(Studii fantastice)
de Oliviu Crâznic
Am văzut (să recapitulăm), în prima parte a acestui studiu, că nu există identitate între termenul „fantastic” și „fantasticul interior” al lui Cz. Petrescu.
Acest aspect, împreună cu opiniile neconcordante ale exegeților săi și cu nehotărârea scriitorului însuși, fac dificilă stabilirea exactă a componenței subciclului epic în cauză.
Am reținut, însă, pentru început, următoarele două idei importante:
– în ciuda faptului că Cz. Petrescu s-a străduit să nege asemănarea dintre „fantasticul interior” și natura prozelor lui E.T.A. Hoffmann dar, mai ales, ale lui E.A. Poe (incluse în colecțiile cu dualitate structurală Tales of the Grotesque and Arabesque, respectiv Tales of Mystery and Imagination), precum și similitudinea cu conceptul Poe-tic „terror of the soul”, acestea sunt incontestabile [1];
– identificând două categorii distincte de proze cezarpetresciene (cărora li s-ar putea atribui, după caz, unele sau altele dintre operele Fantasticului interior), și anume prozele fantastice, respectiv prozele psihiatrice, criticul literar Perpessicius ne apropie de o rezolvare a problemei, care, însă, necesită completare și nuanțare.
În acest scop, vom continua, astăzi, prezentând operele incluse de către Cz. Petrescu în structura inițială a subciclului epic Fantasticul interior (structură care, după cum vom vedea, urma să sufere, în timp, schimbări semnificative):
- Omul din vis (1925, în volumul Omul din vis. Trei povestiri cu morți; proză scurtă).
Un cartofor este bântuit, din fragedă copilărie, de visuri în care apare un bătrân salvator (motivul literar al „îngerului păzitor”) – însoțit de un câine –, care îl scapă providențial din cele mai felurite necazuri. Când, în viața reală, ajunge să întâlnească atât bătrânul, cât și câinele, personajul se cutremură în fața destinului, fără a bănui că modul în care va fi salvat de către „omul din vis” este mai crunt și poartă un preț mai mare decât cele mai stranii închipuiri.
Opera aparține, incontestabil, categoriei estetice a fantasticului[2], subciclul epic Fantasticul interior deschizându-se, prin urmare, într-un mod corespunzător titlului.
- Păianjenul negru (1925, în volumul Omul din vis. Trei povestiri cu morți; proză scurtă).
Viața goală și ratarea unui actor talentat îl împing pe acesta la o sinucidere neeliberatoare.
Nimic fantastic aici, opera încadrându-se în (sub)categoria estetică a grotescului.
Raportat la clasificarea propusă de Perpessicius, o putem considera proză psihiatrică.
- Povestire de iarnă (1925, în volumul Omul din vis. Trei povestiri cu morți; proză scurtă).
Un medic celebru, fiu de țărani înstrăinat de familie, își ucide mama într-un accident, fără să o recunoască decât a doua zi… pe masa de autopsie – subiect al experimentelor studențești.
Opera aparține categoriei estetice a macabrului, singura eventuală indicație fantastică apărând în ultimul paragraf – senzația „cuiva” (sufletul mustrător al moartei?) care privește personajele prin fereastră. Este însă vorba, probabil, despre o simplă personificare a remușcării, nu despre un fantastic propriu-zis; o simplă impresie împărtășită de personajele tensionate [3].
Raportat la clasificarea propusă de Perpessicius, considerăm că nu se justifică nici includerea în categoria prozelor fantastice, nici includerea în categoria prozelor psihiatrice. Este drept, însă, că, ulterior, autorul a exclus această proză din subciclu, transferând-o (într-un mod nu tocmai inspirat, în opinia noastră) în Rodul pământului.
- Dezertarea lui Toader Mânzu (1928, în volumul Omul care și-a găsit umbra; proză scurtă).
Un soldat simplu, de la țară, transportă cu trenul cățelușa unui superior („Lolica”, amintind de caragialescul „Bubico”), ocazie cu care află de la un „închinător” că numărul său matricol este… Numărul Fiarei.
Fantasticul acestei proze nu pare să existe decât în mintea surmenată a protagonistului și în convingerea religioasă a „omului sfânt” (bine intenționat, dar rupt de realitate).
Opera aparține, în opinia noastră, (sub)categoriei estetice a grotescului (la fel ca Păianjenul negru).
Raportat la clasificarea propusă de Perpessicius, considerăm că nu se justifică pe deplin nici includerea în categoria prozelor fantastice, nici includerea în categoria prozelor psihiatrice (oricare dintre aceste încadrări apărându-ne, dacă nu eronată, atunci cel puțin forțată – avem de a face, mai degrabă, cu o simplă satiră la adresa credulității oamenilor simpli, lipsiți, atunci când vin în contact cu situații mai puțin obișnuite, de discernământul pe care îl asigură erudiția). Este drept, însă, că, ulterior, autorul a exclus această proză din subciclu, transferând-o (la fel ca pe Povestire de iarnă, și într-un mod la fel de puțin inspirat) în Rodul pământului.
- Somnul (1928, în volumul Omul care și-a găsit umbra; proză scurtă).
Expunându-și soția inocentă ispitelor vieții publice (petreceri, lume bună etc.), un tânăr de succes descoperă că aceasta a ajuns să îl înșele, în … vis, cu diverși cunoscuți comuni, ceea ce va deveni blestemul, obsesia și ruina eroului, purtând cuplul către un final spectaculos și tragic.
Deși „lumea viselor” prezentată aici pare a se afla la cheremul unor forțe malefice, fantasticul prozei poate fi, cel mult, presupus, opera aparținând, mai degrabă, categoriei estetice a macabrului (la fel ca Povestire de iarnă).
Raportat la clasificarea propusă de Perpessicius, o putem considera, în primul rând, proză psihiatrică (este, totodată, proza care îl apropie cel mai mult pe Cz. Petrescu de E.A. Poe).
- Palace (1928, în volumul Omul care și-a găsit umbra; proză scurtă).
Într-o stațiune montană, un tânăr frivol din „lumea bună” se îndrăgostește de o copilă muribundă, totul sub privegherea unui misterios om scheletic, îmbrăcat în negru, ale cărui însușiri și acțiuni depășesc, la un moment dat, aria explicabilului rațional [4].
Opera aparține, prin urmare, categoriei estetice a fantasticului (la fel ca Omul din vis), neridicând, așadar, probleme privind (ne)apartenența la subciclul epic Fantasticul interior.
- Omul care și-a găsit umbra (1928, în volumul Omul care și-a găsit umbra; proză scurtă).
Un politician notoriu și lipsit de scrupule devine obsedat de propria umbră, pe care o simte amenințătoare și mustrătoare, martoră mută a păcatelor trecutului (din punct de vedere al literaturii comparate, proza amintește celebra Poveste de Crăciun – A Christmas Carol in Prose, Being a Ghost Story of Christmas, Charles Dickens, 1843).
Singura sugestie de fantastic (să fie vie umbra personajului?…) constituie, mai degrabă, o simplă figură de stil, totul indicând faptul că avem de a face cu o personificare a conștiinței, a remușcărilor – nu cu o „creatură” a literaturii fantastice.
Opera aparține, prin urmare, în opinia noastră, (sub)categoriei estetice a grotescului (la fel ca Păianjenul negru și ca Dezertarea lui Toader Mânzu).
Raportat la clasificarea propusă de Perpessicius, o putem considera proză psihiatrică.
- Adevărata moarte a lui Guynemer (1929, în volumul Aranca, știma lacurilor; proză scurtă).
Avem, aici, de a face cu o proză de ficțiune speculativă având ca obiect al speculației soarta aviatorului francez Georges Guynemer (personaj real) – dispărut în timpul Primului Război Mondial –, care s-ar fi retras în sălbăticia Carpaților alături de femeia iubită, trăind o searbădă viață în doi, bântuită de nostalgia eroismului.
Nici această operă nu are nimic fantastic, încadrându-se în (sub)categoria estetică a bizarului [5].
Raportat la clasificarea propusă de Perpessicius, o putem considera, nu fără îngăduință, o proză psihiatrică [6].
- Fereastra (1929, în volumul Aranca, știma lacurilor; proză scurtă).
O domnișoară bătrână de origine bună, îndrăgostită de un arhitect faimos, decide, geloasă pe dragostea purtată de bărbat unei tinere superficiale, să permită asasinarea acestuia de către muncitorii „asupriți”.
Un posibil element fantastic apare în prolog (motivul literar al „obiectului blestemat”) – poate, însă, un simplu zvon ori coincidență, insuficient, deci, pentru a încadra povestea în sfera literaturii fantastice (cu atât mai mult cu cât avem de a face cu un simplu detaliu conex intrigii) [7].
Opera aparține, prin urmare, în opinia noastră, categoriei estetice a macabrului (la fel ca Povestire de iarnă și ca Somnul).
Raportat la clasificarea propusă de Perpessicius, o putem considera proză psihiatrică.
- Aranca, știma lacurilor (1929, în volumul Aranca, știma lacurilor; proză scurtă).
Un bibliofil sosește la un castel bântuit, unde este îmboldit de sufletul unei moarte să dezlege un mister mai vechi.
Opera aparține, prin urmare, categoriei estetice a fantasticului (la fel ca Omul din vis și ca Palace), neridicând, așadar, probleme privind (ne)apartenența la subciclul epic Fantasticul interior.
- Simfonia fantastică (1929; roman).
Micile și inofensivele manii ale unui respectat profesor se transformă într-o obsesie cu consecințe devastatoare când începe să suspecteze că soția îl înșală.
Ca și în cazurile semnalate mai sus, opera (structurată foarte interesant, urmând modelul compozițional al unei simfonii) nu conține elemente fantastice, aparținând (sub)categoriei estetice a grotescului (la fel ca: Păianjenul negru; Dezertarea lui Toader Mânzu; Omul care și-a găsit umbra).
Raportat la clasificarea propusă de Perpessicius, o putem considera proză psihiatrică.
- Baletul mecanic (1931; roman).
Un tânăr decăzut financiar și sufletește ajunge să lucreze pentru un inventator misterios – creatorul unor făpturi mecanice care, în final, prind viață.
Opera aparține, prin urmare, categoriei estetice a fantasticului (la fel ca: Omul din vis; Palace; Aranca, știma lacurilor), neridicând, așadar, probleme privind (ne)apartenența la subciclul epic Fantasticul interior.
- Madala (proiect; din nefericire, nu cunoaștem amănunte).
- Căpitanul Hartular (proiect; din nefericire, nu cunoaștem amănunte).
Unii critici (de pildă, M. Gafița) au considerat că Tapirul (1946-1947, roman) reprezintă varianta modificată a anunțatului (și niciodată publicatului) Căpitanul Hartular, neținând cont de (sau necunoscând) mărturisirea autorului conform căreia, nedorind să cumuleze două subiecte diferite într-o singură operă, a decis să excludă din Căpitanul Hartular prologul și să creeze astfel, prin extensie, Tapirul (urmând să reia lucrul la Căpitanul… rămas fără introducerea respectivă):
O invitație misterioasă adresată unui profesor ratat (combatant decorat în Războaiele Mondiale) îi dă acestuia ocazia să rememoreze întâmplări eroice, tragice, amoroase ori nostime din perioada celor două conflagrații, dar și din vremurile de pace.
Ca și în cazurile semnalate mai sus și în ciuda unor asemănări (identificabile spre finalul volumului al doilea) cu povestirea fantastică Eleonora (semnată de E.A. Poe), Tapirul nu conține elemente fantastice; în plus, are o structură eteroclită, îmbinând mai multe categorii estetice, dintre care predomină comicul.
Raportat la clasificarea propusă de Perpessicius, considerăm că nu se justifică nici includerea în categoria prozelor fantastice, nici includerea în categoria prozelor psihiatrice (criticul însuși, de altfel, o încadra în subciclul epic Război și pace, nu în Fantasticul interior).
După cum se poate vedea mai sus, doar o mică parte dintre operele incluse de către Cz. Petrescu în structura inițială a subciclului epic Fantasticul interior (mai exact, 4/14) aparțin categoriei estetice a fantasticului (alte câteva – mai exact, 5/14 – având o „destul de” spre „foarte” vagă tentă fantastică).
În schimb, 4(/14) aparțin (sub)categoriei estetice a grotescului, 3(/14) aparțin categoriei estetice a macabrului, 1(/14) aparține (sub)categoriei estetice a bizarului, și despre 2(/14) nu știm nimic concret, rămânând în stadiul de proiecte.
Cât despre clasificarea propusă de Perpessicius, nici aceasta nu se dovedește a fi pe deplin satisfăcătoare, unele opere incluse în inițialul Fantastic interior neputând fi considerate nici fantastice, nici psihiatrice, iar altele putând fi încadrate în una dintre aceste două categorii doar cu – uneori, destul de multă – îngăduință.
Însă, dacă excludem din subciclu două (Povestire de iarnă; Dezertarea lui Toader Mânzu) dintre cele trei (a treia fiind Fereastra) opere excluse ulterior de autor și, în mod firesc (din motivele mai sus prezentate), nu luăm în considerare Tapirul, clasificarea (aproape că) se potrivește (atacabile rămânând includerea Adevăratei morți a lui Guynemer și excluderea Ferestrei – pentru această din urmă decizie, cel puțin, găsindu-se cu greu argumente).
Pe de altă parte, după cum vom vedea în viitoarele părți ale prezentului studiu, Cz. Petrescu a mai scris și alte proze fantastice și alte proze psihiatrice – și el, și exegeții săi incluzându-le în alte subcicluri epice…
[NOTE]
[1] De altfel, E.A. Poe însuși a fost „acuzat”, în repetate rânduri, de „germanism”, adică, în principiu, de faptul că scrierile sale au fost puternic influențate de creațiile lui E.T.A. Hoffmann și ale altor autori similari – „acuzație” pe care a respins-o (cu toate că este, fără îndoială, întemeiată), tot astfel cum, ulterior, Cz. Petrescu avea să continue acest lanț al slăbiciunilor (constând în nerecunoașterea ori în minimalizarea influenței predecesorilor) născut din orgoliu scriitoricesc.
[2] Pentru o publicare ulterioară a textului, în perioada României Comuniste (ostilă literaturii fantastice, după cum am arătat deja, în prima parte a prezentului studiu), Cz. Petrescu s-a văzut nevoit să rescrie Omul din vis într-un mod „corect politic”, incluzând o explicație „realistă” a întâmplării narate – „amintirea uitată”.
Această variantă, anulându-și misterul și, implicit, complexitatea, nu merită luată în considerare de către istoria literară.
[3] Pentru o publicare ulterioară a textului, în perioada României Comuniste (vezi și [2]), Cz. Petrescu s-a văzut nevoit să rescrie Povestire de iarnă, eliminând complet posibilitatea fantasticului și adăugând un epilog ridicol: medicul își răscumpără pe deplin păcatele tinereții, efectuând „muncă în folosul comunității”.
Această variantă, firește, nu merită luată în considerare de către istoria literară.
[4] La fel ca în situațiile prezentate la notele [2] și [3], și cu aceleași consecințe nefaste asupra valorii textului, dintr-o altă variantă a acestuia a fost eliminat, prin mijloace artificiale, elementul fantastic – „omul în negru” ajungând să fie demascat ca simplu șarlatan.
Această variantă, firește, nu merită luată în considerare de către istoria literară.
[5] Înrudit cu grotescul, bizarul este lipsit, însă, de aspectul comic întotdeauna regăsit în grotesc (acesta din urmă constituind, în fapt, o subcategorie estetică a comicului, în vreme ce bizarul constituie o subcategorie estetică a misteriosului).
[6] Sau, mai degrabă, filozofică – după cum a catalogat-o Pompiliu Constantinescu.
În fapt, asimilarea acestei proze Fantasticului interior este dificil de justificat, afară de cazul că luăm în considerare o confuzie (destul de gravă) pe care ar fi putut-o face autorul (și mulți dintre exegeții săi…) între termenii „fantastic” și „fictiv”.
[7] Mai trebuie, totuși, menționat aici faptul că, la un moment dat, Cz. Petrescu a avut în vedere (fără să se concretizeze însă, după știința noastră) și o variantă cu adevărat fantastică, în care aroganța arhitectului atrăgea pedeapsa divină („Efectul Babel”).
(Continuarea în numărul următor)