libris.ro

Un basm fantastic despre spiritul veșnic românesc: „Drumul spre Vozia”

de Ciprian Voicilă

S-a spus despre Drumul spre Vozia că ar fi un roman fantasy românesc. De ce și în ce fel este un roman fantasy, au demonstrat-o magistral cei inițiați în tainele acestui (nou) gen literar.

Pentru mine, Drumul spre Vozia este un basm – arhaic și modern totodată. Un basm despre sufletul neamului românesc. Scris după toate regulile basmului clasic – reliefate, printre alții, de un Vladimir I. Propp [Nota 1]. Parcurgându-l febril (fiindcă acțiunea celor 3 eroi – Dan, Mitu și Surdu – te prinde în mrejele ei chiar de la primele pagini), cititorul reînvie în sufletul său, prin mijlocirea autorului-oficiant – arhetipurile care definesc spiritul nostru românesc.

Așa se face că eroii sunt însoțiți și ajutați pe drumul lor spre Vozia, atunci când este nevoie, de o întreagă galerie de personaje care au fost chemate să participe la acțiune – fiindcă, poate, lâncezeau de prea multă vreme, nebăgate în seamă, între copertele prăfuite ale antologiilor de folclor:  Iele („făpturi ale altui tărâm, legate, într-un fel, de acesta în care trăim noi”, cum le caracterizează autorul într-un alt text – Nota 2), Urieși, Strigi, Pitici (mai ales cei blânzi, blajinii), Balauri, Bouri, Cerbi, Unicorni…[ Nota 3]

Drumul Trecătorii, Pădurea cea Mare, Turnul Morții, Castelul Negurilor sunt puncte fixe, topos-uri într-un scenariu inițiatic la care participă eroii, dar și cititorul. De pildă, drumul – în etnologia riturilor de trecere- semnifică părăsirea lumii cunoscute și ordonate, de obicei a satului (care avea și un centru și care era perceput de locuitorii săi ca un adevărat Centru al întregului cosmos – în care erau integrate simbolic lumea cerească, lumea terestră și cea infernală) și pătrunderea într-un teritoriu necunoscut, primejdios, sălbatic, lipsit de repere care te-ar putea ajuta să te orientezi cât de cât. Pădurea este un loc al primejdiilor de tot felul ( ea te poate face și să îți pierzi chipul omenesc- „poate că Pădurea cea Mare îi sălbăticise”, citim, în treacăt, la finele acestui prim volum), dar și locul în care se desfășurau, în mod tradițional, inițierile. În cadrul lor, parcurgând stadiile unui anumit rit de inițiere, foștii băieți deveneau, dintr-odată, bărbați în toată puterea cuvântului. Adică oameni responsabili, capabili să se jertfească pentru casa, familia, comunitatea în sânul căreia văzuseră lumina zilei.

Plecați în călătoria prefigurată de basm, cei trei eroi centrali – cot la cot cu un al patrulea, cititorul [care, fie vorba între noi, stă cu sufletul la gură pentru soarta celor trei eroi, nădăjduiește pentru ei într-un ajutor nesperat, o urăște de moarte pe vrăjitoarea Enga, ar distruge cu mâna lui dacă i-ar sta în puteri fluierele celor 9 blesteme și câte și mai câte nu mai pătimește pe parcursul lecturii!], vor avea numai de câștigat: în ciuda primejdiilor și a suferinței care îi așteaptă, eroii se vor realiza pe ei înșiși ca eroi de la o pagină la alta.

Ce va câștiga, însă, cititorul? Dincolo de plăcerea directă a lecturii, se va bucura să descopere un univers românesc descris minuțios de autor. Se va încânta, din preaplin, și de un grai românesc pe care fiecare dintre noi ar trebui să ni-l însușim (notele de subsol presărate de părintele Mihai-Andrei Aldea de-a lungul textului ne vor ajuta în acest sens). Negreșit „făptură” „fire”, „zare” exprimă mult mai mult din complexitatea și taina creației lui Dumnezeu decât „natură”, „esență” sau „orizont”. Iar „zănatic” are un substrat poetic, inocent, pe care cuvântul „nebun” nu îl posedă.

Din această perspectivă, a raportului dintre fond și formă, Drumul spre Vozia este o lume românească descrisă, povestită meșteșugit, „turnată” cu artă într-o limbă românească. Deși aparent secundară, înclin să cred că aceasta este, în fapt, o miză importantă a cărții, un pariu câștigat de autor. Câte volume de așa-zise povești nu au inundat în ultimii ani piața de carte și care, în realitate, nu au nicio legătură cu povestea – nici prin logica intrinsecă narațiunii, nici prin compoziția personajelor și cu atât mai puțin prin cuvintele puse în mișcare?!

Basmele au și o importantă dimensiune morală, etică. Basmul edifică. Tinerii care vor citi trilogia Drumului spre Vozia vor învăța, pe parcursul acțiunii romanului, o mulțime de lucruri despre valorile neamului românesc: spiritul de jertfă, dragostea neîntinată, vitejia, comuniunea sufletească [de pildă, sub amenințarea Nălucilor, Dan, Mitu și Surdul, devin una printr-o șoaptă: Vom Birui!]  cinstea, nădejdea în schimbarea sorților, lăsarea în voia lui Dumnezeu și, mai cu seamă, despre puterea lăuntrică pe care ți-o conferă credința în dumnezeiasca Sa purtare de grijă. Învățături care le vor fi utile pe parcursul drumului propriu, în povestea vieții lor.

În vremurile noastre de pe urmă, în sfera publică eroicul – ca dimensiune umană și ca ideal existențial – este cu totul ignorat. Valoarea idolatrizată de lumea noastră pragmatică, hedonistă și consumeristă este, evident, aceea a utilității. A deprinderii de a vâna în orice situație un maxim de profit, cu un minim de costuri. De a căuta cu obstinație plăcerea și de a evita, cu orice preț, orice formă de suferință. Înclin să cred că un alt merit al cărții este acela că trezește în sufletul cititorului interesul pentru eroic sau chiar râvna de a păși pe urmele eroilor zugrăviți între paginile ei. Oricine decide să facă întotdeauna binele, în ciuda adversităților îndurate, în dezacord cu interesul și logica lumii noastre cotidiene căzute este, într-un anumit fel, un erou.

Cartea de față (în toate cele trei întruchipări ale ei) ne reînvață valoarea suferinței asumate, măreția jertfei pentru un ideal.

O credință străveche, românească, spune că duhurile necurate nu se apropie de acea casă în care se obișnuiește să se depene povești. Îndrăznesc să spun că tinerii care vor citi această trilogie vor fi mult mai greu de manipulat. Într-un fel, vor fi păziți de duhul înstrăinării de neam și de cultură, de alienarea provocată de uitarea propriilor rădăcini.

Cine pășește pe Drumul spre Vozia ajunge să spere, după o vreme, un singur lucru: uimindu-se de priveliștile care i se deschid privirii, nădăjduiește să fie un drum fără de capăt. Fie ca fascinanta călătorie în care am pornit acum să nu cunoască sfârșitul!

 

Note

# autorul este sociolog la Muzeul Țăranului Roman

Nota 1: Este vorba, în primul rând, de volumul Rădăcinile istorice ale basmului fantastic (Editura Univers, București, 1973).

Nota 2: Mihai Andrei Aldea – Câteva cuvinte despre o arătare a Ielelor în Munții Buzăului în secolul XXI, Cf. ihaiandreialdea.org/category/etnologie-ethnology/.

Nota 3: Uriașii – „După legende, uriașii (…) au populat pământul înaintea oamenilor. Ei aveau dimensiuni enorme. ˂˂Capul unui uriaș era cât un munte˃˃, iar picioarele ˂˂cât poloboacele și nu călcau decât din munte în munte˃˃. Uriașii ar fi venit după dispariția căpcăunilor. (Ovidiu Bârlea, Mică enciclopedie a poveștilor românești, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976, p. 419).

Balaurii, potrivit legendelor românești, provin din sufletele oamenilor necurați sau din „șerpii care stau ascunși încât nu-i vede nimeni, adesea nici alt animal, de la 7 ani până la 100 de ani. În acest timp câștigă în dimensiuni, ajungând cât un bou sau chiar lungi din nori până pe pământ și capătă aripi și picioare. Forma lor e închipuită felurit. Trupul e de șarpe, sau chiar de om, atât că are coadă și cap de crocodil, sau jumătate om, jumătate șarpe cu solzi de pește, sau șarpe cu cap de cal. Aripile lor ar fi de os, de aceea nu se pot rupe, iar în gură au clopoței și fluiere cu care șuieră ca un voinic. Pot avea mai multe capete. (Ibidem, p. 23)

[Citind ceea ce am selectat eu din articolul lui O. Bârlea despre fizionomia și geneza balaurilor, părintele Aldea a făcut câteva, necesare, adăugiri: „Balaurii sunt de la Dumnezeu („balaurul acesta pe care l-Ai zidit…”). Fiind un simbol al puterii (și al frumuseții puterii), al libertății și al vicleniei, al tenacității (în atingerea scopului) a fost folosit și ca simbol al diavolului. Balaurii sunt și slujitori ai lui Dumnezeu, unii dintre ei, precum cei folosiți în anumite laturi ale simbolisticii creștine. Chiar dacă, asemenea tuturor prădătorilor, sunt însoțiți de teamă și rezervă, există o noblețe și superioritate a lor care, asemenea leului, le rezervă și altă zonă decât cea negativă”. ]

Cerbii – „În legende, cerbul e o ființă proteguită de pădure și ˂˂crengile copacilor se pleacă ca să mănânce muguri˃˃. ˂˂Mama Pădurii are căruță înhămată cu cerbi, iar în căruță e așternută piele de cerb˃˃. ˂˂În luptă cu șarpele (sau cu balaurul), cerbul nu poate fi înghițit din cauza cornelor. ˃˃ (O. Bârlea, op.cit., p.p. 99-100).

 

libris.ro%20

1 Comments

  1. Pingback: EgoPHobia #51 — sumar | www.egophobia.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *