libris.ro

Cui îi e frică de congresmanul Dawson?

#traiestefantastic

de Andreea Sterea

Figura senatorului L. Dawson domină o bună parte din romanele lui Ciprian Mitoceanu, fiind fundamentul unui univers pe cât de distopic, pe atât de realist (în ciuda aparentei neconcordanțe dintre cei doi termeni). La o primă vedere, Dawson nu este personajul principal în nici unul dintre romanele în care evoluează. Este mai degrabă un personaj secundar, apărând în romane sporadic, în scene de mici dimensiuni. Cu mici excepții, nici nu prea ia parte la acțiune.

Aflăm destul de repede din cărți că politicianul are oroare de publicitate. Nu își face apariția la evenimente, se ferește de lumina reflectoarelor, de presă sau de petreceri cu ștaif. Abia dacă participă la ședințele Congresului. Este un tip retras și introvertit. Lucrează douăzeci de ore pe zi pentru prosperitatea națiunii americane, bine ascuns la el în birou. Tace și face.

Mai mult, în totală antiteză cu politicianul român, american, sau de oriunde, Dawson trăiește la limita subzistenței. Cine a citit ultimul volum din trilogia Predestinare genetică (Față în față), a aflat că domnul și doamna Dawson locuiesc într-un apartament pe care l-ai putea oricând plasa cu mintea în vreo favelă braziliană. Sau în Ferentari, dacă vrei un exemplu mai aproape de casă.

Totul este marcat de sărăcie în viața politicianului, de la maghernița în care locuiește, până la hainele pe care le poartă. De un altruism care sfidează logica, Dawson este generos cu cei care nu au nimic, preferând să ducă o viață cu zeci de trepte sub condiția lui socială și financiară reală. Dacă îi mai rămân bani după actele filantropice, își mai ia din când în când un concediu, și asta numai de gura nevestei. Dacă ar fi după el, ar lucra non-stop pentru binele poporului.

Nu aflăm niciodată în mod direct de la el nici un detaliu despre cine e sau de unde vine. Cu greutate, unele dintre personajele care se perindă prin romane mai împărtășesc câte un amănunt din viața personală a senatorului. Puse cap la cap, aceste detalii i-ar construi individului o biografie ce se poate ușor tipări pe spatele unui timbru. Un bătrânel modest și discret, preocupat de problemele grave cu care se confruntă țara.

Până aici, avem CV-ul impecabil al unui om pe care l-am vota mâine dacă ar fi alegeri. În esență, Dawson reprezintă arhetipul politicianului cinstit, familist și patriot – care demonstrează cu acte în regulă că e integru pe toate palierele posibile – de care întreaga lume ar avea nevoie în următoarele două minute.

Și totuși…

Ciprian este un scriitor prea versat pentru a ne amăgi cu clișee. “Nimeni nu e ceea ce pare”. Desigur, nu ne-am născut ieri ca acest dicton să ne provoace vreo revelație. Dar, Ciprian este un scriitor atât de versat încât să ne supună unui truc de magie excelent executat, la finalul căruia să aplaudăm în picioare. Nu, nu vom afla pe parcurs că senatorul face afaceri cu statul, nu vom afla că are conturi ascunse prin paradisuri fiscale, nici că deține firme fantomă, proprietăți fabuloase împrăștiate prin țară, un bordel personal sau copii nelegitimi. Nu pare corupt sau coruptibil, nu aparține vreunei secte religioase. Are păcatele lui, ca orice om și ca orice politician, dar nici un secret atât de grav încât să zicem “Aha! Știam noi că tipul ăsta e prea bun să fie adevărat!”

Dawson este EXACT ceea ce pare – și ăsta este cel mai înspăimântător lucru.

Personalitatea senatorului este construită din mici bucățele de puzzle pe care le găsim pe ici-colo împrăștiate prin cele patru romane în care este prezent. Te prinzi însă foarte repede că Dawson are acel magnetism, acea carismă pe care istoria a asociat-o nu o dată cu marile personalități ale lumii. În ciuda ochilor lui mici, porcini, în ciuda faptului că e scund, gras, chel și nici nu miroase prea bine, Dawson este un lider înnăscut și un orator care poate mișca mase și continente.

O expresie care de obicei a caracterizat acest tip de figură politică de-a lungul istoriei este “larger than life”. Un individ ușor de comparat cu Bonaparte, Churchill, Martin Luther King Jr. și… Hitler, Dawson produce electricitate în atmosferă atunci când deschide gura. Vrei să îl crezi, vrei să îl urmezi până la capătul pământului, eventual cu un steag sau o armă în mână, pentru că el face ca ideea de pace, prosperitate, responsabilitate și cinste să capete, în sfârșit, sens. Și, urmărindu-l de-a lungul a patru cărți, vei trece prin toate emoțiile posibile, de la admirație la dispreț, și de la teroare la respect.

Și totuși…

Dawson este probabil cel mai periculos individ cu care mi-a fost dat să mă întâlnesc în literatura română de gen. Puterea lui nu stă în bani, arme, violență, magie, abilități fizice, capacități paranormale sau alte “îndemânări” pe care le mai au unii și alții în literatura SF/F. Dawson arată ridicol și mai e și în vârstă. Îl dai jos cu o palmă. Costumele lui ponosite îți provoacă râsul, colonia lui ieftină îți strâmbă nasul, colaboratorii lui îți stârnesc mila. Ce e acest individ? Cine e el de își imaginează că poate conduce o țară precum Statele Unite? Cu ce te poate convinge când îți dai seama că poate fi înlăturat cu un brânci?

Așteaptă un minut să își înceapă discursul. Ascultă-l numai două minute. Fă ce îți zice să faci timp de trei minute. Dă-i patru minute să își argumenteze opinia. După aceste zece minute vei ucide în numele lui și vei fi convins că a fost ideea ta.

Puterea lui Dawson constă în faptul că îți poate ambala o idee criminală într-o haină a bunului simț, o înfășoară în funda necesității acelei acțiuni și ți-o vinde cu eticheta logicii și a justeței punerii ideii în practică. În acest fel, Dawson lansează două amendamente la Constituție și ambele se supun aceleiași ecuații.

Și ambele sună plauzibil pentru marea masă. Și marea masă contează, ea votează, ea decide. Asta este marea putere a lui Dawson, la fel cum asta a fost și marea putere a lui Hitler. Totul sună plauzibil, verosimil, de bun simț, justificat prin context și întărit de știință combinată cu voința exprimată a poporului.

Pe Dawson nu ai da doi bani dacă l-ai vedea pe stradă. Și totuși cei ca Dawson pot schimba din temelii lumea în rău. Ideea e bună, implementarea se lasă cu milioane de indivizi nevinovați deportați pe insule pustii sau cu milioane de indivizi uciși pentru a li se colecta organele ce asigură supraviețuirea geniilor care vor salva planeta.

La fiecare rând al cărții, Dawson te face să te întrebi dacă nu are, totuși, dreptate. Dawson te face să te îndoiești de propria-ți sănătate mintală și să uiți tot ce știi despre drepturile omului sau democrație. Dawson e politicianul care vine cu o soluție la o criză – iar soluția e de o mie de ori mai gravă decât criza în sine și totuși implementezi acea soluție pentru că nu mai există altă cale.

Ce alegi între a deporta nevinovați undeva aiurea și a sta în permanență cu teroarea în suflet că un psihopat cu o armă îți va curma existența în timp ce te plimbi pe cea mai faimoasă pietonală din Europa? Ce alegi între niște drepturi ale omului care îți sunt întrucâtva abstracte și dreptul tău de a participa la un concert fără să fii aruncat în aer de un extremist care bolborosește nume de zei?

Ce alegi între a trăi la nivelul subzistenței într-o categorie socială cu acces limitat la resurse și a trăi pur și simplu? Ești dispus să îți dai viața pentru binele suprem al omenirii? Ești dispus să accepți ca un anonim să își dea viața pentru tine pentru că tu chiar meriți și ai făcut ceva bun pe lumea asta?

Discursul lui îți pune probleme morale și etice într-un fel pe care nu l-ai mai experimentat până acum. Și totuși, instinctul tău de supraviețuire îți va șopti că el are dreptate.

De Dawson îmi e cel mai frică pe lumea asta. Omul este, fundamental, cinstit. Te vei lăsa condus de el pentru că, fundamental, înțelege cel mai bine situația: în cazuri disperate, măsuri disperate.

Este posibil să vrei ca legea să te protejeze și nu să te ucidă. Este posibil să vrei egalitate și nu discriminare pe baze genetice, de inteligență sau de apartenență la o clasă socială. Nu cu el vei vorbi despre asta. În lumea pe care el o conduce, singura dreptate este a lui. Și-a câștigat-o încet și cu răbdare, în fiecare zi în care l-ai lăsat să existe, să te conducă, să decidă cum și pentru cât timp ai voie să trăiești. Dawson este monstrul conștiinței noastre colective, al speranțelor noastre colective, al ignoranței noastre colective, al inactivității și supunerii noastre colective.

Cel mai teamă îmi e că Dawson va apărea în realitate la orizont, exact când lumea noastră va fi la un pas de a stinge lumina. Șontâc-șontâc, amabil, binevoitor, cu un mic surâs pe chipul mistuit de ani și de griji. Va vorbi despre meritocrație și te vei simți ușurat. Va vorbi despre eroism și te vei simți mândru. Va vorbi despre salvare și atunci vei cădea în genunchi cu lacrimi în ochi și te vei ruga la el să facă ceva pentru tine. Va vorbi despre o nouă formă de dictatură și o să înțelegi ce a vrut să zică abia atunci când va fi prea târziu.

De foarte multe ori am scris și am zis că Dawson este un personaj care ar trebui studiat și la psihologie și la științe politice. Mult mai complex decât îți poți imagina la prima vedere, complet verosimil, esențial psihopat, Dawson este un paradox ca personaj literar. Prezența lui e condensată în romane, și totuși el este începutul, sfârșitul și liantul tuturor personajelor și al tuturor întâmplărilor. Dawson e mai rău ca SkyNet dacă mă întrebi pe mine. Este pretutindeni și influențează totul. Aproape că aș parafraza-o aici pe Cersei Lannister: când joci cu Dawson, câștigi sau să mori, cale de mijloc nu e. Din păcate, nu prea câștigă nimeni cu adevărat când e vorba de el.

Adună toate pasajele cu el din patru romane diferite și poate vei obține o nuvelă. Dar fiecare cuvânt pe care i l-a atribuit Ciprian Mitoceanu spune o poveste întreagă despre congresman. Fiecare scenă cu el este un tratat de politică. Fiecare argument pe care îl vezi pus pe hârtie îți dezvăluie adâncimile abisale ale acestui personaj.

Am să închei cu o referire la Stephen King. Nu întâmplătoare, pentru că Ciprian Mitoceanu a fost deseori comparat cu scriitorul american. Sunt fană dedicată a lui King. Și totuși, regele horror-ului m-a speriat cu adevărat pentru o singură dată în viață cu o singură carte: Misery.

Personajul Annie Wilkes este cel mai groaznic lucru de care am dat vreodată în literatură pentru că e plauzibilă. Poate fi vecina ta sau farmacista care îți vinde aspirine, florăreasa din colț, doamna aceea în vârstă simpatică pe care o vezi zilnic la piață. Annie Wilkes este monstruoasă pentru că poate exista.

La fel și Dawson. Individul poate fi aici, dacă nu este aici deja. Nu e nimic neverosimil la el, deși ai fi putut jura că lumea asta nu ar fi putut da naștere unui Hitler sau Pol Pot. Dar ei au fost reali. Și de asta cred că geniul lui Ciprian Mitoceanu va rezista de-a lungul istoriei literaturii. Personajul L. Dawson, deși ficțional, poate lua naștere în lumea asta și o poate îngenunchea. Este atât de plauzibil și de palpabil că ți se face rău fizic gândindu-te la el.

Din acest motiv, voi considera întotdeauna că romanele lui Ciprian Mitoceanu au trecut de mult pragul divertismentului și au intrat în zona sumbră a avertismentului. Și de aceea cred că congresmanul Dawson este unul dintre cele mai puternice, mai bine construite, și mai impresionante personaje ale literaturii române contemporane.

libris.ro%20

1 Comments

  1. Pingback: EgoPHobia #51 — sumar | www.egophobia.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *