Monologul virusului

text apărut pe pagina https://lundi.am/Monologueduvirus

tradus din franceză de Emil Zografi

Încetați, dragi oameni, cu toate chemările voastre ridicole la război. Coborâți privirile răzbunătoare pe care mi le aruncați. Risipiți aura de groază cu care-mi înconjurați numele. Începând cu fondul „bacterian” al lumii, noi, virușii, suntem adevăratul continuum al vieții de pe Pământ. Fără noi nu ați fi văzut niciodată lumina zilei, așa cum n-ar fi văzut-o nici prima celulă. Suntem strămoșii voștri în aceeași măsură în care vă sunt pietrele și algele și mult mai mult decât maimuțele. Suntem peste tot unde vă aflați și, în același timp, acolo unde nu sunteți. Cu atât mai rău pentru voi dacă nu vedeți în univers decât ceea ce vă seamănă! Dar, mai ales, încetați să ziceți că eu vă ucid. Dacă nu ați fi fost atât de rapace între voi, așa cum ați fost cu tot ceea ce viețuiește pe această planetă, ați fi avut încă destule paturi, infirmiere și ventilatoare pentru a supraviețui stricăciunilor pe care le provoc plămânilor voștri. Dacă nu v-ați fi îngrămădit bătrânii în case ale morții, iar pe cei sănătoși în cuști de beton armat, nu ați fi ajuns aici. Dacă n-ați fi preschimbat toată întinderea − până mai ieri luxuriantă, haotică, populată la nesfârșit de lume sau, mai degrabă, de lumi − într-un uriaș pustiu pentru monocultura Aceluiași și a Mai Multului, n-aș fi putut să mă avânt la cucerirea planetară a piepturilor voastre. Dacă n-ați fi devenit aproape toți, de la un capăt la altul al ultimului veac, replici fără noimă ale unui unic și de nesuferit mod de viață, nu v-ați pregăti acum să muriți ca niște muște abandonate în apa unei civilizații zaharisite. Dacă nu v-ați fi făcut mediul atât de gol, de transparent, atât de abstract, fiți siguri că nu m-aș fi putut deplasa cu viteza unei aeronave. Nu vin decât să execut osânda pe care ați pronunțat-o încă demult împotriva voastră înșivă.

Să-mi fie cu iertare, dar, din câte știu, voi ați născocit numele de „antropocen”. V-ați adjudecat singuri toată onoarea dezastrului; acum, că el se înfăptuiește, e prea târziu ca să dați înapoi. Cei mai onești dintre voi o știu deja foarte bine: nu am alt complice decât organizarea voastră socială, nebunia „scării mari” și a economiei sale, fanatismul sistemului. Doar sistemele sunt vulnerabile. Restul doar trăiește și moare. Nu există „vulnerabilitate” decât pentru ceea ce aspiră la control, la extinderea și perfecționarea sa. Priviți-mă cu atenție: nu sunt decât reversul Morții dominante.

Încetați deci să mă blamați, să mă acuzați, să mă hăituiți, să vă încleștați împotriva mea. Toate astea sunt copilării. Vă propun o schimbare de perspectivă. Există o inteligență inerentă a vieții. Nu e deloc nevoie să fii subiect pentru a dispune de o memorie sau de o strategie. Nu e nevoie să fii suveran pentru a hotărî. Bacteriile și virușii pot, de asemenea, să facă și să desfacă. Priviți-mă, prin urmare, mai degrabă ca pe salvatorul decât ca pe groparul vostru. Sunteți liberi să nu mă credeți, dar am venit să opresc mașinăria a cărei frână de urgență n-o mai găseați. Am venit să suspend funcționarea a cărei ostatici erați. Am venit să dau la iveală aberația „normalității”.

„Să le delegăm altora alimentația, protecția, capacitatea de a avea grijă de cadrele vieții noastre a fost o nebunie”… „Nu există limită bugetară, sănătatea nu are preț”. Iată cum le răsucesc eu limba și judecata guvernanților voștri! Iată cum îi readuc la adevărata lor statură de pungași mizerabili, pe deasupra și aroganți! Iată cum, dintr-odată, aceștia se arată nu numai nefolositori, ci nocivi! Nu sunteți pentru ei decât material pentru reproducerea sistemului, adică mai puțin chiar decât niște sclavi. Până și planctonul este mai bine tratat.

Păziți-vă, totuși, să-i acoperiți cu reproșuri, să le imputați cusururile. A-i acuza de nepăsare ar însemna că le acordați mai mult decât merită. Mai degrabă întrebați-vă cum de ați găsit atât de ușor să vă lăsați conduși.

A lăuda meritele opțiunii chinezești împotriva opțiunii britanice, a soluției imperial-legaliste împotriva metodei darwinist-liberale, înseamnă a nu înțelege nimic, nici din una, nici din cealaltă, adică nici din grozăvia uneia, nici grozăvia celeilalte. „Liberalii” s-au uitat mereu cu râvnă la imperiul chinez; și continuă s-o facă, doar sunt frați siamezi. Că unul vă izolează în interesul vostru, iar celălalt în interesul „societății”, asta revine tot la zdrobirea singurei purtări non-nihiliste: a avea grijă de sine, de cei pe care-i iubim și de cei pe care-i iubim în cei pe care nu-i cunoaștem.

Nu-i lăsați pe cei care v-au condus la prăpastie să aibă pretenția să vă scoată tot ei din ea. Nu vor face decât să vă pregătească un iad mai perfecționat, un mormânt încă și mai adânc. Dacă ar fi în stare, ar trimite armata să patruleze și în lumea de apoi.

Mai degrabă mulțumiți-mi. Câtă vreme ar mai fi trecut, fără mine, drept necesare toate lucrurile nechestionabile cărora li se proclamă acum suspendarea? Mondializarea, concursurile, traficul aerian, limitările bugetare, alegerile, spectacolul competițiilor sportive, Disneyland, sălile de fitness, mare parte din comerț, parlamentul, închiderea în școli, adunările de masă, principalele munci de birou, toată această sociabilitate năucitoare, care nu este decât reversul singurătății angoasate a monadelor urbane. Toate acestea sunt, deci, lipsite de necesitate de îndată ce apare starea de necesitate.

Mulțumiți-mi pentru proba adevărului din săptămânile care urmează. În sfârșit vă veți locui propria viață, fără miile de distrageri care, fie anul bun sau rău, susțineau ceea ce, de fapt, nu mai ținea. Fără să vă dați seama, nu v-ați mutat niciodată în propria voastră existență. Vă găseați printre decoruri goale și nici măcar nu știați asta. De acum înainte veți trăi cu cei apropiați. Veți locui la voi acasă. Veți înceta să fiți doar în trecere către moarte. Poate că vă veți urî soțul. Poate că vi se va face silă de copii. Poate vă va veni cheful să aruncați în aer decorul vieții voastre cotidiene. La drept vorbind, în aceste metropole ale separării, nu mai erați demult într-o lume. În lumea voastră nu se mai putea trăi niciunde decât cu condiția de a fugi fără încetare. Trebuia să te amețești cu mișcare și cu distracții, într-atât de mult loc câștigase urâțenia, iar printre ființe domnea fantomaticul. Totul devenise atât de eficace încât nimic nu mai avea sens. Mulțumiți-mi pentru asta și bine ați venit pe Pământ!

Grație mie, pentru o vreme încă nedeterminată, nu veți mai lucra, copiii voștri nu vor mai merge la școală și, totuși, asta va fi opusul unei vacanțe. Vacanțele sunt intervale pe care trebuie să le umplem cu orice preț, așteptând întoarcerea la lucru. Însă acum, ceea ce se cască în fața voastră, grație mie, nu e un interval delimitat, ci o imensă deschidere. Eu vă dezactivez, eu vă dez-ocup.

Nimic nu vă garantează că non-lumea de dinainte își va reveni. Poate că toată această absurditate rentabilă va înceta totuși. Dacă nu ești plătit, ce e mai firesc decât să nu plătești nici tu chiria? De ce să-și plătească ratele la bancă cel care, oricum, nu mai poate munci? Nu e sinucigaș, până la urmă, să trăiești acolo unde nici măcar nu poți să-ți cultivi grădina? Cine nu mai are bani nu va înceta pentru asta să mănânce, însă cine are paralele are și pâinea. Mulțumiți-mi. Eu vă pun în fața dilemei care vă rânduia în mod tăcut existența: economia sau viața. Este rândul vostru. Miza e una istorică. Fie conducătorii vă vor impune starea lor de excepție, fie o veți inventa voi pe a voastră. Fie veți îmbrățișa adevărurile care ies la iveală acum, fie veți pune capul pe butuc. Fie, plecând de la lecțiile colapsului actual, veți folosi răstimpul pe care vi-l dau acum pentru a desluși lumea de mâine, fie colapsul se va adânci. Dezastrul încetează când încetează economia. Economia este devastarea – o teorie de dinainte de ultima lună. Acum ea a devenit un fapt. Nimeni nu poate să nu-și dea seama de câtă poliție, supraveghere, propagandă, logistică și „tele-muncă” va fi nevoie pentru a-l respinge.

În fața mea să nu cedați nici panicii, nici negării. Nu cedați isteriilor biopolitice. Săptămânile care vin vor fi cumplite, apăsătoare, crude. Porțile Morții vor fi larg deschise. Eu sunt cel mai devastator produs al devastărilor producției. Vin să-i transform în nimic pe nihiliști. Niciodată injustiția acestei lumi nu a fost mai scandaloasă. Nu pe voi vin să vă îngrop, ci o civilizație. Cei care vor dori să trăiască, vor trebui să-și facă noi obișnuințe, care însă vor fi ale lor.

A mă evita va fi prilejul unei reinventări, unei noi arte a distanțelor.

Nu o mai faceți pentru „ceilalți”, pentru „populație” sau pentru „societate”, faceți-o pentru ai voștri. Aveți grijă de prietenii voștri și de cei pe care-i iubiți. Regândiți alături de ei, în mod suveran, o formă justă de viață. Alcătuiți ciorchini de viață bună, lărgiți-i, iar eu nu voi putea nimic împotriva voastră.

Nu fac apel la întoarcerea masivă a disciplinei, ci la întoarcerea atenției. Nu pun capăt grijilor, ci neglijenței. Ce alt mod îmi mai rămâne pentru a vă aduce aminte că salvarea se află în fiecare gest? Că minusculul e totul?

Trebuie să recunosc evidența: umanitatea nu-și pune decât întrebările pe care nu mai poate să nu și le pună.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.