Pledoarie pentru cuvânt

(pași mărunți)

de Gelu Teampău

În 1862, The Christian Recorder, o publicaţie a Bisericii Episcopale Metodiste Africane din Statele Unite, publica un adagiu care urma să aibă o carieră de invidiat: „sticks and stones may break my bones, but words will never break me”. Bineînţeles, acesta urmărea să-i înveţe pe copii că nu trebuie să răspundă în mod violent la injurii. Este de bun-simţ să fim conştienţi că principiul evident al proporţionalităţii nu justifică răspunsul prin agresiune fizică la ofensele verbale sau scrise. În fond, cuvintele sunt doar cuvinte. Sau, oare, or fi ceva mai mult?

Un răspuns clar şi răspicat putem obţine de îndată, dacă răsfoim literatura supravieţuitorilor gulagului. Mărturiile cutremurătoare rememorează supliciul siluirii conştiinţei, pe lângă care torturile fizice atroce erau nişte momente de relaş binevenite. Unii au reuşit să-şi sublimeze durerile şi umilinţele fizice, însă au clacat atunci când au fost siliţi să-şi expună şi să-şi zdrobească cele mai intime credinţe şi speranţe: să scuipe pe cruce, să profereze obscenităţi la adresa lui Isus ori a Maicii Domnului etc. Să ne mai gândim, apoi, că cele mai mari atrocităţi au fost pregătite prin cuvinte, uneori pline de ură făţişă, însă de multe ori blânde şi ademenitoare. Ideologiile criminale nu au izbucnit fulgerător, nu au apărut din neant, ci s-au clădit carte cu carte, discurs cu discurs, cuvânt cu cuvânt. Tocmai de aceea, a încerca justificarea inadmisibilului, cum ar fi crima ori violul, nu este mai puţin grav decât a le comite, deoarece le face să pară posibilităţi filosofice, opţiuni negociabile.

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu.” Dumnezeu putea să-l pună pe om în faţa creaţiei împlinite şi să-i impună o funcţie pur decorativă, însă a ales să-l facă părtaş la creaţie prin numirea tuturor animalelor. De ce nu i-a spus „acesta este un urs”, ci i-a permis şi l-a stimulat să ofere propria sa interpretare a realităţii, prin intermediul cuvântului? Cuvintele creează realităţi, şi nu doar în cheie imaginară. Iar o realitate care nu poate fi tradusă în cuvinte nu este inteligibilă.

Dacă mitul este expresia pulsaţiilor instinctuale, organice, pre-conştiente sau parţial conştiente, cuvântul este expresia rigorii raţionale, dalta care şlefuieşte întru inteligibilitate lutul concret sau abstract al haosului de dinaintea pogorârii Logosului. Cuvântul este libertatea deplină pe care Dumnezeu o oferă omului, unealta cea mai de preţ, creatoare şi de-a pururi dăinuitoare, dar în acelaşi timp şi cea mai periculoasă armă, cu potenţial de (auto)anihilare. A fost nevoie ca Dumnezeu Însuşi să devină Cuvânt întrupat pentru a sanctifica toate cuvintele, pentru a le salva din derizoriu şi, implicit, din moarte. Mântuirea are şi acest aspect al salvării omului de propriile cuvinte, pe care adesea le întrebuinţează în mod iresponsabil. Nu este vorba de ofensa adusă Lui Dumnezeu, deoarece El nu este un simplu idol sau o imagine fragilă care să poată fi pătată cu atât de puţin. Dacă omul Îl poate întrista pe Dumnezeu prin cuvânt, atunci o face folosind cuvântul la propria distrugere. Expresia parabolică a pildelor cristice este şi o lecţie divină pentru infinitul potenţial al cuvintelor utilizate corect.

Omul este o fiinţă care se defineşte şi funcţionează eminamente vizual, gândind în imagini mai degrabă decât în cuvinte. Imaginea rămâne însă tributară experienţei concrete. Cuvântul reprezintă puterea de abstractizare a omului, prin care el reuşeşte să convertească experienţa particularului în universal şi prin intermediul căruia asigură comunicarea în spaţiu şi în timp.

Dacă luăm în considerare teoria propusă de către Hasdeu, conform căreia valoarea cuvintelor este dată, precum în cazul banilor, de puterea lor de circulaţie, acceptăm că un cuvânt este cu atât mai valoros cu cât îşi îndeplineşte mai bine funcţia de comunicare, adică este înţeles de cât mai multă lume. Pe de altă parte, există cuvinte care în anumite combinaţii şi în anumite paradigme formează coduri valorizate diferit (parole, cifruri, formule ezoterice, secrete etc.). Poate că problema valorii cuvintelor ne depăşeşte pe fiecare în parte. De aceea, poate că este mai nimerit a lăsa cuvintele să zburde, eliberate de cenzură, însă şi de balastul derizoriului. Se spune adesea că iubirea nu poate fi exprimată în cuvinte. Aşa o fi. Însă ne-am putea oare calcula gradul de sărăcie dacă nu am avea tezaurizate Cântarea Cântărilor, scrisorile dintre Heloïse şi Abélard, sonetele shakespeariene sau creaţiile eminesciene?

Ce bucurie mai mare decât a deveni, odată sfârşindu-se această viaţă intermediară, cuvinte pe buzele Lui Dumnezeu?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.