de Mihai Bogdan Lupescu
„Știu că nu știu nimic, și nici măcar asta nu știu”
[Socrate]
Toată lumea știe că trăim într-o epocă a dezinformării. Nu este nimic mai greu decât să răspunzi la zvonuri sau teorii ale conspirației. Astăzi s-a ajuns la un nou nivel doar datorită internetului, acest maidan virtual, focar imens, suprem, de știri false.
În același timp suntem în „Epoca de Aur a stupidității”, cum o numește Lance Morrow („You are living in the Golden Age of stupidity”, 2021). O lume sălbatică, nudă, lichidă și stupidă. Ca să-l parafrazez pe Marx, unul din „filosofii suspiciunii”, cum îl caracteriza Paul Ricoeur, un nou spectru bântuie lumea, spectrul imbecilității.
Nu am nimic împotriva celor care cred că dârele lăsate de avioane pe cer sunt pentru mica extincție, sau că mersul îndelungat ne va face să cădem de pe planetă, dar aș fi încântat să mi se arate dovezi care să mă convingă.
Alături de primele două, tragedia mai cuprinde și cunoașterea. Sau necunoașterea. Nimeni nu încearcă să afle nimic.
Unui creier virgin îi poți explica subiectele dificile, dacă n-a apucat să-și facă nicio idee despre ele, dar celui mai inteligent om e dificil să-i clarifici cel mai simplu lucru, dacă el e ferm convins, ca un prim ministru, că știe deja ce vrei să-i explici. Este comportamentul oamenilor care ignoră adevărul, în ciuda dovezilor copleșitoare care arată contrariul, numit sindromul Tolstoi.
Astfel, necazul nostru cel mai mare nu este dezinformarea ci cunoașterea, ca să-l citez pe Jonathan Malesic („Our big problem is not misinformation; it’s knowingness”, 2023).
De reținut câteva idei ale aceluiași Malesic.
- „Cunoașterea este un pericol deosebit pentru persoanele a căror sarcină este să ne informeze”.
Și ca să exemplificăm, Klaus Iohannis care a afirmat că „Nu a existat nicio piesă și nicio dronă și nicio altă parte a unui dispozitiv care a ajuns în România. Noi avem control total asupra spațiului nostru național. Am verificat absolut tot și pot să liniștesc populația: nu a existat nimic ce a ajuns în România”.
- „Cunoașterea poate lua și forma distanței ironice sau cinice, a părerii că a văzut totul și a trecut peste”.
Același Iohannis ne spune că din cauza războiului lui Putin suntem în criza în care suntem de 2 ani, și de când ne știm! Nu e nimic nou sub soare, se spune. Sau, nu e nimic nou sub Iohannis, Ciolacu, Ciucă etc. Au atâta anxietate în a întreba și a se informa corect despre lucrurile importante care ne privesc pe toți încât refuză chiar și evidența relevată de alții.
Nu se pot lăuda nici măcar cu o cunoaștere aparentă. Toți cred că știu răspunsurile chiar înainte de a apărea întrebarea, ca Oedip (vezi Jonathan Lear în „Open Minded”, 1998), și nici nu mai au ce învăța. Niște postsocratici putregă(t)iți.
Dispozitivul din buzunar sau pe care-l țin lipit de mână le creează impresia că informația trece din el în sânge și de acolo în creierul odihnit. Sunt unicii care au dreptate și dețin adevărul, dintre toți care au trăit până acum. Adică același sindrom Tolstoi.
Prea mulți închiși la minunile, ororile și curiozitățile lumii noastre vaste și comune.
Odată ce prostia a pus stăpânire pe o societate, este la fel de greu de eradicat ca oricare viciu letal, ca dependența de droguri sau corupția.
În fruntea oricărei societăți proaste nu poți găsi decât prostia la conducerea ei.
Nicăieri nu este mai atrăgătoare prostia ca în politică. Pentru că prostia este extrem de eficientă într-un mediu potrivit. În politică, prostia nu poate fi nici rezonabilă, nici onorabilă.
„A privi oponenții politici ca fiind în primul rând cinici îi transformă în monștri machiavelici, lăsând loc pentru nimic altceva decât o bătălie cu sumă zero pentru dominație. A privi oponenții politici ca fiind în primul rând proști înseamnă a sugera un defect ireparabil – unul pe care, în societatea noastră profund ierarhică, îl proiectăm adesea asupra celor fără acreditările educaționale „corecte”, ne spune Sacha Golob, profesor la King’s College London, autorul „A New Theory of Stupidity”.
Din cauza unei mări de atoateștiutori am pierdut lupta cu rechinii, cu balenele, cu șacalii, cu câinii vagabonzi, cu urșii, cu ciorile și porumbeii.
Cu educația, cultura, civilizația, bunul simț, sănătatea, transporturile, încălzirea globală, războiul rece-cald, cu mediul, pădurile, uscăturile, deșeurile, gunoaiele, poliția, justiția (încerc să nu mă repet), cu evaziunea fiscală, drogurile, drogații, cu traficații, traficanții și interlopii. Cu sărăcia, bogăția, inflația, deficitul și găurile. Cu specialii, extremiștii, populiștii, analfabeții și secreții.
Am pierdut toate luptele interne și externe. O mare de pierderi. O țară pierdută. O țară moartă. Amin!
Și, mai îngrijorătoare este suspiciunea că vom avea iar alegeri.
Dealerii de baliverne colorate, snoave mincinoase și promisiuni false vor fi iarăși ce-au fost și mai mult decât atât. Mai vrea cineva să voteze?