David
Într-o noapte fără stele
O casă goală
Pe o stradă pustie
Dintr-un oraș părăsit
O ploaie măruntă lovind caldarâmul
Un felinar aruncând o pată de lumină pe fațada mută.
Acum un an
În casa aceasta
Locuiau un bărbat și o femeie
Și băiatul lor
De cinci ani
David.
Și când David râdea
Bărbatul râdea
Și femeia
Și casa era plină de viață
Și strada plină de copii
Și cerul împânzit de stele.
A venit o zi
În care o mașină neagră, veche
A rulat încet pe strada nefiresc de pustie
A oprit în fața casei, chiar lângă David
Care desena pe trotuar
Și din ea a coborât un bărbat
Cu chipul blând și barba albă ca în povești
Iar surâsul îi lumina fața plină de riduri
Avea un aer de bătrân înțelept și bun
Și de bunic iubitor
Însă ochii îi erau reci.
În amurg, David nu i-a zărit ochii
Dar i-a auzit vocea
Ce se înfășura ademenitor
În urechile lui mici
Și în mintea lui de copil
I-a ascultat cuvintele și
după o vreme
Bătrânul a deschis portiera
Și băiatul s-a urcat în mașina neagră
Iar în urma lui, pe trotuar
Un desen cu mami și tati
Și un băiețel cu un balon.
Apoi a venit noaptea
Și ploaia a spălat trotuarul
Și odată cu desenul
S-au pierdut și bărbatul și femeia
Și viața a părăsit casa
Și stelele cerul.
Uscăciune
În ultima zi a vieții
Ultima dorință
Cea mai egoistă dintre toate
Ar fi să îți ating obrazul
Zbârcit
Sau poate moale
Totuna
Și în vârful degetelor
Pielea ta să îmi amintească încă o dată
Povestea noastră.
Orașul
În cel mai sumbru oraș
Din cea mai întunecată lume
Plânsetele și râsetele
Sunt unul și același lucru.
În orașul în care ploaia și soarele
Amurgul sau răsăritul
Tot ce începe sau se sfârșește
Sunt unul și același lucru.
În orașul cel mai sumbru
Locuiesc, nu trăiesc
Un scriitor
Sau un pictor
Fără mâini
O cântăreață
Și o curvă
Fără limbă
O mamă fără copil
Și un copil fără mamă.
Am încercat să scriu despre oraș
Și pe măsură ce scriam
Degetele mi se topeau
Cuvintele îmi rodeau carnea
Apoi am vorbit despre oraș
Și vorbele mi-au înghițit limba
Am tras perdeaua cu dinții
Am privit orașul
Orașul m-a privit înapoi
Și întunericul mi-a consumat privirea
Am bâjbâit prin cameră
Și m-am lăsat pe o canapea
Sau un pat
Ori un sicriu moale
Gândurile m-au purtat către oraș
Și orașul s-a gândit la mine
Și mințile au plecat înspre oraș
Lăsând în urmă
Ghemuit într-un trup fără sens
Un suflet pierdut
Pe care orașul nu l-a mai vrut.
Din iad
Uneori, un poem
e doar un mod mai laș de a mă sinucide
De a vorbi despre anumite lucruri
Fără a le numi
Fără a coborî prea mult în mine.
Există anumite lucruri
Despre care nu poți vorbi
Nu le poți scrie într-un roman
Nici măcar într-o povestire
Le poți, poate, arunca într-un fel de poem
Și apoi să fugi
Să fugi.
Voi împărți umbra
Privindu-mi reflexia
Într-o oglindă ciobită
Înaintea mea, un străin
În urmă, un orb
Un om urlând într-un om într-alt om într-alt om
Liniște.
Cu gura larg deschisă
Liniște.
Voi izbi oglinda cu fruntea
Liniște.
Îmi voi despărți umbra de trup
Și o voi așterne
O parte înainte
Cealaltă, în urmă
Și din oglinda spartă
Nebunia îmi va zâmbi.