Îngerul ca dublu celest al omului în mistica iraniană

de Petrişor Militaru

Henry Corbin (1903-1978) este un filosof francez care şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii sale în Iran, în compania filosofilor iranieni contemporani cu care era prieten (de exemplu, Allameh Tabatabaei sau Seyyed Hossein Nasr), ceea ce i-a facilitat accesul la textele filosofice iraniene, fiind primul care a introdus în cultura occidentală nume precum Mulla Sadra sau Suhrawardi. Între anii 1954-1974 a ocupat postul de directeur d’etudes la Ecole Pratique des Hautes Etudes a Universităţii Sorbona.

Studiul său apărut la Editura Univers Enciclopedic, Omul şi îngerul său. Iniţiere şi cavalerie spirituală, cuprinde trei conferinţe din cadrul Întâlnirilor de la Eranos în 1949, 1970 şi 1976. Primul studiu are ca temă relaţia omului cu îngerul său, prin prisma doctrinei iluminării (Ishraqi) a lui Shihab al-Din al-Suhrawardi (1154–1191). Cunoscător al peripateticismului avicennian, Suhrawardi este cunoscut drept fondatorul tradiţiei filosofice a iluminării din estul islamic. Din cauza faptului că textele sale nu au fost traduse în latină, el a rămas necunoscut culturii occidentale, totuşi începând cu secolul al XIII-lea opera sa a fost studiată în mai multe cercuri filosofice islamice. Abia la jumătatea secolului al XX-lea, Henry Corbin a tradus, publicat şi comentat operele filosofului iranian, care au stârnit interesul erudiţilor occidentali în a doua parte a aceluiaşi veac. Suhrawardi propune o viziune critică originală, cu infuzii platoniciene, asupra peripateticismului avicennian care domina în acea vreme domenii precum logica, epistemologia, psihologia şi metafizica, elaborând în acelaşi timp propria sa epistemologie (logică şi psihologie) şi metafizică (ontologie şi cosmologie) sub forma unei teorii a iluminării. Suhrawardi critică teoria peripatetică bazată pe definiţii a lui Avicenna şi creează o teorie a cunoaşterii „prezenţei”, propunând, în acelaşi timp, o ontologie complexă a iluminării, în care introduce o a patra lume – lumea „imaginalului”.

Filosofia lui Suhrawardi admite ca antecesori pe Hermes Trismegistus, Zarathustra (628-551 i.en.) şi Platon (427-347 î.e.n.), prin urmare vom găsi elemente comune cu gnosticismul şi ermetismul grecesc, gândirea ismailită sau cea sufistă. În viziunea lui Suhrawardi, îngerii sunt întruchipări ale principiilor intelective, ceea ce îl apropie de angelologia zoroastriană şi de îngerii din opera lui Abu al-Barakat al-Baghdadi’s intitulată Consideraţii. În tradiţia sufistă sunt două tipuri de intelect: intelectul individual (‘aql-e joz’i) şi intelectul universal (‘aql-e kolli). Intelectul individual sau intelectul dobândit este cel pe care îl foloseşte omul în viaţa de zi cu zi şi cuprinde informaţii despre viaţa materială, veghind ca legile morale şi sociale să fie respectate. Dar, el nu ne poate ghida spre Adevăr şi ar fi absurd să îi cerem aceasta. Respectarea legilor faţă de sine, faţă de ceilalţi şi faţă de Absolut aduce cu sine curăţirea inimii şi o unitate interioară în care se reflectă Adevărul aşa cum este. O persoană care a atins această stare este numit Omul Perfect, iar sursa cunoaşterii sale este intelectul universal sau „conştiinţa inimii”, cum i se mai spune.

Ca şi la Platon, Suhrawardi spune că psyche-ul omului a coborât de altundeva, dar nu este surghiunit ca la filosoful grec, ci este separat de îngerul său prin întrupare. Altfel spus, sufletul omului şi Îngerul formează un întreg, care acum are o parte terestră şi una celestă. Cu acest dublu celest trebuie să se unească sufletul omenesc după moarte. Atingerea acestui nivel de conştiinţă reprezintă în acelaşi timp a trăi în armonie şi comunicare cu lumea superioară Malakut (în aramaică Malak însemnă Regele Îngerilor, iar Malakut Tărâmul Regelui Îngerilor) şi de aceea cel care comunică pe acest plan este numit „cavaler spiritual”. Dar, pentru a atinge acest plan (mundus imaginalis) este necesară întâlnirea cu îngerul, „un eu la persoana a doua”, care este în acelaşi timp noi-înşine şi non-noi înşine. În „povestirile de iniţiere” care sunt esenţiale pentru opera suhrawardiană, Corbin distinge un dublu motiv care defineşte scenariul iniţiatic: întâlnirea cu o entitate divină, de cele mai multe ori de natură angelică, şi o serie de viziuni care corespund etapelor pe care trebuie să le parcurgă iniţiatul în căutarea de sine. Analiza lui Corbin cuprinde patru opere ale lui Suhrawardi (Epistolă despre starea de copilărie, Foşnetul aripii lui Gabriel, Arhanghelul împurpurat şi Povestirea Exilului Occidental) şi demonstrează cum în fiecare din cele patru povestiri rolul Îngerului este fundamental pentru a trece la un nou nivel de conştiinţă. În mistica iraniană, figura angelică este înţeleasă ca Înger-arhetip al naturii umane, un „însoţitor-pereche” al sufletului uman care îi vine în ajutor şi cu care trebuie să se reunească în această biunitate divină. Filosofia lui Suhrawardi reprezintă o sinteză originală între vechile tradiţii filosofice occidentale şi orientale, rezonând cu învăţătura catharilor neomaniheeni, precum şi cu misticismul lui Jakob Böhme sau cu cel al lui Novalis.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.