Vreau copii!

(jidovul rătăcitor)

de Paul Belce

De unde și până unde insistența tipilor pe care abia i-ai cunoscut și care îți declară subit: Vreau X copii cu tine! Vreau să fii mama copiilor mei! Hey man, ce vezi la mine, arăt eu ca prototipul mamei perfecte? Mi-au crescut sânii și mi s-au lățit șoldurile iar eu nu știam? În primul rănd, dovedește-mi că poți fi un partener solid pentru mine, și abia apoi trecem la câte progenituri îți dorești.
Faza nostimă e că ajungi să pui botul la vrăjeli din astea, mai bine spuneau că s-ar culca cu tine, ar fi mai firesc, dar nu: încep prin a-și dori copii. De la primele întâlniri. Începi și tu să îți faci planuri de viitor, să investești emoțional în relație, iar dacă alegi să deschizi același subiect vei primi o altă variantă: Eu, copii? Nu îmi doresc neapărat (sau nu neapărat cu tine). Ar fi fost o idee frumoasă, dar mai lasă-mă să mă gândesc, să reflectez o vreme.

Găsesc aceeași stereotipie pe internet: un tip pe care nu l-ai văzut niciodată (și pe care cu siguranță nu îți vei dori să îl vezi) îți spune că te-a închipuit drept mama copiilor lui, așa de bine vă înțelegeți. Să mor io. Viitorul sună bine, voi ajunge să fac copii prin cablu ISDN, sau să îi trimit un ovul și el să completeze cu ceea ce are. Îmi vine în minte metafora aia cu somonii care urcă în amonte mânați de instinct, dar serios man, obții beneficii mai rapide căutând porn, nu copii. Te miră cum de se mai reproduc indivizii ăștia.