A te răni prin cuvinte nu înseamnă neapărat răutate

 – despre noul volum de poezii al lui Adrian Mielcioiu-

 de Csaba Szabó

            A scrie poezie în spiritul unui gen muzical poate fi o catapultă adevărată pentru a-ți expedia mesajul cât mai departe, lovind pereții, spărgând porți de cetăți sau a începe o viață nouă.

            Deși volumul* lui Adrian Mielcioiu este prezentat de critici ca un fel de appendix special al cercului ”mesagistic” al formației Metallica, poeziile poetului au o independență mult prea accentuată ca să faci legături prea strânse între atmosferele-surori ale celor două sfere.

            Dorința de a începe o viață nouă, de a reîncepe totul fără însă să cedezi trecutul: iată promotorul volumului la care Metallica – la propriu și la figurat – asistă doar.

            Bisturiul lumii nu-mi dă voie să uit/spitalul de nebuni care mă ține captiv/îmi fut asistenta să am un motiv/să trăiesc şi-un lighean să vomit (Greață).

            Ideea propriei regăsiri, iată, ia dimensiuni, tăind în carnea cititorului, îl face captiv, îi caută scop în viață.

            Fără orizonturi, omul devine anxios, întunecarea precoce a orizonturilor îl face dependent de toate – de toate de care vrea să scape, vrând, nevrând sau deloc. Visul dezleagă în poezia lui Adrian Mielcioiu:

            Visele îmi uşurează deasupra pământul/rădăcinile lor mustesc de moarte în mine/plecarea nu mai poate să nu-şi țină cuvântul/nici iarna să şteargă paşii urmelor fine (Anotimpuri moarte).

            Dacă am vrea să transpunem aceste rânduri pe muzică grea, am putea păși pe urmele lui Linkin Park: I don’t know how I got this way/I know it’s not alright/So I’m breaking the habit/I’m breaking the habit tonight…

            Dar are oare nevoie poezia lui Mielcioiu să fie dirijată spre un vad aparte? Sunt apele lui nevoite să-și schimbe ruta pentru a creea impresii prin confluențe spectaculoase, cascade și delte? Nu. Nicidecum.

            Poeziile sunt atât de puternice că simți fizic lovitura lor. El stă suspendat (vezi: După colt și Narcoză), dar te face și pe tine păianjen, ca și în vremurile Olimpului (vezi: Plasa și Floarea de iris).

            Ca orice poet bun, te lovește cu vorbele-i frumoase sub centură, te pune la pământ, te face om, dintr-un material cărnos. Este un zeu mai harnic: creează și el, 7/24 (vezi Udo: I’m gonna kick you hard, 24/7).

            Te face să te redescoperi – te creeză din nou: Timpul îşi cerne mărunțel țărâna/clipirea unei vieți îşi consumă minutul/încă un mort îşi trimite râma/să-i afâneze deasupra pământul.(Ochi de copil).

            Da. Atmosferă grea, lovitură de KO. Visele sunt alungate, fug cu coada trasă între picioare, lăsând locul umbrelor atotștiutoare. Intrăm deci în lumea lui Judas Priest: I’ll be damned, here comes your ghost again/ But that’s not unusual /It’s just that the moon is full/And you decided to call.

            Da. Chemările lui Adrian Mielcioiu nu se fac discret, în limita bunelor maniere, ci prin strigăte ce te fac să te gândești rapid: oare cine strigă? Mie-mi strigă? Sau este vocea mea din trecut, care, iată, îmi prinde urma? Erotica ascunsă din mine? Sau e dragostea aceea grea, cea care se manifestă prin căratul crucii?

            Demult credeam în păianjen/foarte mult iubeam această capcană/cu multe picioare şi-o cruce pe spate/numai pe spate voi sta sub cucoană (Plasa).

            Umbrele nu dispar, de parcă lumina umană ar licări mereu, prin umbre mișcătoare, ca și nisipul inexistenței risipitoare: Umbre sfrijite se lungesc pe asfalt/răceala lor îngheață copacii tomnatici/plutesc prin aer sicrie de cobalt/ morții se-agață de viață fanatici (Strigoiul).

            Fără doar și poate, Adrian Mielcioiu are un stil individual, poeziile sale – cel puțin din acest volum – îl vor trăda oriunde în lume. Catapulta amintită știe el să o folosească și invers, îndreptându-o spre propria ființă, așteptând ultima lovitură – cea care nu mai este îndreptată înspre cititor. Această ultima lovitură va deveni mesajul final al volumului: Suspendat între viață şi moarte/lepădat de zi mă înghite o noapte/trasă de cai albi ce-şi scutură chica/în roiuri de stele mi se-mprăştie clipa (Narcoza).

            Și în final o observație.

            Un volum bun, un autor original, care încearcă prin toate căile să te lovească prin cuvinte mai grele sau mai ușoare – doar că a te răni prin cuvinte nu înseamnă neapărat răutate. Mai bine un popas greu/ca somnul despărțirii. (Vremea noastră).

            *Adrian Mielcioiu: Adolescență metalică. Editura A.T.U, Sibiu-Hermannstadt, 2017.