Sacoșa lui Nae

de Rareș-Andrei Dinu

Bulevardul, proaspăt spălat de o ploaie trecătoare de toamnă, strălucea calm în razele soarelui de după-amiază. Era duminică, iar traficul era, în mod necaracteristic capitalei, foarte lejer. Pe trotuare mai apărea din când în când câte o bicicletă, câte o trotinetă electrică sau câte un curajos ieșit la alergat. O singură bancă era ocupată.

Acolo, învelit în cinci cojoace peticite, cu căciula sa scămoșată, ridurile sale adânci pline de jeg, barba și pletele sale gri și nespălate și cu ochii săi de un albastru superb, își făcea veacul Nae.

Nae era boschetar. Era o prezență familiară tuturor celor ce frecventau bulevardul acela. Nu era unul dintre boschetarii care cauzează deranj. Nu cerșea, nu era niciodată turmentat și nu se băga în seamă cu nimeni. Apărea, pur și simplu, pe câte o bancă. Alături de nelipsita sa sacoșă de rapie. Uneori dormea rezemat de sacoșă, uneori privea copacii și de cele mai multe ori citea.

În ziua aceea, Nae citea și râdea pe sub mustață. Cartea pe care o răsfoia cu degetele sale bătătorite și noduroase nu mai avea coperți, așa că doar el știa de ce râde. Chipul său se distorsiona și ridurile i se adânceau la fiecare zâmbet sau surâs. Era fericit.

Din păcate, fericirea lui Nae, ca orice fericire de altfel, era temporară.

— Ia uite-l, bă, și p-ăsta! s-a auzit o voce.

Trei puști, de cel mult șaisprezece ani, se opriseră lângă banca lui Nae. Zâmbeau șmecherește și îl priveau de sus. Unul dintre ei plescăia zgomotos o gumă, iar un altul pufăia dintr-o țigară electronică. Păreau să se simtă puțin prea bine în pielea lor. Cel mai plin de el părea a fi cel ce vorbise, care nu mesteca și nu pufăia nimic, dar  care și-a așezat asemeni unui războinic mândru, un picior pe bancă, etalându-și adidașii sclipitori. Purta pantaloni lălâi cu turul sub genunchi, de sub care lăsa să i se vadă cam trei sferturi din boxerii de firmă, completând ținuta cu un tricou al cărui decolteu mai avea puțin și îi ajungea la buric.

— N-are bani să-și ia un săpun da’ are bani de cărți.

— Care, mă? a intervenit și puștiul ce mesteca gumă. Asta-i carte? Nu vezi că nici copertă n-are? Asta-i mai degrabă hârtie de șters la cur.

— Dar de unde știi tu, bă, cum arată cărțile? l-a luat la mișto cel ce pufăia din țigară.

La auzul acestei remarci, mestecătorul de gumă a lansat un pumn către pufăitor, iar acesta din urmă l-a încasat fără să riposteze.

Zâmbetul lui Nae dispăruse. Speriat, și-a închis cartea, și a apucat sacoșa de rapie, dând să se ridice. Însă puștiul cu guma de mestecat l-a împins înapoi pe bancă.

— Unde te grăbești, moșule? Te-așteaptă nevasta acasă? A, stai. Am uitat că n-ai casă.

— Da’ crezi că nevastă are? a întrebat puștiul cu adidași sclipitori.

— Și-o fi găsit și el una așa pocită ca el. Ia zi, moșule. Ai nevastă?

Nae a continuat să tacă. Și-a vârât cartea în sacoșă.

— Dar ce-ai tu acolo, bre? a întrebat mestecătorul de gumă apucând sacoșa. Nu ne-arăți și nouă?

— Nu, rosti Nae tare și ferm, ținând cu putere de sacoșă.

— Hopa! Moșul nu e mut!

— Nu sacoșa, susținea Nae cu tărie.

— Tre să fie ceva chiar mișto acolo dacă se ține așa de ea, a concluzionat puștiul cu adidașii.

Mestecătorul de gumă trăgea de zor, dar Nae nu se lăsa.

— Lăsa-ți-l, bă. Punga aia o fi tot ce are, a spus pufăitorul.

— Îl las de nu se vede, a spus mestecătorul. Dă-i drumul, jegule!

— Dă-i drumul, n-auzi? s-a răstit puștiul cu adidașii.

Și zicând asta, a izbit un dos de pumn în barba lui Nae, care a scăpat sacoșa. Puștiul ce mesteca gumă s-a dat din inerție câțiva pași mai în spate. Apoi s-a uitat în sacoșă.

Cărți. Era plină de cărți. Unele aveau coperți, altele nu. Unele aveau foi galbene, coapte, altele albe, imaculate. Unele erau suficient de mici cât să îți intre în buzunar, altele erau mari și grase.

— Cărți, moșule? Doar cărți? Pe bune?

Puștiul a început să scormonească printre ele. Trecând printre tot felul de titluri, de la Laleaua Neagră a lui Dumas, până la poemele lui Bukowski. Intrase în sacoșă până la coate. Apoi mai adânc, până la memoriile lui Casanova și legendele Regelui Arthur. Și-a băgat și capul, ajungând la Divina Comedie a lui Dante și la Hamlet. Deodată, puștiul a realizat că nu se mai poate opri. În doar câteva clipe, întregul corp al băiatului a fost înghițit de sacoșa de rapie.

— Ce dracu’ a fost asta? s-a mirat purtătorul adidașilor sclipitori.

S-a apropiat și el de sacoșă, să se uite după amicul său. S-a aplecat și și-a vârât mai întâi mâinile între cărți. Apoi s-a afundat și mai mult, între titluri ca Florile Răului, Don Quijote de la Mancha sau Moby Dick. În doar câteva momente, dus a fost și el.

Cel de-al treilea puști și-a băgat țigara electronică în buzunar și s-a uitat la bărbatul de pe bancă. Nae îl privea fix cu ochii săi frumoși și albaștri. Zâmbea.

Băiatul a ridicat din umeri și a sărit și el în sacoșă.

Cei trei s-au reîntâlnit, în cădere. Picau în gol, printre teancuri infinite de cărți. Și au tot picat așa câteva minute bune, până când s-au trezit, în picioare și fără nicio zgârietură, pe ceea ce părea a fi o podea. În jurul lor e ridicau copaci de cerneală, cu coroane pline de litere, printre ramurile cărora zburau păsări de hârtie.

Ceva ce părea a fi muzică răsuna în spațiul acela bizar. Glasurile cristaline se auzeau din ce în ce mai clar, prinzând forme în jurul lor. Unele erau mai suple, altele mai grăsuțe, unele mai scurtuțe, altele mai întale, însă toate erau de o frumusețe rară.

— Ziua bună, au grăit Poeziile în cor. Cu ce ocazie pe aici?

— Nici noi nu știm, a răspuns puștiul cu guma de mestecat.

— Am picat în traista unuia, a spus puștiul cu adidașii sclipitori.

Poeziile au râs. Și i-au apucat de subraț pe cei trei, cuprinzându-i cu versurile lor, și luându-i împreună cu ele în zbor. Și cerneala copacilor a început să se întindă, acoperind totul. Și s-a făcut întuneric. Beznă.

Prinsoarea poeziilor a dispărut subit și cântul acestora a încetat să se mai audă. Liniște.

Beznă și liniște.

Cartea s-a deschis. Și de pe paginile ei coapte, trei puști priveau chipul luminos al cititorului. Acest avea pielea netedă, părul negru ca tăciunele, o barbă dichisită și doi ochi din cale-afară de frumoși. Ochi albaștri.

Nae citea. Nae zâmbea.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.