Pensées

debut

de Corneliu Negru

În căutarea ritmului

Aruncat în propria „realitate” să înțeleg și să experimentez până și cele mai abstracte idei și teoreme. M-am pierdut și rătăcit… am ajuns să fiu un nebun care simte că a uitat să trăiască, un nebun care simte că și-a pierdut ritmul vieții. Pentru el lumea nu mai este o simfonie. Lumea a ajuns să fie un loc unde uimit de tot, încătușat în propria realitate s-a pierdut pe sine.

Reflectând la cele întâmplate. Adâncit în propriile reflexe, am uitat să respir am uitat ce înseamnă să nu mai fiu. Toate lucrurile din jur, toate au ajuns să prindă viață și să aibă însemnătate pentru mine. Acest lucru nu este benefic pentru mine. Un om care cândva afirma că „Nimic nu este bun pentru mine, atâta timp cât este la îndemâna tuturor”. Eu caut autenticitatea, caut să am doar ce voi nu puteți obține, caut în locuri care n-au văzut ochi de om, sonate ce nu au fost auzite de nimeni. Ape care nu sunt tulburi, ce poate mai frumos decât o apă în care-ți poți vedea defectele o apă care-ți poate arăta adevăratul sine. Păduri ce seamănă cu oamenii, copaci ce au crescut drepți, precum filosofii care meditează la ideea de bine. Copaci strâmbi apăsați de greutățile naturii. Frunze ce și-au făcut îndatorirea și au format un covor magic unde doar nimicul se poate așeza.

Umblând și căutând locuri ce n-au văzut ochi de om. Am înțeles că tot ce trebuie să fac, tot ce a trebuit să fac în acest moment a fost să nu fac. A trebuit să renunț la a mai fi. A trebuit să renunț în a mai da un sens lucrurilor efemere. Căutând și iar căutând… dând piept cu sublimul. Am ajuns la concluzia că trebuie să-mi creez propria simfonie. Să-mi găsesc propriul ritm, acolo unde gândurile pot suna, striga și eu să le aud.

Ultimul sentiment

Îmi simt vocea inimii cum încearcă să-mi spună ceva. Încerc să o ascult, dar nu pot. Nu pot nici atât să fac măcar. Simt cum totul din jurul meu se destramă și dispare. Asta ajungem să simțim înainte de sfârșit? Nu-i nimic, e bine totuși că simțim ceva. Este foarte nefiresc să încerci să înțelegi un ultim sentiment, știind că va fi ultimul. Dacă ar fi să alegi un ultim sentiment pe care să- l simți înainte să mori, ce ai alege? Eu am ales nimicul. Pare cel mai sincer sentiment. Am să mă întind puțin ca să savurez acest ultim sentiment, care este doar al meu. În aceste momente, dacă aș putea, aș dori, ca nici zeii să nu mă deranjeze… Dar nici ei nu s-ar sinchisi să deranjeze un om care își ia la revedere de la el. Ce ar putea să spună, sau să ceară cineva unui singuratic. „Aș dori ca să-mi oferi ultimele tale clipe de singurătate”. Dacă doriți ceva acum de la mine, eu cu ce mai rămân?

Știind că această zi va veni. Mi-am luat liber în acea zi de la voi și am avut grijă să găsesc un loc unde nici zeii nu ar căuta. Este un loc uitat de toți și nimeni nu caută, având în vedere faptul că este ceva morbid. Este înăuntrul tău. Da! Ce mirare, ce oribil și nefiresc. Cum am avut curajul să fac așa ceva. Cum să ceri ceva uitat de lume și de zei. Astăzi, lumea caută în altă parte, caută locuri ușor accesibile. Vorbitam eu cu mine și astăzi, în timp ce-mi ascut limba cu vorbe ce o să le îndrept direct spre mine, „cum să îndrept ceva spre un nimic”. Încerc să mișc acest nimic ce stă să adoarmă ușor, ușor. Uitând că ziua lui „ultimă” avea să vină în curând.

Timpul sosit

Acum mi-a sosit timpul, mă uit la voi, mă uit la mine, ce pot să vă spun? Că pot să disting răul de bine? Nu! Nu am să rostesc așa ceva cu toate că vanitatea mă îndeamnă să fac așa ceva. Prefer să tac, prefer un pact al tăcerii unde toate cuvintele mor în mine. Acolo unde buzele îmi sunt pecetluite și nimic nu mă va face vinovat dacă am spus despre ce este rău sau bine. Uneori contează și ce așterni pe hârtie, ce poate ajunge în fața ochilor tăi. Ce poți citi, ce îți poate transmite acele rânduri scrise uneori poate într-o noapte de insomnie unde simți că cerul te apasă și toate stelele te privesc și le este milă de ce ai ajuns și de ceea ce ești. Mă dau bătut, simt că nu mai pot, simt că totul în jurul meu se destramă, că toate ideile îmi sunt distruse și toate speranțele mă părăsesc până și iluziile mă lasă. Am rămas acum nu singur, ci singurul.