Ștefan Petică în perioada brăileană. Portret în oglinda prieteniei

de Petrișor Militaru

 „Dintre profesorii noi îmi amintesc de Ilie Gherghel, un septuagenar roșcovan, voinic și repezit la mers: pășea pieziș, parcă își făcea loc printr-un defileu, și repede-repede, bălăbănind energic brațele. Îl avusese profesor și tatăl meu, la liceul din Brăila, în urmă cu peste un sfert de veac. Atunci preda limba germană. Acum, ne preda o materie nouă, limba italiană. […] domnul Gherghel, care studiase sau călătorise prin Italia și s-a oferit să ne predea această disciplină. […] Ne recita strofe din vechi poezii originale. Căci în tinerețe, Ilie Gherghel făcuse puțină publicistică și compusese poezioare. Prin ani, am dat peste semnătura lui în vechi reviste prăfuie de uitare.”, notează Sașa Pană în cartea lui de memorii. Fragmentul citat aici este semnificativ din mai multe puncte de vedere: în primul rând, pentru că ne oferă informația că David N. Binder, tatăl lui Sașa Pană, și-a făcut studiile la Liceului real „Nicolae Bălcescu“ din Brăila. În al doilea rând, este interesant de observat cum profesorul Ilie Gherghel – care a predat limba germană între anii 1895 și 1899 la instituția brăileană de învățământ – nu numai că era un profesor care călătorea mult în străinătate, dar avea și obiceiul să scrie „poezii originale“. Ori astfel de profesori le stârnesc creativitatea elevilor și dorința de a cunoaște literatura și, în unele cazuri, chiar pot trezi dorința de a scrie.

Liceului real „Nicolae Bălcescu” a fost construit pe Bulevardul Cuza, nr. 178, în anul 1886, iar inaugurarea a avut loc pe 7 decembrie 1886. În istoria învățământului românesc este considerat cel mai vechi liceu real din țara noastră. Ștefan Petică (1877-1904) a urmat cursurile Liceului real „Nicolae Bălcescu“ din Brăila în perioada 1892-1896, însă a fost nevoit să le întrerupă în 1893, „lipsindu-i mijloacele necesare pentru a-şi continua învățătura“, conform spuselor lui Liviu Macedonescu. Ulterior, în 1895, Ștefan Petică înființează, alături de colegul său de liceu, revista „Propăşirea“, al cărui unic număr va apărea la Tipografia „C. Nicolau“. Peste doi ani, tot datorită prietenului său brăilean pe care Petică îl numea „alter ego“, aflăm că la 21 decembrie 1897 se anunţa „libretul unei opere comice în trei acte intitulată Notarul Furtună“.  Libretul era scris în colaborare cu Liviu Macedonescu, pe muzica violoncelistului, compozitorului, dirijorului şi profesorului Constantin Dimitrescu (unchiul lui Liviu Macedonescu), dar, din păcate această lucrare nu s-a mai păstrat. Așadar, din datele pe care le avem, Ștefan Petică s-ar putea să-l fi avut profesor de germană pe Ilie Gherghel în intervalul1895-1896.

Istoricul și jurnalistul S. Semilian își amintește cu candoare despre plimbările poetului simbolist prin orașul-port la Dunăre: „Pe bulevardul Cuza [al Brăilei], sub umbrarele sale de verde şi alb, şi-a plimbat visurile şi Ştefan Petică, băiatul teribil care îşi speriase colegii din cursul superior de liceu cu vastele-i cunoştinţe literare, sociologice şi filosofice.” Un portret spiritual expresiv îi face lui Petică și poetul Dimitrie Karnabatt, un memorialist talentat care este recunoscut pentru forța scriitoricească de a evoca figurile poeților și artiștilor pe care i-a cunoscut: „Poetul Ştefan Petică mi-a fost prieten nedespărţit de zi şi noapte în anii de bohemă, poezie şi sărăcie ai debutului, până ce, înfrânt, răpus de boală şi mizerie, s-a refugiat acasă, în satul părintesc, Buceşti, unde şi-a găsit sfârşitul prematur. A fost un tânăr frumos. Don Quichotte al poeziei, zvârlitit în prăpastie de vârtejul morilor de vânt ale visului și versului, de care se agăţase cu fantastice gesturi de inspirat, Ştefan Petică nu a fost poet numai în versurile lui, ci în întreaga lui făptură, în linia generală a vieţii şi în viaţa cotidiană. Prin structura lui constitutivă, prin optica lui nativă, vedea lumea din afară şi dinăuntru, vedea totul prin prisma de cristal şi defigurare miraculoasă a poeziei.”  Chiar dacă rândurile scrise de Karnabatt sunt din perioada bucureșteană, ele sunt revelatoare pentru portretul spiritual al poetului simbolist pentru care poezia era un modus vivendi, după cum o dovedește și episodul de la cârciuma bucureșteană cu un nume atât de expresiv: „Mai întotdeauna luam masa cu el la o cârciumioară din strada care acum poartă numele «Edgar Quinet». Cârciumioara avea o firmă, ilustrată în culori, La Prepeliţă, fiindcă patronul, un albanez numit Andrei, era un vânător pasionat, împărtăşindu-şi deseori clienţii cu recolta isprăvilor lui de discipol al lui Nemrod. Era o cârciumioară retrasă, discretă, foarte cercetată de boemii vremii, fiindcă se mânca suculent şi foarte ieftin. Petică, încântat şi recunoscător acestei cârciumioare, îi improvizase o odă: «La Prepeliţa ideală,/ Se bea şi se  mănâncă bine./ Dar nu e-n stare orişicine/ Să facă-o strofă genială/ La Prepeliţa ideală.»”

Alături de Liviu Macedonescu și S. Semilian, pictorul brăilean Ion Theodorescu-Sion (1882-1939), completează imaginea tânărului poet pasionat de ideologia socialistă, ce pe atunci avea o aură revoluționară: „Cu patru ani mai mare decât mine era Ştefan Petică, pe care l’am găsit şi l’am lăsat în aceeaş clasă. Era socialist şi-l iubeam. Reuşisem într’un timp să mă apropriu de ideile lui. Şi tot lui îi datoresc iniţierea în principiile lui Karl Marx. ÎI aveam apoi pe Cerna, iar mai mic decât mine pe Panait Istrati. […] Petică, era cum v’am spus, poet şi socialist. Era tocmai în epoca începutului socialismului la noi, iar grevele se ţineau lanţ în port. Se ţineau întruniri peste întruniri. Petică era pretutindeni şi ţinea discursuri, înflăcărând muncitorimea. Mă consideram intrat şi eu printre tovarăşi şi la una din demonstraţiile greviştilor am înşfăcat din mâinile unui hamal steagul roşu şi l’am purtat pe toate străzile. Rezultatul a fost că am scăpat imediat de carceră, dar am sburat din şcoală. Asta, după ce mi se îngăduise, deşi eram elev în inferior, să iau parte ca membru în discuţiile societăţii literare a elevilor din cursul superior. Pe atunci, din păcate, versificam şi nu-mi trecea prin cap că voi fi apucat apoi de picturomanie.” Spiritul revoluționar și talentul oratoric al autorului Feciorei în alb sunt evocate cu deplină măiestrie de către artistul brăilean cu studii la Paris.

Dar pe lângă mărturiile lui Liviu Macedonescu, S. Semilian, D. Karnabatt și Ion Theodorescu-Sion, aflăm din conferința lui Sașa Pană de la Radio București dedicată lui Ștefan Petică (din 19 octombrie 1934) că însuși tatăl său a publicat, în cotidianul „Adevărul” din 19 octombrie 1924, un foileton întreg (semnat Doctor Binder) despre perioadă în care Ștefan Petică și David N. Binder erau colegi la Liceului real „Nicolae Bălcescu“ din Brăila: „Era un băiat slab, uscăţiv, veşnic suferind. Un tip numit în medicină «veneţian». Oamenii de tip veneţian sunt predispuşi la tuberculoză. Purta un barbişon din câteva fire de păr. Foarte prost îmbrăcat, sărăcăcios, dar şi neglijent. De altfel, nu dădea nici o importanţi îmbrăcămintei. Parcă-l văd: cu nasturii totdeauna în neregulă încheiaţi, cu ghetele… o! ghetele lui Petică, rupturi în tocurile scîlciate și resturi de talpă. Unii colegi îşi băteau joc de el tocmai din cauza neglijenţei la îmbrăcăminte. Petică, veşnic bun, nu se supăra, oricîte neplăceri îi făceau aceşti colegi.“ Portretul pe care îl realizează David N. Binder ne oferă atât detaliile anatomice definitorii ale chipului lui Petică din perioada studiilor liceale, cât și viață dusă de boem a tânărului Petică, neatent la felul în care se îmbrăca, însă tolerant față de colegii malițioși ce îl agasau pe seama acestui subiect. De fapt, pe lângă această descriere tipologică a profilului colegului său de liceu, David N. Binder contribuie și cu alte informații biografice privind convingerile ideologice ale liceanului Petică: „Din acelaşi foileton aflăm cum într-una din zile au venit la Brăila Ioan Nădejde, şeful de atunci al socialiştilor, şi alţi fruntaşi ai mişcării proletare și au ţinut o întrunire a partidului, urmată de o procesiune restrânsă. În frunte mergea Nădejde, avînd la dreapta pe şcolarul Petică Ștefan. A doua zi, la şcoală, au urmat represaliile. «Totdeauna buzunarele-i erau depozit de cărţi, reviste, ziare, mai ales socialiste.»“ Din același foileton din „Adevărul” aflăm despre pasiunea lui Petică pentru istorie și sociologie („«Dintre profesori, îl aprecia numai pe cel de istorie, D-l Leonte Moldoveanu. Petică știa mai multe decît în manual şi interpreta probleme de sociologie după diverşi autori ce-i citise şi de multe ori avea explicări şi raţionamente personale ce plăceau mult profesorului Leonte Moldoveanu»“, citează Sașa Pană), dar și despre faptul că poetul era adeptul modului de notare a pronunţiei unei limbi cu ajutorul unui alfabet fonetic („Petică nu vroia să scrie decît fonetic, dar profesorul de limba română era adept al şcolii vechi. De unde certuri, după discuţii înverşunate pro şi contra derivaţiei.”). De asemenea, au rămas în memoria colegilor de liceu orele în care Petică își exersa aptitudinile interpretative, ceea ce îl făcea, o dată în plus, un personaj carismatic și memorabil: „Cu multă plăcere notez aici orele lui Petică. Erau orele cînd absenta vreun profesor de la curs. Ştefan Petică se urca la catedră şi ne citea. Şi cît de frumos citea! ÎI văd în O noapte furtunoasă imitînd pe Jupîn Dumitrache, Titircă Inimă Rea şi aud replicile lui Nae Ipingescu. Aud discursul lui Caţavencu şi toastul lui Agamiţă Dandanache din O scrisoare pierdută. Trecea ora într-o adevărată desfătare”, notează în continuare medicul David N. Binder.

Ștefan Petică și-a făcut studiile primare în comuna Liești (județul Galați), gimnaziale la Tecuci (1889-1892), iar cele liceale (1892-1896) la Brăila, unde își afirmă înclinația pentru literatură și o orientare politică social-democrată. În anii 1902-1904 a fost student la Facultatea de Litere și Filosofie din București (în timpul decanatului eminentului profesor Ioan Bogdan), fiind înscris, în același timp, și la Facultatea de Matematică. Considerat a fi intelectual precoce, un autodidact, este un deschizător de drum în literatura simbolistă, îndeosebi după apariția volumului de poeme Fecioara în alb (București, 1902) și fiind „primul poet simbolist autentic” după G. Călinescu, sincronizându-se cu poezia europeană de la începutul secolului al XX-lea.

Prin urmare, perioada brăileană reprezintă intervalul său de formare și de libertate creatoare –  relevant fiind că în ultimul an al studiilor liceale (1896) traduce câteva povestiri din opera lui E. A. Poe –, perioadă în care Ștefan Petică intră cu candoarea și farmecul specifice în conștiința colegilor săi de liceu, după cum reiese din mărturiile adunate mai sus, și pregătește terenul pentru publicarea primului volum de poezie simbolistă din literatura română. Poate că nu este tocmai întâmplător că, de-a lungul timpului, Liceului real „Nicolae Bălcescu“ din Brăila a avut și alți absolvenți remarcabili (pentru a ne mărgini numai la cei din sfera filologiei) precum Anton Bacalbașa (1865-1899), Iuliu Cezar Săvescu (1866-1903), Panait Cerna (1881-1913), Panait Istrati (1884-1935), Cezar Papacostea (1886-1936), Perpessicius (1891-1971), Camil Baltazar (1902-1977), Ilarie Voronca (1903-1946), Mihail Sebastian (1907-1945), Dolfi Trost (1916-1966) sau Petre Răileanu (promoția 1974), exeget de prestigiu internațional al avangardei noastre istorice.

Bibliografie:

 Buculei, Toader, Liceul de matematică „Nicolae Bălcescu” Brăila – O vatră de lumină seculară (1863-1988), Brăila, 1988.

Călinescu, Matei, „Ștefan Petică sau poezia muzicii”, în Aspecte literare, Editura Pentru Literatură, București, 1965.

Cocoș, Vasile, Liceul „Nicolae Bălcescu” Brăila (1863-1963), Brăila, 1963.

Dumbrăveanu, A.,  Cu pictorul Teodorescu-Sion, despre el și despre Brăila, în „Analele Brăilei. Revistă de cultură regională“, anul XI, nr. 1/ianuarie-aprilie 1939.

Karnabatt, D.,  Bohema de altădată, Editura Vremea, București, 1944.

Macedonescu, Liviu, „Primele versuri ale lui Ştefan Petică“, în „Ateneu“, Bacău, anul 3, nr. 1 (18)/ ianuarie 1964, p. 13.

Molcuț, Zina, Ștefan Petică și vremea sa, Editura Cartea Românească, București, 1980.

Pană, Sașa, Născut în ’02: memorii – file de jurnal – evocari, Editura Minerva, Bucureşti, 1973.

Pană, Sașa, „Ștefan Petică”, în Sadismul adevărului, Ediție îngrijită, introducere și notă asupra ediției de Ion Pop, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2009.

Petică, Ștefan, Opere, Ediție îngrijită de N. Davidescu, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II“, București, 1938.

Semilian, S., Preocupări literare II, 10 decembrie 1938.

Semilian, S., Istoricul presei brailene dela 1839 pana la 1926 cu aspecte din trecutul politic, economic, comercial si cultural al Brailei,  Prefață de Perpessicius, Brăila, 1927.