Puţin despre artele marţiale româneşti [I]

de Mihai-Andrei Aldea

 

            “[Românii din Moldova…] Sunt oameni groaznici şi  foarte viteji;  şi nici că este pe faţa pământului un alt popor care pentru
gloria războinică  şi eroism să apere o ţărişoară mai mică contra mai multor duşmani, atacându-i sau respingându-i  fără încetare”
[Stanisław Orzechowski]

A. Noţiuni lămuritoare

1) Prin arte marţiale se înţeleg, de obicei, două lucruri diferite: sporturile de luptă şi artele marţiale propriu-zise. Deosebirea dintre aceste două categorii constă în faptul că ultima categorie este alcătuită din discipline ce au ca scop pregătirea pentru lupta reală pe viaţă şi pe moarte. Totuşi, aici vom folosi termenul în înţelesul său mai larg, dublu.

2) Două confuzii apasă asupra înţelegerii artelor marţiale în general, şi a celor din afara Asiei în special.

1.    Prima este aceea a sistematizării artelor marţiale. Cei obişnuiţi cu artele marţiale moderne se aşteaptă să găsească ceva asemănător în orice formă de arte marţiale. Dacă se poate, de la gradele practicanţilor şi până la împărţirea tehnicilor folosite. Dar, de pildă, în secolul al XIX-le Okinawa-Te era foarte departe de a fi o artă marţială modernă. Sistematizarea – cu grade pentru practicanţi, cu împărţirea tehnicilor în tipuri de poziţii, lovituri, apărări etc. – nu exista. Ea se face de câţiva maeştri, pricepuţi în „bătaia de Okinawa” sau „mâna de Okinawa” cum era numită. Ginkin Funakoshi va transforma această artă marţială populară în ceea ce astăzi cunoaştem sub numele de karate. Desigur, nu singur, pe măsură ce trece timpul alăturându-i-se şi alţi oameni care, unind talentul, dărurirea, munca sistematică şi inteligenţa, au participat la această construcţie. În acelaşi fel, savat-ul sau boxul franţuezesc, în care lupta se dă cu mâinile şi picioarele – spre deosebire de boxul englezesc, în care nu există lovituri de picior – apare ca o artă marţială populară. Şi, secole de-a rândul, este folosit de bătăuşii din sud-estul Franţei, din Catalonia franceză şi alte zone învecinate, până când ajunge să fie preluat, sistematizat şi transformat într-o artă marţială modernă. Prin aceste două exemple arătăm că existenţa unei nomenclaturi sistematice, a unui cadru riguros de predare etc. ţine mai mult de cultura livrescă, de cerinţele moderne şi nu de tipicul vechi al celor mai multe culturi şi arte marţiale. Astfel încât dispreţul faţă de artele marţiale încă nesistematizate ar trebui să fie înlocuit de bucuria înţeleaptă pe care au avut-o cei care au descoperit şi valorificat artele marţiale moderne.

2.    A doua confuzie comună este a încadrării artelor marţiale, în masă, la „producţie orientală”, eventual „extrem orientală”. Nu doar că însuşi termenul de arte marţiale este latin şi se răspândeşte în Europa înainte de întâlnirea cu artele marţiale orientale. Dar arte marţiale, chiar sistematizate, există în multe părţi ale lumii încă din Antichitate. De la cele practicate de Egipteni, Hicsoşi, Parţi, Traci, Romani, Celţi, Evrei sau Greci şi până la forme din Asia, Oceania sau Americi. Concret, oriunde au existat războaie au apărut forme de arte marţiale, uneori cu arme extrem de specifice. Orice popor implicat în lupte dezvoltă forme de pregătire în arte marţiale. Termenul (latin) se răspândeşte în Europa medievală cu referire, în primul rând, la Scrimă şi alte arte marţiale apropiate. În engleză s-a preferat multă vreme termenul de “arts of war”. (In)Cultura de cinema îi face pe mulţi să confunde artele marţiale cu o categorie particulară, artele marţiale extrem-orientale (chinezeşti, nipone, coreene etc.).

Odată înţelese aceste două confuzii, abordarea artelor marţiale româneşti capătă altă perspectivă. Pot fi mai uşor de înţeles şi sistematizarea prezentării lor devine clară.

Ca şi în alte locuri, artele marţiale româneşti cuprind, în mare, două categorii: artele marţiale moderne şi artele marţiale populare.

Artele marţiale moderne din părţile noastre sunt, la rândul lor, de două feluri: europene şi asiatice.

Artele marţiale europene practicate în România în ultimele secole sunt, în primul rând, forme de scrimă. De la şcolile de scrimă din Muntenia şi Moldova, inspirate, după caz, din scrima franceză, scrima germană, scrima ungară, scrima italiană sau scrima rusă, mai rar cea spaniolă şi până la cele din Bucovina, Pocuţia, Maramureş, Transilvania, Crişana, Banat etc. În aceste ultime părţi, care au fost sub stăpâniri străine, şcolile occidentale de scrimă – iar în regiunile ocupate de Rusia, şi cele ruseşti – au fost o prezenţă permanentă şi clară.

Încă în 1840, „Academia Mihăileană” din Iaşi, sub conducerea lui Gh. Asachi, avea ca materii obligatorii scrima, gimnastica şi înotul. Ultimele două fiind privite ca auxiliare foarte importante pentru pregătirea de război/luptă.

Tot scrima cuprinde însă şi formele marţiale orientale; precum cele aduse de tătari, cercehezi, turci, persani etc. în Ţările Române (Bosforan, Cimeria, Zaporojia, Vozia, Podolia, Moldova, Sciţia Mică sau Dicia ori Dobrogea, Muntenia etc.).

De asemenea, tragerea cu arcul, în care Românii au o tradiţie extrem de veche, a avut parte şi de influenţe europene – ca arcul englez, practicat de cei care au studiat în Anglia. Dar şi de influenţe asiatice – ca cele venite pe filieră tătărască.

Dar şi scrima sau lupta cu sabia, şi trasul cu arcul sau întinsul arcului au rădăcinile şi formele lor autohtone, româneşti. Desigur, nu vorbim aici de forme dezvoltate izolat, care nu pot exista decât excepţional, în cine ştie ce enclave – dacă sunt şi acolo. Dar aşa cum schimburile între şcolile de scrimă franţuzeşti, spaniole, italiene şi germane nu au împiedicat dăinuirea acestora, tot la fel s-a întâmplat şi în cazul nostru.

Sunt doar câteva exemple, pe care le vom dezvolta mai jos, încercând să schiţăm liniile principale ale artelor marţiale româneşti, aşa cum le-am găsit în sursele istorice şi etnologice. Pornind de la un adevăr simplu, deplin atestat: În vechime era de neînchipuit ca un BĂRBAT ROMÂN să nu ştie bine să răsucească sabia, să întindă arcul, să mânuiască lancea/suliţa lungă şi să călărească.

 

B. După ce am făcut o introducere în acest domeniu, continuăm cu o parte intermediară. Înainte de a trece la artele marţiale româneşti propriu-zise, vom atinge puţin problema unor vietăţi care au fost de ajutor Românului atât în lupta împotriva altor oameni cât şi la vânătoare. Chiar dacă nu direct implicate în artele marţiale – cu excepţia calului – ele sunt parte al unei lumi de luptători şi merită o scurtă prezentare.

 

a. Calul

Calul apare în Preistorie, fiind domesticit – sau îmblânzit, la început – în Asia Centrală, de unde creşterea lui se răspândeşte şi în Europa, între Marea Baltică şi Marea Tracică. Din câte se pare, la început caii – mărunţi – erau crescuţi pentru lapte (salvator pentru copiii ai căror mame mureau sau rămâneau fără lapte) şi carne. Mai târziu, se începe folosirea cailor şi pentru a duce poveri, a trage şi a duce oameni (călărie). Mai apoi se ivesc şi luptătorii călare.

Există dovezi că înainte de cal a existat o cultură a cerbului. În ce măsură era un animal doar vânat sau şi îmblânzit – poate chiar domestic – nu poate fi spus deocamdată, cercetările arheologice încă nu au abordat această problemă. Unele mărturii folclorice vechi par a atesta o asemenea practică. Existenţa unor cerbi ca parteneri de luptă ai unor războinici legendari pare să nu fie atât de “mitică” precum se crede adesea: este bine atestat istoric faptul că Mihai Viteazul a avut doi cerbi care îl însoţeau în luptă, luptând alături de el.

Cu sau fără o moştenire venită de la cerb la nivelul practicilor marţiale, calul se va impune în câteva mii de ani pe o suprafaţă ce merge din Extremul Orient în Extremul Occident, de la hotarul nordic al turmelor de reni şi până la linia cămilelor în Africa sau a zonelor – prin comparaţie, enclave – dominate de elefant sau alte vite de povară în India şi Himalaia.

Spre a veni la istoria noastră, amintim că în vremurea Antichităţii, Galii cunosc şi ei calul, dar nu îl folosesc la fel de mult ca alte popoare. Este animal de povară şi de călărie, fără a constitui un reper fundamental pentru cultura celtă. Cel puţin cu excepţia cavalerilor celţi, la care calul era semn al superiorităţii sociale şi militare.

Romanii au corpuri de cavalerie pe lângă fiecare legiune, precum şi ordine cavalereşti. Totuşi procentul călăreţilor nu este foarte mare în epocile vechi.. Însă cei care există sunt, ca toţi militarii romani, foarte bine pregătiţi. Situaţia se schimbă în clipa în care Sfântul Constantin cel Mare – şi urmaşii săi – dezvoltă miliţiile populare, prin împământenirea cohortelor legionare şi auxiliilor folosite la apărarea limesului şi pentru alte nevoi interne. Mai ales în zonele dominate de amestecul traco-scitic – precum Panonia, părţi din Noricum, Dacia, Moesia, Sciţia Mică, zona nord-pontică etc. – miliţiile populare folosesc foarte mult caii, indiferent dacă lupta propriu-zisă o dau călare sau pe jos.

La Traci, din punctul de vedere al folosirii calului, putem spune că avem două tipuri de populaţie tracică: cea care foloseşte calul, să zicem utilitar, pentru muncă şi eventual pentru război (Tracii Aşezaţi); şi aceea pentru care calul este o parte esenţială a vieţii (Tracii Călători). Bistonii, Besii şi, mai ales, Geţii, sunt Tracii binecunoscuţi pentru caii lor şi valoarea lor de călăreşi şi de luptători călare. Încă din vremea războiului din Troia unele ramuri tracice (Tracii Călători) sunt legate de cai şi călărie la un nivel aproape fiinţial.

Am lăsat la urmă Sciţii, ca popor pentru care calul şi călăria sunt aproape totul. Chiar şi Sciţii de Pădure, care îşi duceau viaţa mai ales în zone de silvostepă şi codru, foloseau cai mărunţi – şi chiar cerbi – ca animale de călărie. Sciţii de Câmpie, în schimb, erau legaţi de cai într-un fel greu de închipuit pentru mulţi dintre cei de astăzi. Deşi, dacă punem semnul egal între maşinile de astăzi şi caii de ieri, cred că sunt mulţi Români care se pot lăuda cu o origine Scito-Getică, preţuind mai mult calul (maşina) decât locuinţa. La fel era şi la Sciţi, unde copilul învăţa de obicei întâi nu să meargă, ci să călărească – o făcea, implicit din burta mamei, tot implicit din vremea alăptării, ajungând să stea în desagii de pe cal sau pe cal înainte să înveţe să meargă. Bărbaţi sau femei, pentru Sciţi călăria era mai firească decât mâncatul. Faptul că la multe dintre ramurile şi triburile scitice femeia era luptătoare – până acolo că unele nu se căsătoreau până nu vânaseră un bour, un zimbru sau un urs – făcea din călărie un modus vivendi pentru amândouă genurile, deci şi pentru toţi copiii. Chiar şi femeile care din pricina sarcinii nu mai puteau sta pe cal, chiar şi cei atât de bolnavi încât nu mai puteau sta decât întinşi, rămâneau cumva legaţi de cal: casa era în primul rând în căruţe. Corturile erau folosite mai rar pentru locuit decât căruţele sau calul. Este un fel de a trăi pe care îl mai înţeleg astăzi doar puţini Români care, în unele părţi ale Moldovei şi Dunării de Jos încă mai sunt legaţi de cai extrem de puternic (rămăşiţă a Românilor Călători de altădată). Sau, eventual, unele grupuri mici de cazaci, urmaşii rusificaţi ai Sciţilor şi Românilor de demult.

În istoria Românilor, încă de la Străromâni calul este o prezenţă neîncetată. Nu doar pentru muncă, ci mai ales pentru ştiinţa armelor (în trecut pentru muncă se foloseau mai mult boii şi măgarii, catârii etc.). Laptele de iapă este folosit, dar mai ales extern şi foarte rar în alimentaţie (pentru copiii a căror mamă nu mai are lapte şi cărora nu li se găseşte doică). Mâncarea cărnii de cal este foarte rar întâlnită la Români şi doar în zonele de influenţă străină masivă – ca cea a Tătarilor. De fapt mâncarea cărnii de cal – ca şi cea a cărnii de urs – este socotită în multe părţi ale Românimii aproape un act de canibalism şi asimilată păgânilor. Există şi locuri în care Românii acceptă (tradiţional) aceste alimente, dar sunt puţine şi de întindere mică.

Existenţa, în Antichitatea târzie, a cultului Cavalerilor Danubieni este parte a unei spiritualităţi în care calul şi viaţa ostăşească sunt esenţiale. Putere, libertate, iuţeală, frumuseţe, demnitate, tactică şi strategie, sănătate, iată câteva din darurile pe care luptătorul le primeşte prin mijlocirea acestui animal nobil. Întâlnirea între tradiţia preistorică a folosirii cailor şi noua demnitate pe care o capătă omul în Creştinism, ca ostaş al lui Dumnezeu, se vede şi în statutul implicit de călăreţ pe care îl au aproape toţi sfinţii luptători, de la Andrei Stratilat la Marele Mucenic Gheorghe sau Dimitrie. Iconografia veche este o puternică mărturie în această privinţă. Dezamarea Românilor din ultimele veacuri se vede şi aici, print transformarea treptată în “pedestraşi” a sfinţilor călări din trecut.

Migratorii ce lovesc Dacia Romană, Regatul Iazigilor Metanaşti (stat clientelar Roman), Panonia ori Sciţia Mică, au de înfruntat nu doar valurile de pământ şi fortificaţiile romane, ci şi infanteria călare a localnicilor. Aceştia îşi creează o tradiţie puternică din folosirea iscusită a calului şi trecerea de la forme de luptă călare la cele de luptă pedestră. Tradiţie implicând forme şi tehnici de luptă eficiente, arme specifice etc.

Prezenţa străbunilor în trupele gotice sau gepide – obligatoriu pe cai – dar şi în cele ale hunilor, avarilor şi altor migratori – de voie sau de nevoie – marchează, de fiecare dată, o prezenţă a calului şi cavaleriei în istoria noastră. Românii amintiţi în Cântecul Nibelungilor, sunt amintiţi împreună cu caii lor cei ageri, asemenea unora dintre Tracii amintiţi în Iliada sau alte documente antice greceşti, asemenea Sciţilor care l-au înfruntat pe Alexandru Macedon sau Darius etc.

În Evul Mediu calul însoţeşte pe Român pretutindeni şi în toate locurile.

Chiar şi la Românii din Alpi, aflaţi la înălţimi care, teoretic, ar impune mersul cu piciorul sau, cel mult, folosirea măgarilor şi catârilor, nu lipseşte, totuşi, calul. S-au priceput Românii din aceste părţi să crească soiuri de cal de munte deosebit de rezistent la frig şi mersul, obositor şi specific. De fapt asemenea soiuri de cai de munte însoţesc pe Români şi în Munţii Ciceriei – unde Românii Cici au o fascinată istorie de războinici – în Dinarici, Pind, Hem (Balcani), Carpaţi… Urmaşii germanizaţi ai Românilor din Alpi, Tirolezii, îşi folosesc şi acum rasele străvechi de cai de munte  pentru felurite nevoi, inclusiv ostăşeşti.

Dar există, desigur, şi soiuri de cai de câmpie. Consemnăm aici o singură mărturie istorică:

„În partea muntoasă a Moldovei trăieşte un cal destul de micuţ, asemănător la trup cu cel rusesc, dar foarte puternic şi răbduriu la muncă, cu o copită atât de tare încât nu este nevoie să fie potcovită, chiar dacă merge pe drumurile cele mai aspre.

La şes caii cresc mari şi arătorşi la înfăţişare, cu picioare bine legate, iuţi şi tari şi sunt foarte căutaţi nu numai de leşi şi unguri, ci şi de turci, care au o zicală răspândită: „Adzem, dilberi, Bogdan baraghiri, messhurdir”, adică : „Un tânăr persan şi un cal moldovean sunt cei mai de laudă”.

Pe lângă hotarele Moldovei se se găsesc de asemenea mari herghelii de cai sălbatici, care nu se deosebesc cu nimic de cei domestici, doar că sunt ceva mai mici şi au copitele late de o palmă şi mai bine, altfel vârtoase şi rotunde”

(Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Capitolul al VII-lea).

 

Aceşti cai sălbatici ori semi-sălbatici, cu copita rotundă, numiţi de Români tălăpani, au fost de altfel multă vreme preferaţi de locuitorii din părţile de câmpie şi de baltă. Unele soiuri există şi în zonele de munte.

Fugarul românesc – moldovenesc sau muntenesc – au fost cândva iubirea călăreţilor Români din părţile Teleormanului, Vlaşcăi şi Călăraşilor până dincolo de Nipru. Era un cal care mergea obişnuit într-un trap uşor, dar care putea galopa ore întregi, având o iuţeală şi o rezistenţă unică. După datele actuale, fugarul românesc a avut o contribuţie esenţială în formarea raselor de cai medievale din Persia şi Imperiul Otoman (inclusiv Arabia). Cercetările pe temă sunt însă doar la nivelul informaţiei istorice, studiile de genetică având, şi aici, de aşteptat o clipă mai prielnică.

Alt cal mult iubit a fost trăpaşul vechi, în mai multe forme locale, înlocuit mai târziu de soiuri încrucişate cu rase din afară. Un lucru nu rău în sine, dar rău când se face cu pierderea rasei de demult.

Calul greu – de mai multe soiuri – era folosit mai ales la câmpie, pentru muncă şi pentru călăreţii care iubeau armura.

Caii de munte, mai mici, sunt de multe feluri.

Se cunoaşte de obicei rasa huţul, creată în negurile istoriei şi păstrată de această populaţie traco-româno-slavă a Huţulilor, până astăzi. Huţul „pur sânge”, după standarde moderne, se creşte, după cunoştinţele mele, în primul rând în Herghelia Lucina din Suceava, dar şi într-o herghelie din apropiere de Bucureşti.

Dar alături de această linie oficială există şi astăzi mai multe soiuri de huţul, precum şi de alţi cai de munte, care nu au fost şi nu sunt valorificate. Atât statul zis român, cât şi investitorii români, dau în această privinţă dovadă de o stupiditate, de o prostie – să-i zicem de-a dreptul – de-a dreptul abisală. „Patrioţi” care dau tone de bani pe cai străini, pierd de sub nas cai de valoare din rase străvechi, unice, a căror creştere le-ar aduce tone de bani şi le-ar înveşnici numele.

Se găseşte, de pildă, în Judeţul Neamţ, între Piatra Neamţ şi Târgul Neamţ, până în Roznov, cel puţin, un soi de cai mici, mai mici decât huţulul, dar foarte frumos proporţionaţi şi cu o rezistenţă de necrezut faţă de mărimea lor. Par o miniatură de rară eleganţă a fugarilor din vechime şi cu totul ireali când îi vezi trăgând căruţele încărcate. Pasul lor preferat este trapul. Sunt inteligenţi şi cu personalitate. Şi sunt doar unul dintre soiurile populare de cai care se pierd.

Fără să mai stăruim asupra acestor aspecte, trebuie să arătăm că folclorul popular mărturiseşte că cel mai bun prieten al omului este calul, câinele venind pe locul al doilea. Această legătură dintre Român şi cal vine din străvechime şi sperăm că se va păstra totdeauna. Înălţăm gânduri de laudă şi recunoştinţă, şi rugăciunile noastre din suflet, către toţi aceia care muncesc – din greu – şi luptă – din greu – spre a duce mai departe caii, şi mai ales pe cei româneşti, călăria şi tradiţiile noastre ecvestre.

În ceea ce priveşte legătura dintre cal şi artele marţiale româneşti, foarte bogată, vom cuprinde înfăţişarea acesteia la secţiunea închinată înfăţişării sistematice a artelor marţiale româneşti (folosim drept criteriu sistematic, în primul rând armele folosite).

 

b. Câinele

Al doilea animal în preferinţele tradiţionale româneşti este câinele.

Primeşte al doilea loc într-un fel foarte corect, în ciuda prejudecăţilor orăşeneşti de astăzi, care l-ar aşeza pe primul loc.

Este adevărat, câinele a însoţit pe om în apărarea gospodăriilor şi a turmelor şi cirezilor, în mânatul acestora şi în vânătoare. Adesea câinele şi-a pus viaţa pentru stăpâni, ba chiar şi pentru oameni străini, scăpându-i de atacurile fiarelor sau ale tâlharilor. Dar, ceea ce foarte mulţi nu cunosc, şi calul a făcut aceleaşi lucruri. Nu doar că în trecut Românii îşi foloseau înclinaţia de luptă a cailor – muşcat, lovit cu copitele – ca mijloc de apărare împotriva fiarelor, a altor cai sau pe câmpul de luptă. Dar calul îşi însoţea stăpânul în toate primejdiile, inclusiv în acelea în care câinele intra foarte rar (cum este războiul). Mai mult, câinele pierdea puncte în ceea ce priveşte curăţia – o însuşire foarte preţuită de Români şi în care calul excelează.
Dar, dincolo de aceste nuanţe, câinele a rămas de-a lungul mileniilor un însoţitor credincios al Românilor. Şi al păstorilor şi gospodărilor, dar şi al vânătorilor.

Sciţii şi Tracii foloseau câini de vânătoare, practică existentă pe alocuri şi la Romani şi Celţi, ca şi la alte popoare (este atestată şi la Greci, Parţi, Persani şi mulţi alţii).

Ca o moştenire străveche, şi la noi câinii au însoţit adesea vânătorii – fie că erau de vânători de împrejurare (dintr-o nevoie oarecare sau de plăcere) ori vânătorii adevăraţi, care trăiau mai mult prin sălbăticii decât în casă ori aşezări. Dar folosirea marţială a câinilor este la noi întâmplătoare şi nu sistematică.

Mânarea turmelor sau cirezilor – care cerea iscusinţă şi din partea omului, şi din partea animalelor – şi paza acestora, paza curţilor de fiarele mici sau mari care le-ar ataca, iată rosturile fundamentale ale câinelui la Români. E drept, s-a întâmplat să se folosească haite de câini pentru vânarea unor tâlhari; de asemenea, s-a folosit adesea câinele spre a lua urma duşmanilor care se ascundeau într-un loc sau altul. Dar întrebuinţarea câinilor în luptele propriu-zise, după cum am arătat, este foarte rară şi întâmplătoare.

Totuşi nu trebuie dispreţuită cumva importanţa legăturii dintre luptătorii români şi câinii lor! Chiar legenda care pune originea numelui Moldova în seama căţelei de vânătoare Molda, a lui Dragoş Vodă arată puterea acesteia!

Şi dacă vânătoarea nu este încadrată obişnuit în artele marţiale, pe de altă parte nu se poate nega faptul că este o pregătire esenţială pentru luptă.

 

c. Alte animale de călărie (în afară de cal)

Măgarul şi catârul (încrucişarea dintre cal şi măgar) au fost folosite mai ales ca animale de povară. Nu cunosc niciun fel de implicare în război – altfel decât în sensul amintit – sau în lupte de altă natură (haiduceşti, de pildă) ori vânătoare a acestor animale.

Cămila sau dromaderul, deşi existente în Preistorie în spaţiul geografic etnogenetic românesc, nu au fost folosite pentru călărie, poveri sau tracţiune până în miezul Evului Mediu. Dispărute în împrejurări tulburi, au fost, din câte se ştie astăzi, readuse de Tătari şi Turci – mai ales în părţi ale Traciei şi vechii Europe (partea asiatică a Turciei de astăzi), în Sciţia Mică (Dicia sau Dobrogea), în Basarabia, şi nordul Mării Negre. În România au rezistat până în timpul comunismului. Ocupaţia sovietică a preluat ura stalinistă împotriva Tătarilor, aliaţi ai Românilor în Al doilea război mondial, şi a privit cămilele dobrogene ca parte a unei culturi ce trebuie distusă. Ca urmare, cămila dobrogeană a fost nimicită. Din fericire, nu şi Tătarii dobrogeni.

Nu cunosc să existe o adoptare de către Români a cămilei sau dromaderului ca animal de călărie, cu excepţia Românilor islamizaţi din Peninsula Sinai (aşezaţi acolo de Împăratul Iustinian, în apărarea şi slujirea Mânăstirii Sfânta Ecaterina), care folosesc totuşi calul în luptă.

Spre deosebire de Extremul Orient, în care vaca sau boul ori bivolul au fost (sunt) folosite şi ca animale de călărie, la noi asemenea gesturi există cel mult ca o joacă a copiilor.

 

d. Boul şi bivolul

În vreme ce boul însoţeşte din Preistorie înaintaşii noştri, bivolul este adus de migratori – se pare, de Avari – la sfârşitul Antichităţii, începutul Evului Mediu. Este însă adoptat de Români atât de bine, încât în unele părţi nu se făcea o mare deosebire între cele două animale, bivolul fiind numit tot bou, iar bivoliţele primind numele de vaci sau vaci negre. Rasa românească de bivoli este cea mai veche din Europa, trăgându-se din primele animale aduse din Asia. În cea mai mare parte, ea nu a fost amestecată de Români cu alte rase – ori erau crescute acelea, ori se creştea bivolul românesc. Printre alte caracteristici, acest animal foarte puţin pretenţios la mâncare şi rezistent la boli are un păr mult mai des şi mai lung decât al celorlalte rase de bivoli.

În unele bătălii Românii au folosit turme de boi sau bivoli spre a sparge liniile duşmane şi a deschide calea atacurilor de cavalerie sau infanterie. De asemenea, încă din Antichitate boii – şi mai târziu, uneori, şi bivolii – au fost folosiţi ca momeală pentru corăbiile duşmane; se punea un felinar pe cornul dinspre mare al unui asemenea animal şi era mânat de-a lungul ţărmului, mişcările capului şi trupului făcând felinarul să salte ca şi cum ar fi fost al unui alt vas, atrăgând astfel navele inamice la naufragiu – se trecea apoi la o luptă de infanterie, în care marinarii duşmani erau copleşiţi.

De asemenea, una dintre măsurile puterii unui luptător, în vechime, era cea a puterii de a doborî un bou. Această probă a puterii consta în doborârea unui bou fie printr-o lovitură de pumn (în frunte, într-un anumit punct), fie printr-o forţare a coarnelor, cu răsucirea capului/gâtului, fie prin „secerarea picioarelor”.

Doborârea unui bou în sensul uciderii lui era o altă practică marţială. Ea presupunea folosirea unei arme – uneori sabie, dar preferabil o fuşte, o lance sau altceva similar. De obicei tinerii primeau o asemenea sarcină – de câte ori trebuia sacrificat un viţel, un bou sau o vacă pentru carne – pregătindu-se astfel pentru vânătoarea fiarelor mari (urs, mistreţ, bour, zimbru). Era esenţial ca animalul să fie doborât dintr-o singură lovitură. Pentru a putea face acest lucru tinerii trebuia să fi trecut întâi alte două probe, uciderea unui porc (domestic) dintr-o singură mişcare, fără ca acesta să guiţe, apoi uciderea unui mistreţ dintr-o singură mişcare (tot cu lancea, deşi uneori se folosea şi spada ori altă armă de acest fel). Ca urmare a acestei deprinderi, vânătorii români erau cei care purtau de grijă turmelor regale de bouri sau zimbri existente în cadrul Coroanei Ungare; tot ei însoţeau regele şi nobilii la vânătorile de bouri sau zimbri, spre a le salva viaţa dacă erau puşi în primejdie de animalele rănite.

 

e. Şoimul şi alte păsări de pradă

Practica învăţării şoimilor, dar şi a altor animale de pradă, începe în Preistorie. Asia Mică este cea mai veche zonă în care este atestată.

Deşi nu avem atestări scrise în privinţa aceasta, mărturiile arheologice, sub forma corbilor şi şoimilor de pe coifuri, a celor figuraţi pe aplice şi alte piese metalice de harnaşament sau podoabă etc. dovedesc faptul că păsările de acest fel erau mult preţuite de Sciţi şi Traci. Legăturile strânse cu Asia Mică, prezenţa Tracilor şi Cimerienilor în Pont şi neîncetatele schimburi pontice şi Caucaz-Carpaţi sunt alte argumente ale prezenţei acestor animale de pradă în viaţa străbunilor Românilor.

Existenţa şoimului în cultura migratorilor este slab atestată până prin secolul V d.Chr., când se răspândeşte şi la Germanici, dar şi în multe alte colţuri europene. Se pare că Hunii şi Avarii aveau şi ei acest obicei, ceea ce a contribuit la păstrarea lui în Carpaţi – sau la aducerea lui, dacă nu existase până atunci, deşi este puţin probabil.

La Români avem de-a face cu două situaţii, foarte deosebite.

În trecut gospodăria românescă avea în afară de dobitoace – adică ceea ce azi numim animale domestice – o serie de locuitori ce ni s-ar părea cel puţin ciudaţi în zilele noastre.
Şarpele casei trăia, de obicei, sub treptele de la intrare (făcute dinadins din lespezi aşezate fără mortar, cu goluri între ele). Hambarul sau grajdul adăposteau bufniţa casei. În podurile înalte îşi găseau adăpost liliecii, iar sub streaşina casei, ca semn al binecuvântării Dumnezeieşti, rândunelele sau lăstunii. În grădină şopârlele sau guşterii împărţeau locul cu ariciul. Aceste vietăţi erau socotite ca asigurând sănătatea familiei. Şi chiar făceau asta!

Dar pe lângă acestea mai erau şi altele. De pildă, hrănitul de iarnă al piţigoilor şi scatiilor era foarte răspândit în trecut. În acelaşi fel se întâmpla ca unii corbi sau gaiţe, chiar şi coţofene, să devină într-o anumită măsură parte a unei gospodări. Dar aici nu se avea în vedere nici îmblânzirea lor propriu-zisă, nici folosirea lor.

Pe de altă parte, îmblânzirea şoimilor pentru vânătoare este o tradiţie veche, cel puţin din Antichitatea târzie, dacă nu chiar din Preistorie, pe care Românii au păstrat-o până în zilele noastre.
Ce-i drept, la fel ca în cazul artelor marţiale româneşti (de origine locală), foarte mulţi îmblânzitori de şoimi de ieri şi de astăzi nu fac parte dintr-o asociaţie şi nu au nicio recunoaştere oficieală. Deşi se încearcă, lăudabil, strângerea lor la un loc. Dacă adăugăm aici faptul că rareori – dacă, vreodată – Ungurii, Polonezii sau alţi străini menţionează ceea ce datorează Românilor, avem o explicaţie pentru informaţiile fragmentare despre şoimăritul românesc. Încât se ajunge ca unii să creadă, în ciuda atestărilor istorice, că ar fi un obicei preluat de Români de la străini.

Fără a intra în amănunte, menţionez doar faptul că şoimarii nu se limitează obligatoriu la păsările mici de pradă – precum şoimii de la care le vine numele, ulii etc. Am cunoscut personal şoimari populari din Moldova şi Muntenia care, în afară de păsările din genul Falco aveau şi bufniţe, corbi şi altele asemenea.

Dincolo de toate aceste aspecte – şi de altele pe care nu le-am atins – trebuie să observăm că folosirea păsărilor mari, adică a vulturilor sau acvilelor, în luptă nu este atestată istoric, deşi se găseşte în folclorul românesc. În ce măsură corespunde sau nu realităţii istorice folosirea marţială de către (unii) Români a păsărilor de pradă este imposibil de spus categoric fără informaţii suplimentare. Înclin să cred că asemenea utilizări au existat, dar numai excepţional, în cazul anumitor luptători care au avut o chemare specială în această privinţă. O practică permanentă, fie şi pe linia unei singure familii româneşti, nu ştiu să fi fost. Dar folosirea unor păsări de pradă ca mijloc de căutare a duşmanilor – fie în stufărişurile întinse dintre Sciţia Mică şi Sciţia Mare, fie în câmpii sau în păduri tinere – este atestată şi constituie o parte a tehnicilor de război româneşti vechi. Corbii şi cormoranii sau nagâţii (aceştia, se pare, preluaţi de la Tătari) erau preferaţi, dar cei care aveau şoimi, acvile sau alte asemenea păsări le foloseau pe acestea. Ţipetele şi rotirea înaltă deasupra locului în care se aflau cetele străine era esenţială în ferirea de ambuscade – şi, eventual, în organizarea unora. Totdeauna era greu pentru cineva să-şi dea seama dacă păsările ce se rotesc în ceruri sunt sălbatice sau învăţate; cu atât mai mult era foarte greu de bănuit reacţia eventualilor posesori. Avantajul militar al informaţiei câştigate cu aceste păsări este clar.

 

f. Şerpii veninoşi… şi albinele

Există zone ale artelor marţiale în care se folosesc otrăvuri. Mai ales în război, dar nu numai.
Săgeţile otrăvite apar din Antichitate, fiind folosite şi de unele triburi scitice sau getice.
Şi la Români există această practică, în cadrul căreia se folosea venin de viperă, adesea combinat cu veninuri (otrăvuri) vegetale, pentru săgeţi, mai rar pentru suliţă sau lance. Aceste otrăvuri nu se foloseau de obicei şi pentru sabie, o asemenea practică fiind socotită laşă, nedemnă de înlăţimea armei cereşti care era, în concepţie românească, sabia.

Tot pe această linie se află şi practica apărării unor hotare prin roiuri de albine, asigurate prin folosirea unor scorburi mari – adesea artificiale – sau grote – naturale sau nu – pentru înmulţirea albinelor. Stuparii români ştiau să folosească anumite plante cu al căror suc se ungeau, astfel încât albinele să nu îi atace. Sucul de fructe sau de miere turnat în locurile dorite – în care se aducea un roi de albine într-un coş, sau care erau aproape de locurile de roire ale albinelor sălbatice – asigura „împământenirea” vietăţilor. Cu puţină îngrijire se înmulţeau îndeajuns încât să se poată apăra şi de urşi, cu atât mai mult de oameni. Această practică este antică şi moştenită de la Geţi.

Toate aceste vietăţi au însoţit omul şi în viaţa de zi cu zi, uneori şi ca duşmani – lupul şi vulpea, viperele, albinele sălbatice, ulii, vântureii, şoimii – adesea ca prieteni, însoţitori, ajutoare etc. Şi au făcut parte din viaţa luptătorilor români din trecut. Asemenea luptători fiind, cândva, toţi bărbaţii, ba chiar, în multe locuri, şi femeile.

Folosirea unor animale pentru vânătoare şi pază, obişnuinţa de a purta de grijă unor făpturi adesea feroce – ca marii câini de pază ori ciobăneşti din vechile gospodări – dădea o anume dimensiune vieţii. Copii, femei, bătrâni, chiar şi cei pe care astăzi i-am vedea slabi ştiau, pe atunci, să facă faţă unei asemenea “provocări” (cum am vedea-o noi astăzi).
Constituind şi un rezultat al pregătirii de luptă dar şi, întrun cerc virtuos, de această dată, o parte a acesteia.

Drept pentru care vom trece la ultima parte a micii noastre lucrări, înfăţişarea sistematică – pe scurt – a artelor marţiale româneşti.

va urma