(pricinaşul de serviciu)
de Radu-Ilarion Munteanu
După un articol conţinând cronici literare nepublicate în alte reviste, cel e faţă va avea, în premieră, două subiecte. Primul, o succintă prezentare a proiectului ELI, laserul românesc. Al doilea, pe fondul notificării rezumative a celor 13 ocazii când forţele imperiale ruse, în format ţarist ori sovietic, au ocupat, parţial sau total, teritoriul românesc, o privire asupra contenciosului istoric asupra unei aproape jumătăţi de Moldovă, sub lupă fiind anul dintre 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941.
ELI este acronimul, în limba engleză, a expresiei Extreme Light Infrastructure. Proiectul a fost iniţiat în cadrul comunităţii ştiinţifice laser europene în 2005. Faza pregătitoare s-a derulat între 2007 şi 2010 sub coordonarea fizicianului francez Gérard Mourou, laureat al premiului Nobel în 2018, pentru inventarea, alături de fosta sa studentă Donna Strickland, colaureată, a tehnicii de accelerare a pulsurilor laser ultrascurte, în anii ’80.
Pe 1 octombrie 2009 Consorţiul fazei pregătitore a mandatat Republica Cehă, Ungaria şi România să construiască instalaţii naţionale de profil. Faza pregătitoare s-a încheiat pe 10 decembrie 2010. Comisia Europeană a decis iniţierea construcţiilor pe 20 aprilie 2011 în Cehia, pe 18 septembrie 2012 în România (pe platforma Măgurele, proiectul ELI-Nuclear Physics) şi în 2014 în Ungaria.
Decizia europeană în favoarea României a fost efectul contribuţiei academicianului Nicolae Zamfir, director al Institutului de Fizică şi Inginerie Nucleară (IFIN, fostul IFA). Greutatea argumentelor a ţinut atât de tradiţia şi prestigiul institutului, mai ales în ce priveşte cercetările materie de laseri, cât şi de prestigiul personal al academicianului. Academicianul N.Z. a primit legiunea de onoare de la francezi. Mai puţin cunoscută e contribuţia fizicianului român Cristian Florea, care i-a atras spre cercetarea realizată la IFIN pe Gérard Mourou, când acesta nu atinsese încă nivelul actual de celebritate, precum şi pe Antonetti, fostul director al laboratorul de pulsuri laser ultrascurte de la Palaiseau. Aceste amănunte se datorează colegilor mei de promoţie din grupul Fizică70.
Între cele 3 instalaţii, cea ce la Măgurele de cea mai puternică, pulsurile ultrascurte ajungând la 10 PW (petawaţi, adică 10^15 waţi, sau un miliard de megawaţi). Acest nivel de performanţă a fost atins pe 13 martie 2019 la testul oficial. Implicit, laserul e la Măgurele e cel mai puternic din lume.
Din martie anul acesta a început o furibundă campanie ostilă proiectului, institutului şi academicianului N.Z. personal, inclusiv prin articole semnate de redactori cu totul ignoranţi în probleme ştiinţifice, lăsând observatorului avizat impresia de coordonare cu scandalurile interne și cu şicane externe pe mai multe planuri. Deloc de mirare că există în lume o anume sferă de interes împotriva faptului singular ca numele România să nu fie legat de o performanţă mondială. Apoi brusc, Acad. N.Z. primeşte într-o vineri la ultimă ora un telefon de la secretarul de stat pentru cercetare, prin care e anunţat că imediat va primi decizia de demitere din funcţia de director al I-CD-FIN. Deci implicit cel de coordonator al proiectului. Decizia fiind emisă de actualul ministru al educaţiei, care s-a făcut celebră cu expresia pepsiglas. Academia Română protestează. E ignorată. Sunt ignoraţi şi cercetătorii care-l susţin. Iată ce spune acad. N.Z. despre demitere. Şi iată ce comentează un jurnalist, consilier al Parlamentului European.
Deloc neinteresant, reacţia mediatică e întrucâtva polarizată. Nu voi preciza poziţile, sunt lesne de imaginat. Iată încă un exemplu. Iată şi o analiză a dedesubturilor acestei scandaloase demiteri. Aici sunt necesare câteva detalii. Sistemul Fascicul Gamma este al doilea echipament ca importanţă după laserul de 10 PW. El ar fi trebuit să fie construit, livrat şi implementat de Consorţiul EuroGammaS, condus de Institutul Naţional de Fizică Nucleară din Italia, care însă nu şi-a îndeplinit îndatoriile contractuale. După ce întârzierile au depăşit un an, Acad. N.Z. a reziliat contractul în valoare de 66 milioane de euro.
Ce este Fasciculul gamma? Un accelerator de electroni care generează fascicule gamma de mare intensitate. Consorţiul aflat în culpă a dat în judecată institutul român pentru anularea rezilierii.
Interesantă, dacă nu cumva surprinzătoare, poziţia fostului ministru al educaţiei, Daniel Funeriu, care şi-o fi amintit că e chimist la bază.
Care e semnificaţia prezenţei celui mai puternic laser din lume la Măgurele? Concentrarea câtorva zeci de cercetători străini, majoritatea fizicieni, între care un laureat Nobel. Pe lângă aceştia, ocazia pentru o serie de cercetători români de a-şi dezvolta potenţialul prin doctorate. Seria probabilă de aplicaţii ştiinţfice şi, ulterior, chiar în câmpul altor discipline, precum cele medicale.
Bref, un proiect major care situează România pe un loc unic în istoria ştiinţei, se află într-un moment mai mult decât critic.
#
Din imensul contencios pe nenumărate planuri româno-rus, decupăm acum doar seria ocaziilor când Rusia, indiferent de formatul respectiv, ţarist ori bolşevic, a invadat teritorii româneşti (indiferent şi de statutul momentan al acestora). Numărul acestora nu e univoc determinat. Diferiţi autori îl evaluează la 12 sau 13. Alegem o versiune, mai mult sau mai puţin la întâmplare. Lista cere comentarii, adăugiri şi corecturi punctuale. Care nu schimbă fundamental esenţa afirmaţiilor.
Completare: eruditul, dar efemerul domnitor moldovean, un luminat principe renascentist, şi-a părăsit scaunul domnesc şi, la urma urmei, ţara, refugindu-se la curtea ţarului rus, în urma înfrângerii militare.
I-prima invazie efectivă, rămasă fără urmări.
II-prima pretenţie ridicată asupra principatelor. Urmarea a fost totuşi funestă pentru români. Imperiul habsburgic ocupă în 1774, deşi nu participase la ostilităţi, teritoriul pe care-l va denumi Bukowina (după contele von Bülow), care aparţinuse istoriceşte principatului Moldovei, de la 1359, când aceasta a devenit independentă. Înfrânt în război, Imperiul Otoman îşi dă acordul, fără să aibă nici un drept juridic, deci politic. Capitulaţiile care statutau relaţiile juridice între principate şi Poarta Otomană erau valabile de secole. Vezi aici. Rusia n-a avut obiecţii. Ocupantul a schimbat drastic structura demografică a teritoriului, până la unirea acestuia cu ţara, la finele lui 1918. E adevărat, pe de altă parte, că ocupaţia a avut şi urmări pozitive, de exemplu în planul învăţământului în limba populaţiei. În treacăt, mărunta localitate unde s-a încheiat pacea, Kuçuk Kainarci, e situată în zona doborgeană, între graniţele actuale ale României şi Bulgariei.
IV-V. Eroare majoră. Nu e vorba de 2 războaie, ci de unul singur (1806-1812), iar principatele au rămas sub ocupaţie în tot acest timp, fără ca armata țaristă să se fi retras. Cât despre urmarea pe termen lung, pierderea teritoriului dintre Prut şi Nistru, e nevoie de completări importante. Pregătit să invadeze Rusia, Napoleon a trimis sultanului încurajări să nu încheie pace. Pentru a-i forţa pe ruși să părăsească Moldova. Din păcate trimisul său a fost interceptat de cei din urmă. La tratativele care aveau loc la Bucureşti, la proprietatea lui Manuc bey (existentă şi azi, Hanul lui Manuc), comandantul rus era oarecum dispus să cedeze. Conform legendei, gazda i-ar fi îmbătat pe dragomanii turci şi i-ar fi determinat să semneze pacea în forma cunoscută. Pricopsindu-se cu mai mult decât sperau, ruşii au semnat imediat. Cea mai mare tragedie istorică a românilor se bazează deci pe o trădare.
Chiar dacă n-am găsit o confirmare explicită, fomală, a acestui amănunt, examinarea cu lupa a biografiei beyului armean oferă destule amănunte care susţin legenda. Nu cred că e cazul să adâncesc naraţiunea până la a le preciza. Interesant e că popularitatea pitorescului restaurant ocultează acest episod.
VI-nici această ocazie nu e anodină. Că Tudor Vladimirescu a fost locotenent în armata ţarului e de notorietate. Că ar fi putut fi agent acoperit al Okhranei, e o altă legendă, a cărei eventuală confirmare e improbabil să poată fi găsită. Raţiuni de plauzibilitate există. Indiferent de formatul imperial, indiferent de lideri, Imperiul Rus n-a renunţat niciodată la obiectivul strategic al încorporării ţinuturilor româneşti. Cu consecinţa deznaţionalizării. De ce l-a asasinat Ipsilanti, şi el colonel în armata ţarului, pe Vladimirescu? Întrebarea are sens, dar depăşeşte cadrul articolului.
VII-invazia din 1828 fu prlejuită de următorul război ruso-turc, încheiat prin pacea de la Adrianopole (1929). Principatele au rămas sub ocupaţie rusească. În 1834 guvernatorul imperial, generalul Kiseleff/Kiseliov, impune codul legislativ numit Regulamentul Organic. Un embrion constituţional, pe care Karl Marx îl numeşte codicele muncii de clacă. Un progres structural real, pe care istoricii lucizi, nedependenţi de paradigma stalinistă imprimată în epoca ocupaţiei sovietice postbelice de Mihail Roller, îl socotesc o pregătire pentru încorporarea paşnică a principatelor în imperiu. Să nu uităm, în vara lui 1848, după demisia domnitorului Gheorghe Bibescu şi instalarea efemerului guvern provizoriu, mulțimea a ars simbolic o copie a Regulamentului Organic.
E adevărat că trupele ruseşti de ocupaţie s-au retras în 1834, dar a urmat cea mai dură perioadă de dominare rusească. Comparabilă doar cu ocupaţia din 1944-1958. Prin pacea de la Adrianopole s-a stabilit că principatele rămân sub suzeranitate otomană, ceea ce nu însemna o schimbare, dar sub protecţie rusă. Practic nu se putea lua nici o decizie care să nu fi fost aprobată de la Petersburg. Rusia avea controlul absolut. Situaţia a durat până in 1848, când principatele au fost reocupate. Armata rusă a înfrânt revoluţia maghiară condusă de Kossuth, care-şi ostilizase şi trupele de moţi ale lui Avram Iancu.
Rusia a fost obligată să se retragă în 1854, după declanşarea războiului Crimeii. Iar pacea consecutivă de la Paris, din 1856, a statutat cedarea către Moldova a 3 judeţe dunărene, care au tăiat accesul Rusiei la Dunăre.
Dar marele avantaj pe care l-a adus principatelor fericitul război al Crimeii a fost promovarea problemei acestora ca afacere europeană. Protectoratul rus a fost înlocuit de garanţia a 7 puteri europene, ceea ce a dus la unirea principatelor.
Nu e aici locul analizei condiţiilor forţării abdicării principelui Cuza şi al instalării, manevrând între Franţa lui Napoleon al III-lea şi Prusia atotputernicului cancelar Otto von Bismarck, a principelui Karl von Hohenzollern-Sigmaringen ca domnitor. Rusia, care reuşise să anuleze pierderile consecutive războiului Crimeii jucând pe cartea protejării creştinilor ortodocşi din Imperiul Otoman, se pregătea de război. Premierul Brătianu (avându-l pe Carol I în spate) a tratat cu prinţul Gorceakov condiţiile trecerii armatei ruse prin ţară (deja numită România, din 1862). Fu prima intrare noninvazivă a armatei ruse în ţara noastră. Declanşarea ostilităţilor de către armata otomană, care bombarda malul stâng al Dunării, prilejui declaraţia de independenţă, pe 10 mai 1977 (nu 9!), iar insuccesele pe teren ale ruşilor au dus la solicitarea disperată de ajutor (refuzat arogant înainte) prin celebra telegramă adresată de principele Nicolae, fratele ţarului şi comandant suprem al armatei ruse. Aici e momentul de a aminti că Mihail Roller a sustras telegrama din arhivele naţionale şi a predat-o ocupantului sovietic, pentru a şterge orice urmă a umilinţei ruse.
Contribuţia armatei române, comandate de domnitorul Carol I, la înfrângerea otomană e un fapt de recunoaştere universală. Dar Rusia a impus manu militari cedarea celor 3 judeţe recuperate în 1856. Comportarea ca ocupant, în dispreţul convenţiei antebelice, trebuie socotită acum ca inserată în şirul invaziilor ruseşti în teritorii româneşti, subiectul articolului.
Ca urmare a schimbărilor din imperiu, pe 27 martie 1918 Sfatul Ţării votează unirea cu ţara a teritoriului moldovean răpit în 1812. Prima dintre provinciile care, prin decizii statutare, s-au unit în România Mare. Din păcate singura neacopertită juridic de un tratat internaţional. Pe 28 iunie 1940, ca urmare a ultimatumului adresat de URSS, armata roşie reocupă teritoriul, la care adaugă, fără nici un motiv legal, partea de nord a Bucovinei şi ţinutul Herţa. E penultima invazie. Ultima e reocuparea teritoriului românesc în toamna lui 1944 în ofensiva spre Berlin, când e ocupată întreaga ţară, până în 1958, când Dej a obţinut retragerea trupelor de ocupaţie pe baza garanţiei că regimul colonial n-ar suferi modificări.
Bref, între 1806 şi 1958, teritorii româneşti au fost sub ocupaţie rusească parţial 127 ani şi total 27.
Efectul distructiv al ocupaţiei, în perioadele în care s-a exercitat, a întrecut orice limită. Maximumul acestui efect a fost în anul dintre 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941. Dincolo de imensele pagube materiale, un foarte mare număr de români in Basarabia au fost deportaţi în Siberia. Să mai adugăm cei 150.000 de militari ai armatei române dezarmaţi după 23 august 1944 şi luaţi prizonieri. Unii s-au întrors ca membri ai diviziilor Tudor Vladimirescu şi Horia, Cloşca şi Crişan, formate din prizonieri, care au îngroşat rândurile armatei roşii.