Poezia, cea mai sinceră formă de artă

[Andrei Iorga – Versuri in chingi de fier, Crux, 2020]

de Alexandra Medaru

Încă din cele mai vechi timpuri oamenii au încercat să explice lumea și natura, iar filosofii greci presocratici au concluzionat că patru elemente fizice formau tot ce se găsește în jurul nostru, și anume focul, aerul, apa și pământul. Mai târziu, Aristotel afirma că exista un al cincilea, eterul, superior celorlalte. Având un nume derivat de la θεῖν ἀεί cu semnificația aleargă etern[1], acest element explica mișcarea circulară a corpurilor celeste ce nu au un punct de odihnă, și astfel își cunosc ființa

Alte culturi aminteau, de asemenea, cinci elemente universale, dintre care patru (materiale) erau identice celor existente în filosofia greacă (focul, aerul, apa și pământul), în timp ce ultimul era numit spirit ori chintesență. La nivelul macrocosmosului acest element reprezenta un material tranzitoriu între planul terestru și cel ceresc, pe când la nivelul microcosmosului spiritul era puntea dintre trup și suflet.

Pe elemente clasice, ciclicitate și ființă este pusă și temelia volumului de debut al poetului Andrei Iorga, care își intitulează chiar prima secțiune Aer, apă, pământ, foc. Însă elementele clasice și mișcarea ciclică nu se află în strânsă legătură doar cu natura și cu astrele, ci și cu un alter ego ce va trece prin mai multe etape existențiale pentru a se odihni, în final, sub mângâierea difuză a Lunii.

Al doilea poem, Un nou început, evocă prin absență Luna a cărei lumină se stinge odată cu întunericul, în timp ce natura prinde viață odată cu venirea zorilor. Repetitivitatea ciclului zi-noapte este unul dintre motivele ce marchează volumul, iar anumite versuri, precum Pe când / Noaptea se stinge / Iar ziua e gând / Lumina atinge / Cerul plăpând / Cu degete fine / Înfiripând / Răsăritul ce vine, mă poartă cu gândul la mitologia greacă în care eterul este aerul superior ce învăluie vârfurile de munți, Luna, Soarele și stelele, fiind respirat de zei și personificat prin zeitatea Aether, fiul lui Erebus (Întunericul) și Nyx (Noaptea), și frate cu Hemera (Ziua).

Totuși, în astfel de poeme nu apar numai referințe la mitologia greacă. Regăsesc în ele și un început: de zi, de lume, de ființă; întreaga secțiune ascunde prima etapă existențială: cea a omului trăind în comuniune cu natura. Nu e o comuniune primitivă de tip preistoric, cu toate că un tristih precum Desculț în iarbă îmi sugerează o formă străveche de viață. E mai degrabă un timp în care poetul deapănă o poveste a omenirii în vechea limbă, care este de fapt un limbaj propriu, tot așa cum evoluția umană în primele două secțiuni Aer, apă, pământ, foc și Selenare nu este identică celei cunoscute. Sunt amintite noțiuni canonice din diferite culturi (caracteristică a postmodernismului), dar nu în ordine cronologică: copacul sfeșnic este o referință la menorah, sfeșnicul iudaic cu șapte brațe, simbol al templului, al prezenței divine și al vieții veșnice; titanul Cronos și zeul-soare Helios (înfrânt de această dată) mă îndrumă din nou către mitologia și religia antică grecească; plutirea cu aripi dăruite de zeul Vânt mă conduce spre o lume șamanică.

Aflat în cea de-a doua parte a primei secțiuni, poemul Zbor face trecerea către Domnița Lună, și implicit către secțiunea Selenare, unde Luna este asociată culturilor ce identifică corpul ceresc cu imaginea unei zeițe (grecii o aveau pe Selene, romanii pe Luna, iar chinezii pe Chang’e). În poezia lui Andrei Iorga, Luna este o prezență feminină, soră a Soarelui, însoțită doar de Luceafăr, indiferent că avem de-a face cu o curgere lină a ei pe dreptunghiul ferestrei, că se află în luptă, că este însângerată / De prea mult măcel. Cea din urmă ipostază conturează două ipotetice imagini, măcelul de pe Pământ fiind pe deplin oglindit doar poetului: fie în planul profan au loc lupte și războaie, care de altfel au măcinat planeta noastră de la cele mai timpurii existențe ale omului vânător, fie în acest plan teluric vreo cultură plătește ofranda către Zeitatea Lunară cu sânge. Nu vom ști niciodată imaginea completă, însă secera lunii este cea care ne îndepărtează de sângele scurs din glie și ne transportă către un concert ce destramă noaptea într-un oraș.

Ambientele Urbane lasă pentru câteva clipe impresia unui așezări utopice în care mierla, castanii bătrâni și amanții trăiesc însetat fie că e zi, fie că e noapte. Privind mai atent, vom constata că orașul e în infern, un iad plin de Apăsare (a doua etapă existențială) ce amintește de chinurile redate de Hieronymus Bosch în Ultima judecată. Grotescul situațiilor din poemele lui Andrei Iorga sugerează aceeași decădere pe care o regăsesc la pictorul olandez de secol XV – XVI, regresul îmbrăcând forme moderne (Ploaia nu a spălat orașul, doar a făcut aerul mai respirabil / Dându-ne iluzia că trăim într-un loc acceptabil / Apa trece gunoaiele rămân, spune o vorbă urbană / În intersecția semaforizată a mai avut loc o dramă), și are loc o trecere dinspre sentimentul apăsător spre incapacitatea de a privi în propria ființă (a treia etapă existențială): Îngrozitor acel moment când / Furnizorul moare / Și rămânem cu temeri și gând / Să privim în noi, fiecare.

Să fie această incapacitate? Să fie Reflecțiile la care nu găsește răspunsuri? Să fie pierderea tatălui văzută în două moduri – unul pătruns adânc de emoția poetică (Pășesc tot mai greu pe șleaurile ultimului drum / Se rupe deodată a lacrimilor poartă și îmi iau / Rămas bun) și unul mai brut, mai lumesc, dar nelipsit de dragostea pe care un fiu o poartă celui ce l-a crescut (Aveai planuri și gânduri până-n vară / Dar s-au oprit toate în acea seară / Te-am regăsit înconjurat de șoapte / Pe pat de spital, copleșit de noapte) – ceea ce îl determină pe poet să scrie Versuri alchimice? Cert este că pentru Andrei Iorga cuvintele sunt o încercare de a evada din acest mediu ce îl strânge în chingi de fier și datorită căruia scrie poeme șlefuite. Altfel se scufundă în nebunie, când e un scriitor care nu scrie, pricepând zădărnicia exorcizării prin scris (a patra etapă existențială), chiar dacă e un poet care pune sânge pe hârtii.

Singura evadare reală dintr-o lume alienată este aceea prin moarte, arta fiind doar un mimesis ce te poate trage în adâncuri sau te poate salva atunci când pana curge cuvinte. Iar poetul înțelege pe deplin acest lucru.

Ultima secțiune din volum Memento mori confirmă că Andrei Iorga este conștient că escapismul prin artă este unul de moment și că la fel ca toți ceilalți va trebui să își aștepte sfârșitul obștesc, cu toate că într-un poem precum Machu Picchu fabrică în închipuire un deces: Aș merge acolo chiar știind că pier / Aş face-o, jur pe Tatăl Cer / De nu le-ar fi durere și chin / Celor ce-n suflet știu că mă țin. Poemele Cioburi de val și Despărțire lină sunt, de asemenea, marcate de tema morții, în cel din urmă moartea fiind un somn veșnic întâmplat sub lumina difuză a Lunii, și abia acum în ultima porțiune a volumului alter ego-ul își cunoaște pe deplin ființa (cea de-a cincea și ultima etapă existențială), iar aici regăsesc și puntea dintre planul terestru și planul celest.

Volumul se închide cu un Poem funerar. Având în vedere imaginea de ansamblu a universului poetic conturat de Andrei Iorga – un univers ce pornește de la nuanțe deschise și se închide cu fiecare poezie, cu fiecare secțiune –, alegerea este cum nu se poate mai potrivită. Întâlnim o lume ciclică în care pornim cu un început de zi, pentru a trece prin noaptea adâncă (inclusiv cu sens metaforic) și pentru a ne întoarce tot la zi – o ciclicitate a vieții umane transpusă în poezie, o poezie ce în secțiuni precum Apăsare, Reflecții, Versuri Alchimice și Memento Mori nu iartă. Nu iartă mediul urban autohton, modul de viață al prezentului, prietenii falși, oamenii indiferenți, ipocrizia scriitorilor etc. Și e bine că nu iartă! Pentru că poezia fără mesaj în zilele noastre este un strigăt neauzit de nimeni, o compunere inutilă.

Andrei Iorga are însă și o latură sensibilă, unde îmbracă poezia în epitete sau metafore, amintind și de clasici, ceea ce îl deosebește de majoritatea poeților contemporani. Regăsim la acest poet elemente baroce pitorești pline de fantezie și amintind de triumful liniei curbe caracteristice acestui curent într-un tristih precum Scara (Copac aplecat – / Scară vie spre soare / Sorbind lumina). Mai ales în primele două secțiuni ale volumului, poetul se îndreaptă și spre estetism unde oferă o deosebită atenție pentru cultivarea frumosului prin utilizarea abundentă a figurilor de stil, prin păstrarea simetriei 5-7-5 în cazul tristihurilor, prin folosirea rimei la nivelul micropoemelor. Concepția pesimistă asupra condiției umane din Apăsare și Reflecții îl apropie pe poet de expresionism și de poezia ivită dintr-un impas metafizic, din senzația de «pierdere» în haos, de iminentă catastrofă universală[2]. Versurile lui Andrei Iorga sunt veritabile semnale de alarmă, însă mai este cineva dispus să le asculte?

Poetul ar trebui citit și studiat cu atenția cuvenită unui artist ce are la îndemână un condei stăpânit pe deplin, absolut necesar pentru ca voiajul prin universul său poetic să marcheze și să lase însemne într-o lume în care atipicul e blamat. Dar lui Andrei Iorga nu-i pasă de reprobare și bine face când în volumul său se ascund giuvaiere ce vor fi apreciate de orice cititor de literatură clasică:

Ei bine, nu-mi pasă!

Dacă reușesc să transmit emoție și gând

Voi împleti în continuare fire de cânt

 

#

Note

[1] Tr. n. apud Fowler, ETYGRAM (Etymologies Grecques Antiques et Médiévales / Ancient and Medieval Greek Etymologies), http://appsweb-cepam.unice.fr/etygram/node/25.

[2] Irina Petraș, Teoria literaturii. Dicționar-antologie, Ed. Didactică și Pedagogică, 2009.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.