poeme de Radu Găvan

David

 

Într-o noapte fără stele

O casă goală

Pe o stradă pustie

Dintr-un oraș părăsit

O ploaie măruntă lovind caldarâmul

Un felinar aruncând o pată de lumină pe fațada mută.

 

Acum un an

În casa aceasta

Locuiau un bărbat și o femeie

Și băiatul lor

De cinci ani

David.

Și când David râdea

Bărbatul râdea

Și femeia

Și casa era plină de viață

Și strada plină de copii

Și cerul împânzit de stele.

 

A venit o zi

În care o mașină neagră, veche

A rulat încet pe strada nefiresc de pustie

A oprit în fața casei, chiar lângă David

Care desena pe trotuar

Și din ea a coborât un bărbat

Cu chipul blând și barba albă ca în povești

Iar surâsul îi lumina fața plină de riduri

Avea un aer de bătrân înțelept și bun

Și de bunic iubitor

Însă ochii îi erau reci.

În amurg, David nu i-a zărit ochii

Dar i-a auzit vocea

Ce se înfășura ademenitor

În urechile lui mici

Și în mintea lui de copil

I-a ascultat cuvintele și

după o vreme

Bătrânul a deschis portiera

Și băiatul s-a urcat în mașina neagră

Iar în urma lui, pe trotuar

Un desen cu mami și tati

Și un băiețel cu un balon.

 

Apoi a venit noaptea

Și ploaia a spălat trotuarul

Și odată cu desenul

S-au pierdut și bărbatul și femeia

Și viața a părăsit casa

Și stelele cerul.

 

 

 

Uscăciune

 

În ultima zi a vieții

Ultima dorință

Cea mai egoistă dintre toate

Ar fi să îți ating obrazul

Zbârcit

Sau poate moale

Totuna

Și în vârful degetelor

Pielea ta să îmi amintească încă o dată

Povestea noastră.

 

 

 

Orașul

 

În cel mai sumbru oraș

Din cea mai întunecată lume

Plânsetele și râsetele

Sunt unul și același lucru.

În orașul în care ploaia și soarele

Amurgul sau răsăritul

Tot ce începe sau se sfârșește

Sunt unul și același lucru.

În orașul cel mai sumbru

Locuiesc, nu trăiesc

Un scriitor

Sau un pictor

Fără mâini

O cântăreață

Și o curvă

Fără limbă

O mamă fără copil

Și un copil fără mamă.

 

Am încercat să scriu despre oraș

Și pe măsură ce scriam

Degetele mi se topeau

Cuvintele îmi rodeau carnea

Apoi am vorbit despre oraș

Și vorbele mi-au înghițit limba

Am tras perdeaua cu dinții

Am privit orașul

Orașul m-a privit înapoi

Și întunericul mi-a consumat privirea

Am bâjbâit prin cameră

Și m-am lăsat pe o canapea

Sau un pat

Ori un sicriu moale

Gândurile m-au purtat către oraș

Și orașul s-a gândit la mine

Și mințile au plecat înspre oraș

Lăsând în urmă

Ghemuit într-un trup fără sens

Un suflet pierdut

Pe care orașul nu l-a mai vrut.

 

 

 

Din iad

 

Uneori, un poem

e doar un mod mai laș de a mă sinucide

De a vorbi despre anumite lucruri

Fără a le numi

Fără a coborî prea mult în mine.

 

Există anumite lucruri

Despre care nu poți vorbi

Nu le poți scrie într-un roman

Nici măcar într-o povestire

Le poți, poate, arunca într-un fel de poem

Și apoi să fugi

Să fugi.

 

 

 

Voi împărți umbra

 

Privindu-mi reflexia

Într-o oglindă ciobită

Înaintea mea, un străin

În urmă, un orb

Un om urlând într-un om într-alt om într-alt om

Liniște.

Cu gura larg deschisă

Liniște.

Voi izbi oglinda cu fruntea

Liniște.

Îmi voi despărți umbra de trup

Și o voi așterne

O parte înainte

Cealaltă, în urmă

Și din oglinda spartă

Nebunia îmi va zâmbi.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *