libris.ro

Ascultă ploaia

(Lecturi potrivite/recomandate de Alexandra)

de Maria Bumbar

Cu toate că se luminase deja de o oră, ziua rămăsese învăluită într-o obscuritate lipsită de culoare, din cauza stratului compact de nori cenușii, din care ploaia cădea peste Berlin de mai bine de două zile, fără încetare. De după geamurile înalte, pe care picăturile se prelingeau molcom, pictorul îi privea pe oameni mergând grăbiți de-a lungul Kantstraße cu capetele aplecate sau ascunse de umbrele. În dreapta sa, o mișcare îi atrase atenția, făcându-l să se întoarcă.

― Ceva de mâncare? întrebă chelnerul politicos, așezându-i în față a treia ceașcă de cafea.

Nein, danke.

Abia dacă își auzise răspunsul, ca și când și-ar fi ascultat cuvintele rostite de buzele altuia. Degetele i se strânseră în jurul mânerului de porțelan și ridică ceașca de pe farfuria micuță; mâna se opri la jumătatea drumului, lăsând lichidul negru și amar să aburească suspendat înaintea-i. Nu remarcase îndepărtarea chelnerului, ochii fiindu-i îndreptați către fereastră, cu privirile urmărind conturul literelor întortocheate, văzute în oglindă, citind-o pe rând pe fiecare: Schwarzes Café – anunțau cele două cuvinte galbene, înclinate ușor, dar el nu se strădui să adune în minte înțelesul.

Locul nu se schimbase câtuși de puțin, deși anii trecuseră de atunci, furișându-se pe lângă el cu precauție, poate de teamă să nu fie observați. Iar pictorul stătea aici, la masa de lângă fereastra cu papagal ce dădea spre șoseaua largă, cu câte două benzi întinzându-se între trotuare, și nu se mișcase din acel loc de când pașii alimentați de insomnie și o stranie amorțeală îl purtaseră prin ușa cafenelei la orele 5:47 în acea dimineață posomorâtă de miercuri. De când ajunsese, nu făcuse altceva decât să lase gustul cafelei fără zahăr să îl poarte prin trecut, pe care îl regăsea în aproape fiecare colțișor.

Aici și-o amintea pentru prima dată pe Franziska, când prieteni ai prietenilor, într-o simplă circumstanță, îi aduseseră în aceeași încăpere. Abia dacă își vorbiseră atunci, schimbând nimic mai mult decât un salut politicos, pentru ca apoi fiecare să revină la conversațiile separate cu cei din apropiata vecinătate a scaunului de lângă. Drept spus, nici nu ar fi fost mare lucru de remarcat, căci ea nu era o ființă deosebită prin ceva anume. Ba chiar s-ar fi putut afirma că simplitatea flagrantă era singura-i trăsătură cu adevărat caracteristică, lăsând-o să le pară tuturor  o „oricare alta”. Cu părul șaten spălăcit și tonul pielii neutru, prezența ei devenea mai degrabă o umbră palidă în fundal și ar fi putut fi cu ușurință neglijată de memorie. Singura pată de culoare de pe pânza ștearsă a chipului ei erau ochii albaștri, dar și aceia lipsiți de o lumină distinctă. Aspectul Franziskăi nu era deloc neplăcut, însă alcătuia o figură atât de comună încât ai fi putut spune că o vezi în fiecare zi în atâtea alte fete. Era, gândi pictorul, asemeni lucrărilor sale din acea perioadă.

Zumzăitul aspru al telefonului vibrând pe masă îl făcu să tresară, aproape vărsând cafeaua pe care o ținea încă în mână. Erinnerung – putu citi pe ecranul ce clipea, luminând intermitent o adresă însoțită de o oră. Inspiră adânc. Așa era, începuse ziua lui cea mare, momentul mult așteptat și visat în repetate rânduri al propriului său vernisaj! – acum că se petrecea, însă, i se părea că nu e aievea, sau că pur și simplu nu i se întâmplă lui, ci unei cu totul alte persoane. Degetele mâinii libere trecură din reflex peste ecranul digital, oprind alarma, iar buzele se înmuiară în lichidul amar și încă destul de fierbinte.

După acea primă întâlnire colegială nu se mai gândise la Franziska ori la faptul că ar mai fi dorit să aibă vreun contact cu ea. Totul se desfășurase din nou fără voia lor, fără să fi planificat că aveau să se trezească singurii cunoscuți în același loc, nevoiți de această dată să vorbească unul cu altul pentru a-și omorî reciproc plictiseala. Numai atunci observase el acel element special! Simplitatea devenise cel mai fascinant lucru al făpturii ei; acolo unde ochiul nu vedea nimic deosebit, sufletul pictorului începuse să umple totul cu detalii și culori de o frumusețe nemaipomenită. Cercetându-i chipul și gesturile, ascultându-i vocea și respirația, simțea că putea crea mai mult decât i-ar fi permis vreodată nuanțele nenumărate pe pânza albă, mai mult decât ar fi putut face jocurile de lumini peste straturile de vopsea. Începuse să o caute mai des – nu pentru că i-ar fi devenit o muză, căci picturile sale rămâneau în continuare neobservabile, ci pentru că alături de ea simțea o eliberare poetică de griji, o liniște care îi permitea să viseze imagini minunate; numai de le-ar fi putut transpune în culoare! Franziskăi i-ar fi plăcut cu siguranță, deoarece îi admira și pe atunci lucrările – poate pentru că reușea să vadă în ele ceva ce el însuși nu putea remarca, sau poate doar pentru că și ea era, la fel ca mulți alții, atrasă de aura bizară a unui artist.

Se trezi ducându-și degetele la buze fără să vrea. Dorea să fumeze, amestecând aroma tutunului ars cu cea de cafea, dar rămăsese fără țigări astă noapte. Lăsă mâna să îi coboare încet în poală și expiră prelung, greoi, închipuindu-și cum fumul i-ar fi ieșit din plămâni. Aproape că îl vedea plutind opac prin aer, unduindu-se în forme infinite și în continuă metamorfoză, la fel ca atunci când stăteau amândoi pe balcon…

Avea obiceiul să rămână cu el în timp ce picta, în liniște, existând pur și simplu în aceeași încăpere, iar după ce se declara mulțumit sau sătul de lucru, ieșeau să fumeze. Vorbeau minute îndelungate, chiar ore, prelungind acele momente cu nenumărate scăpărări ale brichetei, iar el se simțea liber – liber să își lase mintea să cutreiere drumuri neumblate, liber să își grăiască gândurile cu voce tare, liber să i se destăinuie și să îi povestească despre lumea lui văzută și nevăzută. Franziska îl asculta cu interes, iar uneori îi adresa întrebări care îl făceau să tacă, să rămână câteva clipe frământându-se în căutarea unui răspuns pe care să i-l dăruiască. Se gândea des la ea atunci când nu îi era în preajmă, căutând cu mintea confortul prezenței ei, și anticipând cu entuziasm momentele revederii lor. O simțea ca pe o zi senină de vară, când soarele te încântă și te îndeamnă să te bucuri de mângâierea lui, ca pe zăpada ce se așterne iarna în straturi imaculate și te ademenește să urmărești dansul fulgilor ușori din interiorul casei tale, din interiorul unei îmbrățișări calde și sigure.

Ar fi putut să socotească timpul, lunile, săptămânile și zilele pe care le petrecuse împreună cu Franziska – așa cum făceau toți cei din jurul lui –, însă știa că vremea lor avusese o cu totul altă valoare, independentă de împărțirile rigide ale lumii. Prefera să se gândească la ei ca la o lungă plimbare, o bucată dintr-un drum pe care îl străbătuseră împreună și pe care el, în dorința sa imposibilă, credea că aveau să îl parcurgă până la capăt în doi. Însă la un moment dat ea se oprise. Pur și simplu. Și se întorsese, o cotise într-o altă direcție, pe care el refuzase să o vadă, la care nu se gândise.

Cafeaua se răcise și părea acum și mai amară, la fel ca în acea zi când Franziska abandonase drumul lor comun. Îi spusese chiar acolo, în acel loc, că el nu o mai atrăgea, că pictura vieții lor își pierduse din intensitate, din strălucirea nuanțelor și din armonia formelor, și rămăsese ca o mâncare fără gust. El sorbise cafeaua ascultând, mai degrabă impasibil și curios, simțind că nu făcea parte din scena aceea și că vorbele nu-i erau neapărat adresate lui. Își amintea că zâmbise și făcuse o glumă, apoi plecase acasă. Abia în zilele următoare decizia ei îl ajunsese din urmă, cuibărindu-se lângă el în locul lăsat gol de Franziska. Din obișnuință, gândurile și emoțiile pictorului se întinseseră către imaginea ei, încercând să o cuprindă, doar pentru a rămâne suspendate în nimicul ce durea inexplicabil, parcă mai puternic decât fericirea lor împărtășită! Sentimentul acelei lipse îl cuprindea câteodată atât de tare, doborându-l, încât ajunsese să îi vorbească amintirii ei pentru a-și stinge supărarea, imaginându-și cum ascultă și îi răspunde.

O rafală puternică de vânt izbi cu violență picăturile de geamul rece, iar pictorul simți că inima i se oprește pentru o secundă. În fața cafenelei, cu umbrela smulsă și întoarsă pe dos de dezlănțuirea sălbatică a vremii, se oprise o figură cu părul șaten și ochii albaștri și… Nu era Franziska, își dădu el seama aproape imediat, urmărind-o pe femeia din ploaie cum închide umbrela și se îndepărtează imediat cu pași mari, cu capul între umeri, încercând să se apere fără rost cu eșarfa groasă pe care o purta. Privirile lui coborâră, înecându-se în ceea ce mai rămăsese din lichidul negru, și fără să vrea își duse mâna la piept, pipăind interiorul buzunarului dinăuntrul gecii. Era încă acolo, nu dispăruse. Colțul de hârtie smuls dintr-un caiet de schițe, pe care pictorul desenase acum multă vreme chipul ei… Nu avea nevoie să scoată bucata îndoită și jerpelită de timp afară la lumină, căci în memorie îi putea redesena într-o clipă liniile, cu o exactitate înfricoșătoare. Își umplu plămânii cu aer, inspirând adânc și expirând prelung, parcă fără de sfârșit, încercând să își potolească bătăile inimii. Sufletul său sperase, pentru o miime de secundă dureroasă, exaltat de anticipare și lovit nemilos de dezamăgitoarea realitate.

Retrăia din nou acele două ore chinuitor de lungi, așteptând-o pe cea care nu avea să mai sosească. Stabiliseră să rămână prieteni, să se întâlnească din când în când pentru o cafea, iar pictorul se pregătise pentru acea primă revedere cu teamă și dorință – și cu o hotărâre de neclintit. Făcuse acel portret micuț cu mâinile tremurând ușor din pricina oboselii și a alcoolului, cu ochii încețoșați de fumul tutunului ars în șirul interminabil de țigări, care se adunase în cabinetul său de lucru. Făcuse acea lucrare fără tehnică și atenție, așezând pe bucata de hârtie nu talent, ci tot ceea ce văzuse vreodată minunat la Franziska, intuind formele cu sufletul, nu cu mintea. Avea să o vadă, să îi vorbească și să îi zâmbească la fel ca atunci când ea se desprinsese din relația lor, avea să își continue și el la fel de senin drumul – la urma urmelor, unde să existe loc de resentimente? Înțelegea cât se poate de bine decizia ei și nu o putea condamna pentru că se schimbase, pentru că avusese alte nevoi sau pentru că pur și simplu nu mai voise să meargă pe acea cale alături de el. Însă dorea să îi dăruiască înapoi ceea ce ea trezise în el, să îi lase acel portret și, prin acel gest, să lase în urmă imaginea acelei Franziska ce fusese a lui și pentru el, putând astfel să o privească din nou ca pe simpla persoană fără culoare.

I se păruse atunci că o vede în repetate rânduri, tresărind de fiecare dată când prin fața geamului trecea o persoană șatenă, o zărea la fiecare câteva minute, ca să realizeze de fiecare dată că ochii îi jucaseră feste – la fel cum se întâmplase cu femeia cu eșarfă și umbrelă. După două ore telefonul lui sunase, transmițând nenumăratele scuze ale Franziskăi și promisiunea că vor reprograma întâlnirea. Dar se dovedise un plan irealizabil, fiindcă de fiecare dată intervenea câte ceva pentru unul dintre ei. După cum îi adusese împreună dintr-o simplă coincidență, soarta părea să îi separe la fel de întâmplător, iar astfel portretul ei rămăsese – împăturit și despăturit de atâtea ori! – în buzunarul de lângă inima sa.

Nu o mai văzuse pe Franziska, dar amintirea ei trecută și amintirile viitoare ce nu aveau să se mai petreacă niciodată îl urmăriseră mult timp, lipite de el, veghindu-l în timpul momentelor de liniște și de singurătate, până când nu mai suportase și începuse să le reverse în pictură. Folosea aceleași culori cu care lucrase mereu, aceeași tehnică și chiar același subiect – dar, cumva, tablourile căpătaseră ceva special. Pictase mult, acaparat de muncă ore neîntrerupte, punând în fiecare mișcare a pensulei câte o părticică din Franziska, aceea pe care o purta în minte și pe foaia de hârtie din buzunar. Nu mai lucra de dragul lucrării, cu scopul succesului, lucra pentru a se elibera, atunci când golul lăsat de ea se simțea insuportabil.

Și atunci fusese remarcat. Picturile sale deveniseră, pentru prima dată, cu adevărat deosebite, unice, întocmai precum imaginile cu care el îmbogățise simplitatea ei caracteristică. Fără apropierea ei, pictorul reușise să o recreeze în culoare și formă, să o facă eternă, întrupând-o într-o idee, într-o emoție. Fără să știe, fără să se aștepte, el își îndeplinise visul, care îl aștepta cu brațele deschise în acea zi, în numai câteva ore…!

Picăturile de ploaie băteau în geam, prelingându-se necontenit. Pictorul făcu un semn chelnerului, cerând încă o cafea, și își îndreptă spatele în scaun. Ceasul cu cifre mari de pe ecranul telefonului arăta ora 10:32, dându-i de veste că mai avea încă jumătate din zi liberă. O altă ceașcă, un alt lichid negru și aburind apăru în fața sa.

Danke schön, murmură, însă de această dată nu se mai grăbi să apuce toarta.

Rămase cu ochii pironiți, fără să mai vadă nimic, fără să mai gândească. În geam se auzea răpăitul mărunt, iar în buzunar, lângă inimă, ardea portretul ei. Închise ochii și ascultă… ascultă ploaia, cum sângele îi alerga prin vene, pulsând împreună cu melodia aritmică a stropilor de apă; își dădu seama că nu plecase de fapt niciodată, că rămăsese blocat în acel moment, așteptând-o pe Franziska. Dar ea nu avea să apară, nici azi și nici în altă zi, nu atâta vreme cât el va fi acolo. Ea va mai veni cu siguranță, poate singură, poate însoțită de un altul, dar nu cât timp el o va căuta, zărind-o în zadar pe chipuri străine, pentru fracțiuni de secundă înșelătoare.

Ascultă ploaia.

Degetele se mișcară pe drumul cunoscut, în buzunarul interior al gecii. Scoase hârtia și o desfăcu, privind în lumina cenușie și slabă liniile atât de bine cunoscute. Chipul desenat nu amintea decât de un spațiu gol și rece, nu de ceea ce fuseseră ei doi împreună – acea libertate plină de siguranță, acel confort al minții și al sufletului, nimic din ele nu mai era prins de imaginea ei. După o vreme, împături cu grijă bucata de hârtie, încet, așa cum o făcea mereu, dar mâinile i se opriră înainte ca el să poată așeza portretul înapoi la locul său.

Ascultă ploaia.

Un minut se scurse, secundele picurând asupră-i precum stropii ce curgeau pe fereastră. Respiră. Clipele treceau, neoprite, răbdătoare, spălând cu ființa lor de timp figura pictorului, ce rămăsese încremenit ca o statuie, cu bucata de hârtie prinsă strâns între degete. La un moment dat începu să tremure ușor, poate din pricina încordării continue sau poate dintr-un alt motiv, și ascultă ploaia…

Expiră, și odată cu această eliberare degetele sale dădură drumul portretului împăturit, care căzu de-a dreptul în lichidul negru și amar din ceașcă. Brațele îi alunecară pe lângă corp, iar pictorul se lăsă pe spătarul scaunului, privind extenuat cum hârtia absoarbe culoarea cafelei, distrugându-și textura și forma. Pe buzele sale apăruse, mai degrabă nuanțat, un zâmbet palid, dar liniștit.

#

Descriere:

MARIA BUMBAR (n. 1997, București) este studentă la Facultatea de Psihologie și Științele Educației. După terminarea celui de-al doilea Atelier SF&F organizat de Bookblog împreună cu Revista de Povestiri, avându-i coordonatori pe Michael Hăulică și Oliviu Crâznic, a intrat în Grupul Literar Secţia 14, al cărui membru este și în prezent. A debutat în revista online Argos cu textul Când zorii vin cu Moartea, povestire fantastică (2016).

 

libris.ro%20

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *