(jidovul rătăcitor)
de Paul Belce
În micul orășel din Nord, luminile se sting una căte una. Furtuna prelungită din ultimele zile a răvășit comunitatea de pescari. Cei ce au apucat să plece pe mare s-au pierdut, rupte au fost telecomunicațiile și doar sfârșitul urgiei îi va ajuta pe cei rămași să găsească epava și să-și îngroape pierderile adânc în suflet.
Nimeni nu doarme. E firesc, ziua boreală aruncă o lumină lăptoasă în încăperi iar oamenii se zvârcolesc în așternuturi. Ne-am putea imagina cu ușurință, noi cei din Sud, că nimic notabil nu se petrece într-un orășel pescăresc situat la extremitatea emisferei nordice. Dimpotrivă. Mințile febrile răscolesc nenumarate posibilități însă nici un cuvânt nu iese de pe buzele acestor oameni care s-au dezobișnuit să se adreseze semenilor și care au optat pentru inacțiune, pentru letargie și epuizare, acest flagel al marilor pustietăți înghețate.
Va fi de vină pentru această stare de fapt și toxicitatea gândurilor aproape palpabile care au rezonat în comunitate și care s-au întors reverberate de pereții lipsei de comunicare. Fiecare îl ura pe celălalt, proximitatea lui, și îl percepea ca pe o mare dorință deopotrivă. Sau cel puțin așa era înainte de furtună. /Ce-ar fi dacă Jan al meu../, /Unde să mă duc ca să../ Astfel în timp toți și-au proiectat existențele sub forma așteptării unui eveniment izbăvitor de genul unei aurore boreale nemaivăzute care să-i transfigureze, să redevină translucizi și stăpâni pe sine.
Iar evenimentul s-a petrecut, numai că nu a fost cel așteptat de către comunitate. De fapt, niciodată nu primim ceea ce așteptăm. Câteodată e mai bine, câteodata e mai rău. Iar această congruență dintre ceea ce se întâmplă și ceea ce ne imaginăm o numim Viață și o transmitem urmașilor noștri, să se scalde în aparenta ei absurditate și să îi descâlcească firele care duc de la om la om, înnodate de atâtea interacțiuni pe o planetă mică pe care o numim Pământ, sau mai simplu, casă.