(pași mărunți)
de Gelu Teampău
O formulare aparent paradoxală a făcut carieră în mentalul colectiv, odată cu izbucnirea fenomenului numit Internet, la câteva sute de ani de la conceperea ei. Atribuită iniţial lui Voltaire, a fost preluată de către influentul Churchill, iar în spaţiul românesc a fost introdusă de către Ion Raţiu, la întoarcerea sa în ţară. Deşi are nenumărate variante, ideea este aceeaşi: „nu sunt de acord cu ceea ce spui, însă am să mă lupt până la moarte pentru dreptul tău de a o spune”.
Această rezoluţie, însuşită cu osârdie până şi de cei care nici nu îi înţeleg prea bine miza, reprezintă, până la urmă, esenţa atitudinii democratice, pentru că libertatea de expresie constituie fundamentul unei societăţi funcţionale. Aparent, dreptul la liberă exprimare nu pare vital, fiindcă este mai important a te putea hrăni, a te adăposti de ploaie sau a iubi. Dar dacă intenţionăm să trăim, şi nu doar să vieţuim, trebuie să o facem cu, prin şi întru Logos. Putem privi istoria umanităţii şi din perspectiva căutării Cuvântului, uneori cu seninătate, cu bucurie şi cu siguranţă, însă alteori cu disperare, cu furie sau cu îndârjire. Iar cuvântul liber devine viaţa însăşi atunci când trupul, dar mai ales conştiinţa, sunt zdrobite sub şenilele ideologiilor criminale. Cuvântul a fost mai important decât viaţa pentru martirii creştini, care au preferat moartea în chinuri decât trădarea acestuia. La fel au stat lucrurile pentru cei care şi-au apărat dreptul la adevăr fundamentat pe propria conştiinţă, ori pe dreptatea socială, ori pe evidenţele ştiinţei. În situaţiile limită, valoarea cuvântului apare ca o epifanie, aşa cum ne explică Nicolae Steinhard în Jurnalul fericirii, descriind procesul dobândirii Logosului în condiţii de umilinţă inimaginabilă, de la bătăi interminabile, la ingerarea forţată a excrementelor.
În această perspectivă, libera exprimare nu este doar un drept de care beneficiem, ci şi o obligaţie a oricărui om care se consideră liber, curajos, drept. A tăcea atunci când cunoaştem sau când asistăm la o nedreptate, înseamnă a fi complice. Din fericire, în istorie abundă exemplele de căutători înverşunaţi ai cuvântului purtător de libertate, de la Cicero sau Seneca, la Maximilian Kolbe sau Dietrich Bonhoeffer. Din nefericire, se pare că fiecare generaţie trebuie să parcurgă acelaşi drum până la a înţelege sanctitatea libertăţii prin cuvânt şi întru cuvânt.
Când această libertate este doar moştenită, nu obţinută prin efort personal, ea devine derizorie, iar sărmanele spirite chircite o confundă cu libertatea de a irosi cuvintele, de a le utiliza obscen, ilogic, stupid. Unii înţeleg din libertatea de exprimare libertatea de a ofensa şi, la urma urmei, şi acesta poate fi dreptul lor. Iar consecinţa acoperirii lor de ridicol nu poate fi decât normală şi, uneori, binevenită (deşi nu justifică sub nicio formă asasinarea lor, aşa cum, din nefericire, constatăm că se întâmplă, fără nici un semn că situaţia se va îmbunătăţi). Respectul nu se poate impune prin cenzură, prin teamă sau şantaj. El trebuie să fie produsul unei pieţe libere a ideilor, în care cele mai bune se impun prin valoarea pe care o au, iar cele proaste pier sau sunt luate în râs.
Ideile însă nu pot fi selectate decât în competiţie liberă, iar aceasta se obţine atunci când ele se izbesc unele de altele, nude, fără aportul pumnilor, al cuţitelor sau al armelor de foc. Din păcate, observăm că în Occident, în care ne-am pus, uneori precipitat, toate speranţele, libertatea de expresie suferă un asalt pe toate fronturile. S-au născocit concepte absolutiste şi oprimante, precum „corectitudinea politică”, care sub aparenţa grijii faţă de sensibilităţi individuale şi de grup a devenit un instrument ideologic înfiorător, care neagă până şi evidenţe ştiinţifice, precum diferenţele fiziologice dintre bărbaţi şi femei. De asemenea, se vorbeşte mai nou de „aproprierea culturală”, un concept absurd şi opresiv, care îi neagă cuiva dreptul de a purta un sombrero la un carnaval, dacă nu este mexican. Această harababură conceptuală, efect al exceselor postmodernismului, nu face altceva decât să demotiveze indivizii şi grupurile, să le arunce într-o vâltoare a confuziei şi chiar a lipsei de sens, observabilă în ritmurile de viaţă abulice sau isterice, în producţia culturală atrofiată sau în incidenţa bolilor psihice.
E mare pericolul alunecării în teorii ale conspiraţiei, şi trebuie cu orice preţ să ne ferim de astfel de deliruri paranoice. Însă putem să observăm coagularea unei noi categorii sociale dominante şi autoritare, pentru care libertatea de expresie constituie o ameninţare. Iar pentru a o identifica, putem face apel din nou la o formulare atribuită lui Voltaire: dacă vrei să ştii cine conduce cu adevărat o societate, află pe cine nu ai voie să critici.
#
text preluat din emisiunea Cultură și divertisment difuzată pe Radio Renașterea