(Cronica arsonistului)
de de Lucian Mareș
Ce este studentul? O categorie socială inferioară care prin simplul titlu de „student” trăiește sub impresia că se află la apogeul vieții sale, și că în timpul facultății va trăi cele mai frumoase clipe. Ei bine, hai să o luăm mai cu încetul… Studentul este un zero absolut, este un nimic, un mucos animat de vise iluzii și aspirații. Dați-mi voie să mă justific.
De ce mă duc la facultate – motivațiile:
Odată trecut cu bine bacalaureatul și admiterea în facultate, studentul se trezește de-odată cu mult mai multe libertăți pe cap, cărora deseori nu la mai face fatză. Mulți copii sunt ținuți acasă din scurt, obligați să învețe și să pună mare preț pe școală. Aceștia văd în admiterea în facultate biletul spre fericire, spre libertate. Așadar marea motivație a liceanului român e scăparea de sub jugul acaparator al părinților, și începerea unei vieți, în mintea lor sinonimă cu cea a boierașilor tineri la Paris – unde părinții sunt obligați să-și întrețină progenitura cu bani și să-i ofere de la distanță confortul, sperând că aceștia se vor tzine de școală, construindu-și viitorul luminos în care au fost învățați să creadă. Acești micutzi evadatzi, o dată ce se trezesc cu toate porțile deschise, se rătăcesc foarte ușor. O nouă realitate se conturează pentru ei – băutură (beau cât vreau), tzigări (fumez când vreau), pe scurt… fac ce vreau și cât vreau; iar chestia e că individul vrea mult de tot, deoarece n-a avut parte cât a stat acasă cu părinții. În mod rațional el nu dorește aceste excese, dar le comite pentru a se elibera de frustrare printr-o atitudine sfidătoare. Această tentativă de compensare a unui deficit cu un exces, poate fi dezastruoasă pentru viitorul alcoolic cu diplomă.
Dar să nu judecăm pe toți după aceleași criterii! Sunt oameni care s-au dus la facultate nu că să scape de închisoarea de acasă, ci că să scape de armata. Acesta este motivul pentru care facultățile cu taxe, continuă să se înmulțească pe zi ce trece. Aceste instituții inutile și neacreditate ar trebui asemănate mai degrabă cu o societate comercială decât cu o facultate. Din punct de vedere legal, ele funcționează în baza unui decret ce ține de latura comerțului, legătură lor cu învățământul fiind doar o chestie de circumstanță.
Și totuși poate nu armata era teama părinților sau a pruncului, ci mai degrabă era teama părinților că progenitura va urmă să poarte stigmatul incompetentului ce nu a reușit să între la facultate. Așadar de ochii vecinilor, dl. Goe trebuie neapărat băgat în vreo facultate, sau ceva instituție asemănătoare care să-i fie paravan al incompetenței intelectuale, paravan ce trebuie susținut financiar cu bani grei de către acești părinți. Este o formă de comerț practicat de părinții ocrotitori – plătim bani, și nu ne pătăm imaginea publică. Din păcate prin acest gest pur egoist mai mult își protejează ei imaginea, decât să-l ajute cu ceva pe ratatul căruia i-au dat viață.
Cazul ideal – distrugerea sa:
Poate există și acei studenți care vor să învețe, să se specializeze în ceea ce și-au dorit să facă dintotdeauna. Ei bine, în timp, începi să-ți mai schimbi opțiunile, și să te gândești că de fapt nu asta ți-ai dorit. Pentru aceste schimbări de opinie profesională nu putem mulțumi decât facultăților care nu sunt capabile să-și motiveze nici măcar clienții declarați, ci mai rău, îi îndepărtează printr-un sistem de învățământ tâmpit, inutil, prin mijlocirea unor profesori retardați și plini de dezechilibre, care se revarsă din personalitatea lor precară spre a corupe bună credință și oarecum inocența individului dornic de cunoaștere… sau cel puțin dornic de specializarea într-o muncă de rutină pe care ar urmă să o practice toată viață, și prin asta statul să aibă datoria de a-l întreține. Acești studenți, dacă rezistă suficient de mult și reușesc să se conformeze sistemului, se transformă inevitabil într-o anume categorie – cei care stau în facultate pentru a obține diplomă, și mai mult de atât nu-și doresc, și nu mai așteaptă absolut nimic de la această instituție. Unii intră din start în facultate cu această idee și eu spun „bravo lor”, deoarece prin această atitudine vor sări niște inutile etape intermediare ce oricum iar duce inevitabil spre acest mod de gândire.
Cam asta ar fi produsul de start, materia prima care urmează să fie frământată, îndobitocită, imbecilizată, prostită de-a lungul a 4-6 ani de facultate și de “viatză de student”. Încă de pe acum ceea ce pare a fi Studentul este de-a dreptul îngrozitor – preludiul unui monstru.
Desfășurarea:
Apoi urmează studenția… o viață abjectă dusă la limita supraviețuirii, dar trăită cu ideea că – ce fain ne distrăm în facultate! Probabil acest automatism al autoflatarii, construit pe temelia precară a iluziilor pubertății abia trecute, este unicul imbold ce-l animă pe student să continue viață pe care o duce. În clipele în care studentul realizează că nu se distrează așa de bine în facultate, începe să se simtă neîndreptățit, să puturoșeze și să se gândească la cât este de limitată și lipsită de sens existența lui. În aceste stări tensionate între revoltă și resemnare, în căminele studențești se consumă de obicei lectură SF și Filosofie, o tentativă de cultivare a actualului ratat, dar asta se produce numai în clipele în care nu mai are bani de bere. Se simte condamnat (și cum altfel poți te simți în acele cămine mai insalubre decât o închisoare?) și începe să-și construiască propria lume că o extensie a realității – o lume interioară, o autoamăgire, un refugiu atât de necesar rațiunii – și totul spre a evita nebunia.
Studentul este foarte ciudat. În permanentă lipsă de bani – de obicei din cauza ieșirilor de tip „snob” prin localuri cu „gașca” – și cu toate acestea simte o mândrie când are stomacul gol și visează spre urmele de untură dintr-un borcan, mândrie izvorâtă din confirmarea următorului fapt – „rabd foame, deci sunt Student”. Pentru majoritatea studenților lipsa banilor este o problemă, pe care ei încearcă să o rezolve prin resemnare. Puturoșenia generală e întreruptă de mici tentative de angajare prin locuri în care munca e multă și banii puțini, iar asta nu pentru că nu ar există alte oferte mai generoase, ci pentru că acestea sunt ocupate de indivizi cu un caracter mai puțin îndoielnic decât cel al unui student. Pe student nu te prea poți baza în lucruri serioase. Studentul este un individ aflat într-o permanentă căutare a personalității, care nu se va termină decât în clipă adoptării unei poziții clare față de titlul acestuia – ce este studentul. Așadar studentul prin ceea ce reprezintă el trebuie invidiat, sau dimpotrivă? Este el un privilegiat al soartei, sau nu? Nehotărâții vor fi permanent posedați de această contradicție a individului ce-și trăiește atât coșmarul cât și cele mai frumoase clipe în perioada facultății, deci practic niciodată nu-și vor găsi adevărată identitate. Ce le rămâne acestora? Să adopte o poziție de împrumut, să se transforme în arhetip.
Concluzie?
Studentul nu ar trebui să se considere posesorul moștenirii averii părintești pe care e îndreptățit să o cheltuiască pe nimic aruncând în balanță conștiinței motivația universală – „îmi trăiesc viață”; ci mai degrabă să se considere moștenitorul unor mari probleme pe care trebuie neapărat să le rezolve înainte de a-și începe existența cu adevărat pe cont propriu. Dar se pare că puțini sunt dispuși să-și asume o responsabilitate practică, acționând în conformitate cu această idee. Dar de ce să vorbim de practică, când poate nimeni nu e dispus măcar să accepte această idee?
Totuși există mici tendințe instinctuale pe care studentul le urmează în cel mai tâmpit mod posibil. De exemplu independența financiară se vrea a fi rezolvată prin câteva angajări în poziții care necesită o responsabilitate cu mult peste puterile „studentului”, ca mai apoi să degenereze în mici încercări de afaceri, mai degrabă învârteli după care în caz că ceva iese cu adevărat, studentul nostru începând să se și considere mare om de afaceri. Apoi instinctul de reproducere trebuie și el urmat, iar studentul nostru începe să caute anturajul personajelor de sex opus. Astfel în timp, sau mai degrabă în alcool, iau naștere diferite relații suspecte și de compromis ghidate după dictonul: „poate fut ceva și la cheful asta” , și așa mai departe. Studentul ar trebui să cultive prietenia cu persoanele de sex opus într-un alt mod, oarecum mai constructiv, dar el nici nu poate gândi o asemenea posibilitate când de fapt trăiește tot o pubertate, pubertatea maturizării intelectuale!
Ar mai fi multe de spus, dar trăgând o linie nu e greu de observat faptul că studentul este cea mai nesănătoasă celulă a unei societari normale, parazitul suprem al acesteia. Așadar, arătați-mi individul cu cel mai dezechilibrat mod de viață, cu cel mai alterat sistem de valori, cu cele mai multe lipsuri și totodată avantaje, care se crede cel mai neîndreptățit și totodată un privilegiat alsoartei, cel mai ocupat și totodată cel mai puturos… arătați-mi această contradicție supremă a tuturor valorilor ce ne conferă titlul de indivizi, și eu va voi spune că este un Stundent !