note la epistola către romani 1.4

(#gnostice)

de Marius-Iulian Stancu

C. dovadă scripturală din istoria lui avraam [4, 1-25]

3 argumente veterotestametare [avraam ca model] prin intermediul cărora pavel devedește că omul este îndreptat prin credință, că acest lucru s-a întâmplat înaintea ritualului circumciziei, și că astfel făgăduința divină se împlinește doar pentru cei credincioși. “tradiția iudaică trebuie reinterpretată în mod radical, cu ajutorul metodelor rabinice, pentru a sluji scopul apostolului.” [ernst käsemann, commentary on romans, p. 105]. referința este una polemică, avraam fiind venerat de evrei drept  «părintele» lor, viața acestuia constituind un model al adevăratei pietăți. prin reinterpretarea paulină, avraam nu mai constituie un model de ascultare față de lege, ci un model de credință. astfel, avraam poate fi părintele tuturor credincioșilor, nu doar al evreilor. [douglas j. moo, the epistle to the romans, p. 256].

  1. avraam este îndreptat prin credință [4, 1-8]

în stilul diatribei, argumentul este introdus prin intermediul unei întrebări. accentul se mută pe încrederea în promisiunea divină. “credința nu e nici virtute, o atitudine religioasă, nici o experiență. credința este prin auzire. ea intră în promisiunea mântuirii și se supune acesteia…de vreme ce credința diferă de vedere, ea este legată în permanență de cuvântul evangheliei…” [ernst käsemann, commentary on romans, p. 107-108]. credința nu reprezintă acceptarea dogmatică a unor evenimente ce aparțin istoriei mântuirii [chiar dacă dogmatica trebuie să le conțină]; “prin intermediul evangheliei domnul, ca fundament al acestei evanghelii, intră în scenă și pune stăpânire asupra noastră…credința constituie «condiția» mântuirii, nu în sensul unei realizări umane, ci ca primire și păstrare a cuvântului care ne separă de toți stăpânii și de toate salvările în afara lui hristos…scopul evangheliei este acela de a se întrupa în apostolat și în discipoli, de a lăsa în lume semne, oricât de ambigue ar fi acestea.” [ernst käsemann, commentary on romans, p. 108-109]. creștinul constituie o creație nouă prin a cuvântului apocaliptic divin.

  • pavel se folosește de limbajul secular pentru a descrie dimensiunea comercială a relației dintre dumnezeu și iudei, a căror pietate este legată de faptele lor pentru care primesc din partea divinității o «plată» [v. 4]. “răsplata dreptății nu trebuie să fie dependentă de muncă – deoarece dumnezeu nu poate fi niciodată obligat de către creaturile sale…” [douglas j. moo, the epistle to the romans, p. 263].
  • în comentariul la epistolele pauline al lui ambrosiaster «după trup» face referire la circumcizia care transforma trupul într-un obiect sacru potrivit interpretării midrașice. “ceea ce este nou la pavel nu este noțiunea potrivit căreia cineva nu poate fi justificat prin merite proprii, ci noțiunea potrivit căreia credința constituie semnificatul spiritual pentru care nomismul legământului reprezintă semnificantul material, și că întru hristos semnificatul a înlocuit în întregime semnificantul.” [daniel boyarin, a radical jew: paul and the politics of identity].
  • credința creștinului în învierea lui isus introduce în istorie „un spectru care devorează tot ce-i viu…o negație poziționată alături de ceea ce este negat trebuie negată la rândul ei și, în consecință, nu constituie o negație radicală. învierea încetează să mai fie înviere, dacă constituie un eveniment nefiresc alături de alte evenimente. ce înviază în acest caz? o presupoziție care nu poate fi aplicată tuturor ființelor vii și care nu este acea presupoziție universal valabilă, absolută, finală. acel paradox care mai păstrează vreo legătură cu experiența spirituală obișnuită, oricât de ciudată sau nefirească, chiar și «extatică», nu constituie un paradox real.” [karl barth, the epistle to the romans, p. 115].
  • celălalt, dumnezeirea, se află într-un contrast absolut cu toată existența umană. această alteritate deplină este protejată doar “când reprezintă originea și împlinirea existenței umane, afirmarea ei finală.” [karl barth, the epistle to the romans, p. 115]. problema finală pe care o pune credința constituie în același timp răspunsul la toate întrebările. dacă nu ar fi așa, creștinismul ar fi doar expresia unui «resentiment», supus la rândul lui criticii dialectice, dizolvat pentru a fi readus la unitatea finală.
  • „marile nume ale istoriei, reprezintă niște figuri clasice, nu datorită puterii lor creative umane, ci pentru că se află sub judecată.” [karl barth, the epistle to the romans, p. 119]. credința este „golită de orice conținut uman…” [karl barth, the epistle to the romans, p. 121]. hristos instituie “un nou sistem al onoarei și al rușinii…”, opus tendinței umane universale de a se lăuda cu faptele sale. [robert jewett, romans : a commentary, p. 310]. cele două tipuri de dreptate se deosebesc prin lauda dobândită de cel ce o vizează: cea a faptelor își află lauda în sine și înaintea oamenilor, iar cea a credinței înaintea lui dumnezeu, deoarece credinciosul, în actul credinței, se raportează exclusiv la dumnezeu ca „unicul observator al secretelor credinței.” [origen, commentary on the epistle to the romans, p. 239].
  • în interpetarea lui luther, „nu atât faptele, în sine, cât intepretarea și valoarea nesăbuită pe care o atribuim acestor fapte e respinsă.” [luther, lectures on romans, p. 123].

  1. avraam este îndreptat înainte de circumcizie [4, 9-12]

argumentație pe baza cronologiei scripturale ca metodă de interpretare iudaică. „pentru pavel istoria salvării este istoria făgăduinței divine a cărei direcție este contrară posibilităților și așteptărilor pământești.” [ernst käsemann, commentary on romans, p. 117].  deosebirea dintre «dreptatea religioasă», cu actul circumciziei care îl încorporează pe avraam în sfera religiei vizibile, și «dreptatea socotită de dumnezeu». credința reprezintă purul început. „în sfera temporală chemarea lui dumnezeu precede de fapt contrastele, tăiat împrejur – netăiat împrejur, religios – nereligios, eclesiastic – secular. astfel, credința lui avraam nu este încă tăiere împrejur, nici religie, nu este încă însoțită de experiențele spirituale ale pietății. credința este pre-supoziția care se află la baza acestor contraste, care le aduce împreună cu sensul de contraste. credința nu este nici religie, nici lipsa unei religii, nu este nici sacru, nici profan; le reprezintă întotdeauna pe ambele împreună…dacă dreptatea religioasă, ca rezultat al tăierii împrejur, este exclusă atât din punct de vedere cronologic cât și substanțial din tabloul lui avraam, atunci acesta nu mai are cu ce să-și acopere goliciunea în fața lui dumnezeu, cu excepția acelui ceva aflat dincolo de sfera fenomenului religios, și care este vizibil doar pentru dumnezeu și care are valoare doar pentru că existența sa se datorează exclusiv lui dumnezeu. de vreme ce lui avraam nu-i mai rămâne nimic în afara credinței sale, acestuia nu-i mai poate fi socotit nimic în afara auzirii celei pe care nici o ureche nu o poate auzi; adică, cu excepția credinței.” [karl barth, the epistle to the romans, p. 128]. „religia reprezintă reflexia inevitabilă din suflet – din experiență – a miracolului credinței care i s-a arătat sufletului. biserica, pe care nu o vom putea părăsi niciodată, constituie canalizarea în istorie a tranzacției divine din mijlocul oamenilor care nu poate deveni niciodată o problemă istorică.” [karl barth, the epistle to the romans, p. 129]. pericolul religiei este de a nu mai fi privită ca un semn ce indică înspre o realitate care o depășește, de a se transforma într-un mormânt monumental. “aceste lucruri vremelnice își transmit mesajul tocmai atunci când se retrag și se micșorează și mor în prezența acelei eternități întru care toate cele finite capătă înțeles.” [karl barth, the epistle to the romans, p. 131].

  • origen, în comentariul acestui paragraf, afirmă că prin aceea că lui avraam credința îi este socotită de dumnezeu ca dreptate, în avraam sunt sfințite pentru întâia dată «primele taine ale zilei a opta» [zi asociată în literatura patristică cu eschatonul și noua creație ce-i urmează, cu «modul existenței mai presus de materie și de timp» – maxim mărturisitorul]; despre genealogia aceasta tainică vorbește isus atunci când le spune iudeilor că «dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui avraam» [matei 3, 9]. “cei netăiați împrejur sunt pietrele…” [origen, commentary on the epistle to the romans, p. 248]. origen subliniază de asemenea că trebuie să distingem între semn și pecete: “un semn indică ceva prin intermediul unui lucru vizibil. în pecete, pe de altă parte, ceva este închis pentru o vreme și nu poate fi văzut.” [origen, commentary on the epistle to the romans, p. 250]. astfel, tainele prefigurate în lege au fost în același timp indicate prin semne și protejate prin peceți ce vor fi deschise în cadrul evenimentelor eschatologice.
  • „viața noastră în întregime constituie un timp în care dorim dreptatea dar nu o împlinim niciodată; acest lucru se va întâmpla doar în viața ce va să vie.” [luther, lectures on romans, p. 135]. dumnezeu ne lasă pradă concupiscenței, mereu trăind cu teama că putem păcătui [și păcătuim], pentru a păstra în noi starea de smerenie, permanenta căutare a harului său.

  1. potrivit exemplului lui avraam făgăduința aparține doar credinței [4, 13-25]

3 afirmații în jurul cărora este grupat argumentul paulin: (i) negarea faptului că făgăduința este atașată de lege; (ii) făgăduinței îi corespunde doar credința în învierea morților; (iii) credința lui avraam constituie o anticipare a credinței creștine. [ernst käsemann, commentary on romans, p. 118]. credința lui avraam în făgăduința divină [că va fi părinte pentru multe neamuri], în pofida «trupului său amorțit», transformă o experiență sexuală improbabilă, dar tocmai de aceea paradigmatică, într-o înălțare, într-o prefigurare eschatologică a acelei «sfârșiri pline» propovăduită de heidegger, ca zenit temporal în care morții vor învia. avraam ignoră «realitatea» și se încrede în «făgăduința» divină. [douglas j. moo, the epistle to the romans, p. 273]. “pavel contrazice funcția pozitivă, salvatoare a legii din teologia iudaică.” [douglas j. moo, the epistle to the romans, p. 276]. tot ceea ce poate face legea este să «pricinuiască mânie». “istoria și eschatologia nu reprezintă același lucru, fiind unite doar prin cuvântul lui dumnezeu prin care acesta se adresează-pe-sine. astfel, cuvântul intră în istorie în așa fel încât își face un locaș în ea fiind, însă, și ascuns în ea…” [ernst käsemann, commentary on romans, p. 119]. acceptarea mesajului justificării este legat de o reducere la nimic a celor omenești [credința pusă în relație cu învierea] și de necesitatea unei creaturi noi. tradiția lui creatio ex nihilo este prezentă aici [«cheamă la fiinţă cele ce încă nu sunt» – v. 17].  “creație, înviere și justificare, toate constituie declarații ale aceleași acțiuni divine…suveranitatea lui dumnezeu în privința harului, precum și omnipotența sa manifestată în înviere, coincid pentru pavel, fiind actualizate eschatologic în fiecare moment prin cuvântul său creator…dumnezeu creează întotdeauna acolo unde dintr-o perspectivă omenească nimic nu există…un exod din sfera calculabilului spre orizonturile deschise de cuvânt – orizonturile unui viitor aflat sub voința salvatoare a lui dumnezeu.” [ernst käsemann, commentary on romans, p. 123-124]. “credința ia naștere pe mormintele posibilităților naturale.” [ernst käsemann, commentary on romans, p. 124].

  • tipologia paulină presupune un cadru în care sunt prezenți doi eoni [cel vechi și cel nou]: din perspectiva succesiunii, evenimentele eschatologice sunt prefigurate în vechiul eon; din perspectiva ierarhiei spațiale, cele terestre constituie umbre ale celor cerești. “dacă în alegorie elementul istoric constituie un veșmânt care tăinuiește iar referința la viitorul ascuns reprezintă aspectul decisiv, în tipologie latura istorică are propria realitate și semnificație. referința viitorului aparține unei dimensiuni ascunse de profunzime care este adusă pentru întâia oară la lumină de înțelegerea eschatologică. prin aceasta ea capătă și o importanță din punctul de vedere al istoriei mântuirii. când timpul primordial și sfârșitul timpului corespund sau se află în opoziție, atunci poate fi înțeleasă legea întregii istorii, chiar dacă continuitatea ei nu poate fi controlată în mod imanent și permanent precum în cazul unui proces progresiv. ceea ce e subliniat nu este elementul care constituie un exemplu, ci acela care este însărcinat cu un destin, care transcende existența individuală și determină lumea ca un întreg.” [ernst käsemann, commentary on romans, 127].
  • o nouă formă de moștenire a lumii, ca experiență actuală în rândul credincioșilor [vezi 1 corinteni 3, 21-23]. „în pofida tendințelor interpretative tradiționale, credința nu este o virtute sau o realizare teologică. credința este definită de har, adică de accederea în prezența lui dumnezeu care este oferită fără condiții.” [robert jewett, romans: a commentary, p. 329].
  • să ne aducem aminte că pentru søren kierkegaard [frică și cutremur] exemplul lui avraam constituie un model al salvării pentru cel aflat în angoasă. «timpul a trecut, posibilitatea exista și avraam a crezut; timpul a trecut, a devenit imposibil și avraam a crezut.» [søren kierkegaard, frică și cutremur]. credința este paradoxul existenței [avraam a crezut în absurd], trecută prin suferință pentru a ajunge la «resemnarea infinită» și concilierea cu existența. numai pe acest drum al damascului din punct de vedere spiritual poate fi asumată existența în virtutea credinței. «e nevoie de un curaj paradoxal și umil ca să-mi asum întreaga temporalitate în virtutea absurdului, iar acest curaj îi aparține numai credinței.» [søren kierkegaard, frică și cutremur]. paradoxul credinței este că individul e mai presus de universal, de categorii, de etic[-ul suspendat, a cărui tentație l-ar fi împiedicat pe avraam să împlinească voința divină – vezi episodul sacrificării lui isaac].
  • “nici evenimentele, nici personalitățile istoriei nu sunt cu totul private de această strălucire non-istorică…ca miracol absolut, ca pur început, ca o creație primordială, credința pune condiția și statutul cunoscute ale omului în relație cu dumnezeul necunoscut.” [karl barth, the epistle to the romans, p. 140].
  • « care înviază morţii şi cheamă la fiinţă cele ce încă nu sunt» [4, 17] – “aici nu este vorba de o depășire, de o aprofundare ori de o îmbogățire a acestei lumi aducând la ființă o altă lume – «lăuntrică» ori «superioară». nu este vorba de o «metafizică cosmică» ori de așezarea a două, trei sau șapte alte lumi deasupra lumii concrete în care trăim. aici nu-i vorba decât de contradicția finală și – cum nu există posibilitatea de a-i scăpa – unică dintre viață și moarte, dintre cele ce sunt și cele ce nu sunt. credința zărește viața și existența acolo unde omul acestei lumi nu vede nimic altceva decât moarte și non-existență; dimpotrivă, ea vede moarte și non-existență chiar acolo unde omul acestei lumi vede plinătatea vieții.” [karl barth, the epistle to the romans, p. 141].
  • „tot ce ne înconjoară stă împotriva făgăduinței lui dumnezeu. el ne făgăduiește nemurirea, dar suntem înfășurați în mortalitate și degradare. el afirmă că suntem drepți înaintea sa, dar suntem înghițiți de păcat. el ne mărturisește favoarea și milostenia, dar suntem amenințați de semnele mâniei sale.” [karl barth, the epistle to the romans, p. 143]. rațiunea ca un monstru ce trebuie sugrumat de către credinciosul ce „pătrunde în adâncul întunecat al credinței…” [karl barth, the epistle to the romans, p. 144]. critica istorică vizează un avraam care nu ne preocupă și nu ne poate preocupa.
  • „există o relație teologică între învierea lui isus și îndreptarea noastră. dacă moartea lui isus oferă fundamentul necesar pe care acțiunea divină de îndreptare poate avea loc, învierea acestuia, care îl justifică și îl eliberează pentru totdeauna de influența păcatului pe hristos, asigură puterea asupra păcatului ce este experimentată de credincios în unirea acestuia cu hristos.” [douglas j. moo, the epistle to the romans, p. 290].

cărțile:

  1. karl barth, the epistle to the romans, published by oxford university press, 1968.
  2. ernst käsemann, commentary on romans, published by william b. eerdmans publishing company, 1990.
  3. douglas j. moo, the epistle to the romans, published by william b. eerdmans publishing company, 1996.
  4. daniel boyarin, a radical jew: paul and the politics of identity, published by university of california press, 1997.
  5. robert jewett, romans : a commentary, published by fortress press, 2006.
  6. origen, commentary on the epistle to the romans, published by catholic university of america press, 2001.
  7. luther, lectures on romans, published by westminster john knox press, 1961.
  8. søren kierkegaard, frică și cutremur, humanitas, bucurești, 2005.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.