#traiestefantastic
de Andreea Sterea
Editura Crux Publishing va publica anul acesta romanul În cercul Fiarei de Cezarina Anghilac, un volum care îi va surprinde pe iubitorii de literatură fantasy prin cadrul foarte straniu în care se desfășoară acțiunea, intriga complexă și perspectiva neobișnuită asupra personajelor. Înainte de a da foarte multe detalii despre roman, însă, am decis să port o conversație cu Cezarina pentru a le oferi cititorilor o mică introducere în ceea ce reprezintă universul Noctiei.
Andreea Sterea: Bună, Cezarina! Îți mulțumesc anticipat pentru această conversație despre romanul tău În cercul Fiarei, programat spre publicare anul acesta la Crux. Ca să stabilim un context pentru cititori, am să te rog în primul rând să te prezinți în câteva cuvinte, iar apoi să ne spui (în mai multe cuvinte) câteva lucruri despre roman. Despre ce e, cui i se adresează, ce îl face interesant (din punctul tău de vedere), ce conflict central ai, etc. Încercăm fără multe spoilere, dar vrem detalii.
Cezarina Anghilac: Salutări tuturor și vă mulțumesc, tot anticipat, că veți citi conversația mea cu Deea. Cum îmi place să mă descriu, m-am născut om, dar am crescut robot, adică am fost înzestrată, ca noi toți de altfel, cu o anumită doză de curiozitate și creativitate, dar educația formală și parcursul profesional mi-a redus considerabil avântul pe care îl aveam în aceste direcții – sună cunoscut, nu? În copilărie îmi doream să fiu scriitoare, deși nu țin minte să fi scris mare lucru. Mai târziu, am avut tot felul de proiecte pe care, din cauza faptului că nu pot lucra după un plan detaliat, le abandonam după câteva pagini… până într-o zi când m-am așezat la birou și am scris o povestire (Un pește pentru Spuf, apărută în Revista de suspans). De atunci am mai scris câteva texte scurte și, desigur, volumul despre care vă voi tot vorbi astăzi.
În cercul Fiarei este un roman dark fantasy plasat în pădurile Noctiei, unde trăiesc mai multe triburi de vânători. Unul dintre acestea are tabăra în palisada Grumz și este condus de Urza, un tânăr care nu are nici însușirile și nici atitudinea potrivite pentru funcția pe care o ocupă. Problemelor administrative li se adaugă și unele de ordin politic, când mai multe căpetenii de triburi sunt chemate să se alieze cu mai vechii lor dușmani, sarzii.
Mai mult, întoarcerea intempestivă în Grumz a surorii lui Urza provoacă și mai multe tensiuni în Grumz dar și în afara lui. De când are în grijă cei doi pui de animal sălbatic care o însoțesc peste tot, Slievi nu mai este la fel: nu doar că a împrumutat o parte din trăsăturile fizice ale tinerelor fiare, dar și acțiunile ei sunt bazate pe o cruzime instinctuală. Deși ea speră că transformarea prin care a trecut ar putea fi un avantaj pentru a prelua conducerea Grumzului de la fratele ei, vânătorii alături de care trăise foarte mult timp nu o întâmpină cu entuziasmul așteptat. Incapabilă să își stăpânească puterile neomenești, ea însăși face greșeli după greșeli, accentuându-i și mai mult trăsăturile animalice. Lipsită de prieteni și temându-se pentru puii ei, Slievi se îndreaptă spre singurul om care nu pare să o judece – Novarre Faruz, un străin venit în Grumz dintr-un teritoriu pustiit de un cumplit morb, responsabil pentru moartea a mii de oameni. Dar poate fi Faruz un aliat? Sunt interesele lui consistente cu ale ei? Poate Slievi să recâștige încrederea vânătorilor? Este Grumzul protejat de efectele devastatoare ale morbului? Vor reuși grumzenii să înlăture primejdiile care îi pândesc odată cu pătrunderea sarzilor în pădurile Noctiei?
Așa cum probabil se așteaptă toată lumea, răspunsurile se află în roman și sper ca cei care vor citi cartea să le descopere cu încântare.
Andreea Sterea: Tu ai creat o lume cu adevărat neobișnuită, am mai zis-o și o repet, așa cum își vor da seama cititorii încă de la primele rânduri. Nu am să dezvălui prea multe, dar pot să zic din start că ai un cadru de o rară și fascinantă ciudățenie și o lume cu reguli și legi proprii, destul de puțin întâlnite în literatura fantasy contemporană. Poți să ne vorbești puțin despre sursele de inspirație sau despre elementele specifice care fac această carte unică din punct de vedere al world building-ului?
Cezarina Anghilac: Sunt de părere că toate lucrurile cu care intru în contact și toate întâmplările la care asist au potențialul de a-mi servi drept sursă de inspirație pentru proiectele mele literare. Cu câteva evidente excepții, îmi este foarte dificil să indic un obiect sau un fapt ca fiind „responsabil” pentru existența unei anumite povestiri. Ca să fiu sinceră, nici nu acord importanță acestui aspect întrucât, de multe ori, momentul în care îmi vine o idee este aproape imediat întunecat de un moment mult mai important, și anume cel în care încep să o explorez: scriu câteva rânduri, poate conturez un personaj, o situație, un cadru sau încep să caut mai multe detalii despre subiectul care mă interesează. De multe ori, în timpul documentării, linia fină de demarcație dintre idea de început și miile de idei care apar pe măsură ce informațiile consultate se adună și se sedimentează (hm, aș putea scrie și despre asta) se șterge. În cazul romanului În cercul Fiarei, dat fiind că a fost început acum mai bine de șapte ani (timp în care am făcut câteva pauze lungi), documentarea a fost destul de variată: am devorat toate materialele pe care le-am găsit despre viața în pădure, despre feline, despre materiale radioactive, despre alchimie, despre motoare cu aburi, ba chiar și despre dragoni (deși aceștia nu există în universul meu). În plus, am citit numeroase romane fantasy, mereu neliniștită ca nu cumva lumea pe care o conturam eu să fi fost deja imaginată de altcineva. În mod ironic, cu puțin timp înainte să-mi trimit romanul către cititorii beta, cărora le mulțumesc încă o dată pentru neprețuitul lor efort de a citi și a face comentarii relevante, a apărut acest virus care ne-a dat tuturor viețile peste cap. Odată ce acesta a căpătat proporții, a trebuit să mă pregătesc și pentru situația în care niște viitori cititori mă vor întreba dacă pandemia a fost sursă de inspirație pentru morb. Răspunsul este nu. Și sper ca acei cititori să nu fiți voi.
Gândindu-mă la primele descrieri ale universului din În cercul Fiarei, mi-am dorit să prezint o lume care să păstreze o serie de elemente familiare – munți, păduri, sate, oameni, animale etc. – dar care, în același timp, să fie diferită. Ca o imagine reflectată într-o apă tulburată: un pic neclară, un pic mișcată, poate chiar schimonosită pe margini. Oamenii pot conviețui în simbioză cu sarcopți. Sau se pot hibridiza, prin magie, cu animalele – omenii capătă, permanent, ceva definitoriu pentru animale și invers. Pădurea își schimbă înfățișarea, astfel că numai cei înzestrați cu un anumit dar știu să găsească drumurile potrivite. Viața se desfășoară în alternanțe de luminări/neguri care se adună apoi în cercuri. De aici și numele romanului.
Un alt aspect pe care vreau să îl punctez în relație cu procesul de world building este că am evitat să scriu un clasic sword and sorcery. Principalele conflicte din acest roman nu se bazează pe confruntarea dintre forța fizică și cea vrăjitorească, dintre armate de bărbați îmbrăcați în armuri și bile de foc azvârlite de magi îngâmfați. În cercul Fiarei, magia, deși element cheie, este totuși limitată și marginală ca manifestare. Nu oricine posedă calitățile necesare pentru a o practica sau de a o manipula.
Andreea Sterea: Aș vrea să discutăm puțin despre personaje. Fă-ne o scurtă introducere a actorilor principali din această poveste și spune-ne care sunt preferații tăi și de ce.
Cezarina Anghilac: Am pornit acest roman având în minte două personaje și pe acestea vi le voi prezenta azi, în ordinea în care le veți întâlni:
Novarre Faruz este priceput în găsirea adevărului și obișnuit să fie plătit pentru asta. Totuși, s-au închis destule cercuri de când a avut un contract consistent. Morbul care aproape că a decimat victoratul Ximoryei nu doar că i-a alungat mare parte din clientelă, ci a atras asupra lui dizgrația. Rămas singur, fără prieteni și fără susținerea puternicului ordin al oblicitorilor, dorința lui este să se reabiliteze în ochii celor care îl învinovățesc de răspândirea morbului și, implicit, de moartea a mii de oameni. Astfel ajunge în Noctia însoțit de singurul său tovarăș, un parazit cu care trăiește în simbioză. Pentru că vă simt curioși să aflați mai multe despre parazit, o să vă zic doar că acesta se hrănește cu emoțiile lui Faruz, căruia îi oferă în schimb claritate și concentrare în gândire. Sună a ceva ce ne-ar folosi tuturor când avem ceva urgent de făcut, dar gândurile ne zboară aiurea, nu?
Slievi face parte din tagma pădurenilor, însă puține lucruri o mai leagă de cei alături de care a trăit atâtea cercuri. Decizia ei de a crește doi pui de kirb, un animal sălbatic legendar în pădurile Noctiei, a adus-o mai aproape de fiare decât de oameni. Trupul ei are o mulțime din caracteristicile kirbului, dar și din agresivitatea acestuia. Prinsă între două lumi, între două feluri de a simți și de a se exprima, ea tânjește după vechea ei viață care, cu fiecare decizie și fiecare acțiune, pare tot mai îndepărtată.
În privința preferințelor mele pentru un personaj sau altul, prefer să nu zic nimic deocamdată, ca să nu vă influențez lectura. Dacă nu mă credeți, să știți că am scris răspunsul într-un plic și l-am sigilat (amintiți-mi, vă rog, să îl deschid peste un an și să vă arăt conținutul lui). Între timp voi fi curioasă să aflu ce personaj vă va plăcea vouă și de ce.
Andreea Sterea: Spre deosebire de cărțile fantasy clasice, la tine este greu de făcut diferența între personajele pozitive și cele negative. Ai destui anti-eroi și villains atipici. Înțeleg că oamenii nu sunt nici fundamental sfinți, nici fundamental păcătoși, așa că o să vreau să ne spui câteva lucruri despre bine, rău, eroi, villains și diversele nuanțe de gri care îți caracterizează personajele.
Cezarina Anghilac: Am citit undeva această expresie „We are all bad in someone’s story” / Toți suntem personaje negative în povestea cuiva. Cred că ea poartă un adevăr universal (aproape). Cu toții vrem să părem buni, frumoși, perfecți și să primim o mie de like-uri pe secundă, dar, mai devreme sau mai târziu, mai rar sau mai des, voit sau nevoit, tot ajungem într-un punct în care ne arătăm defectele pe care până atunci le-am ascuns cu multă dibăcie sub zeci de filtre. Este inevitabil, ține de natura umană; „și-a dat arama pe față”, cum se zice în popor. Desigur, asta nu este o scuză pentru a perpetua comportamente toxice și de a le face rău celor din jurul nostru, însă știm cu toții că nu întotdeauna putem controla efectele pe care le avem asupra celorlalți prin ceea ce (nu) spunem și/sau (nu) facem. Ca să nu amintim de situațiile în care ajungem să fim demonizați pe nedrept.
Când pun problema așa, parcă văd numai gri în jur, așa că de ce nu le-aș da aceeași nuanță și personajelor mele? Rectific: de ce nu le-aș da dreptul de a purta ce ton le place? Ca autor, una dintre responsabilitățile pe care le am este să identific personajul potrivit pentru un anumit rol și să mă asigur că îi ofer acestuia condițiile necesare pentru a-și juca rolul. Nu aș putea avea niciodată ca protagoniști niște tinerei inocenți, naivi, care sunt smulși din viața lor idilică de niște evenimente cumplite și apoi obligați să învețe, eventual pe parcursul a zeci de pagini pline de descrieri, tot felul de trucuri de supraviețuire. Asemenea personaje nu ar face decât să-mi pună și mai multe întrebări: oare cum ar lucra în timp toate traumele pe care le-au acumulat pe parcursul devenirii lor și ce se va alege de ele după ce își vor fi încheiat ucenicia și vor fi învins monstrul? Chiar vor trăi fericiți toți până la adânci bătrâneți, îmbătați de succesul lor răsunător, sau vor duce o viață cenușie bazată pe relații disfuncționale, pe incapacitatea de a se adapta la un mediu tihnit și pe amintirea gloriei demult apuse?
Fiecare dintre protagoniștii din În cercul Fiarei sunt surprinși la scurt timp sau în timp ce au loc schimbări foarte importante, cu un uriaș potențial traumatic. Slievi se transformă într-o fiară. Urza a preluat de curând conducerea Grumzului. Legătura lui Faruz cu sarcoptul este tot mai fragilă. Fiecare dintre cei trei se află în poziția de a-și reevalua sentimentele, valorile și atitudinile pentru a putea merge mai departe. Poate că unii vor evolua înspre mai bine, iar alții înspre mai rău, iar asta este ceva ce nimeni nu poate ști niciodată cu siguranță, înspre ce ne îndreaptă „cumpenele” din viața noastră. Zicem că ce nu ne omoară ne face mai puternici, dar știm oare cum să gestionăm această putere?
Andreea Sterea: Cunoscătorii își vor da seama repede că acest roman a pornit de la povestirea Fiara publicată în volumul tău de proză scurtă Cine doarme și visează. Știm și că numeroși cititori ți-au solicitat dezvoltarea universului din povestire într-o operă de dimensiuni mai mari. Ce elemente din respectiva povestire ai păstrat pentru roman și ce le poți spune fanilor despre legătura dintre cele două? Ce le unește, ce le desparte și la ce se pot aștepta de la roman?
Cezarina Anghilac: În cercul Fiarei continuă povestea din Fiara, la o oarecare distanță de timp după evenimentele prezentate acolo, doar că beneficiază de toate avantajele specifice unui roman – world building, personaje noi și fire epice suplimentare. Cititorii se vor reîntâlni cu Fiara (pe care, dacă nu am fost suficient de clară până acum, o cheamă Slievi), cu cei doi pui de kirb pe care aceasta îi crește, dar și cu înscăunatul Grumzului și cu temuții sarzi. Cadrul principal va rămâne, ca și în cazul povestirii, pădurea Noctiei, însă în acesta își vor face loc noi personaje și povești.
Dacă vă place să descoperiți noi lumi fantastice, personaje controversate, dar și intrigi bazate pe jocuri de putere și trădare, În cercul Fiarei este pentru voi. Nu promit că fiecare pagină va oferi o lectură confortabilă, dar până la urmă acesta este scopul literaturii, să ne facă inima să bată un pic mai tare – uneori de încântare, alteori de groază.
Andreea Sterea: Îți mulțumesc, Cezarina! Momentan nu putem anunța decât că romanul În cercul Fiarei este în lucru și va apărea cât de curând posibil. În rest, sper că le-am atras atenția cititorilor și că ne vor urmări în continuare planurile.
Cezarina Anghilac: Mulțumesc și eu tuturor celor care au făcut posibil acest interviu. Abia aștept impresiile cititorilor după lectura romanului (sau cel puțin a primului volum)!