(egoZaur)
de Sorin-Mihai Grad
Știți povestea, noi, românii, suntem cei mai cei, grădinarii maicii domnului și, printre altele, am fi patentat bunul simț dacă acesta ne-ar fi permis-o. Iar în orice nu ne reușește, eroarea noastră e cel mult de a fi avut încredere în cine nu trebuia, vinovați cu adevărat fiind mereu alții. Spre deosebire de taciturnii din exteriorul patriei noastre, noi suntem prietenoși și comunicativi. Fiind atât de extraordinari, suntem mereu prea ocupați ca să ne pierdem vremea cu amănunte, cum ar fi anularea unei programări sau răspunsul la un mesaj prin care ni se comunică o informație cerută de noi.
Apropo de răspunsuri, publicațiile de limbă română, fie ele generaliste sau specializate, nu prea au obiceiul să comunice autorilor care le trimit materiale dacă-i publică sau nu. Printre puținele excepții de la această regulă este revista pe care o citiți în acest moment. Nu avem resursele necesare pentru a explica autorilor nepublicați de ce le refuzăm materialele, dar măcar le comunicăm că nu mai are rost să aștepte să și le vadă publicate în paginile EgoPHobia.
Pentru numărul trecut am primit în jur de șaizeci de trimiteri, dintre care douăzeci de la nevorbitori de română. Toți autorii au fost informați despre soarta materialelor trimise redacției. Dintre străini (americani, argentinieni, australieni, indieni, spanioli, nigerieni etc.), optsprezece ne-au mulțumit în aceeași zi pentru mesaje, indiferent dacă acestea le aduceau știri pozitive sau negative, iar doi a doua zi. Trei dintre cei refuzați au atașat și texte noi acestor răspunsuri. Autorii români au obiceiuri contrare. În afara colaboratorilor permanenți și frecvenți ai revistei, unul singur a răspuns mesajului prin care i-am comunicat dacă-i publicăm sau nu textul trimis. Desigur că e vorba de o situație diferită, nu de un exemplu care ilustrează cele pomenite mai sus. Am totuși impresia că o legătură există și nu-mi dau seama dacă se datorează culturii sau educației.