de Ștefan Bolea
Eu este Dumnezeu
Eul e psihotic și nu se mai recunoaște pe sine. Pe de o parte, Dumnezeu e ființa disprețuită, pe de alta, Eul simte inevitabilitatea transmutării în Dumnezeu. Identitatea pură e destinul Eului („ego sum qui sum”), chiar dacă această identitate include posibilitatea ființei care nu este. Schizo-identitate, para-identitate, dis-identitate. De la „Eu sunt Sinele”, la „Eu sunt Celălalt”, la „Eu sunt toți”… Dacă autarhia devine totală, Dumnezeu, lumea și celălalt sunt substituibile prin Eu.
Mai bine fii tu însuți zeu! (Nietzsche, Zarathustra)
El [creștinismul] nu mai poate împiedica nașterea altor zei. (Cioran, Demiurgul cel rău)
Să nu fie Dumnezeu starea de eu a neantului? (Cioran, Amurgul gândurilor)
Fără Eu nu există Timp, nu există Spaţiu, nu există Dumnezeu. Fără ochi nu e lumină, fără auz nu e cântec; ochiul e lumina, auzul e cântecul, Eul e Dumnezeu. (Eminescu, Fragmentarium)
Acum sosește Noul Zeu./ Eu sunt Noul Zeu. (OOMPH!, Noul Zeu)
Dumnezeu e mort
Ce se întâmplă când devii Dumnezeu și afli că El a murit? Contra John Donne, zeii chiar mor și doar moartea e nemuritoare. Când totul va fi murit, moartea va deveni o piticanie; cu toate acestea, ea nu va înceta să scaneze semnale care agasează liniștea nimicului. Nu este dureros să te simți ca un zeu mort? Poate că atunci vei experimenta gradul avansat al psihozei: complexul Dumnezeu și sindromul Cotard într-una. Singurul mod în care îl poți experimenta pe Dumnezeu este prin tine. Poate să supraviețuiască Dumnezeul interior morții lui Dumnezeu. Să depășim vârsta dihotomiei: Dumnezeu, antiZeul, antiviața și viața: un al treilea este necesar, sau poate un al patrulea.
Omul e mort
Fără Dumnezeu, omul e un copac scorojit, o maimuță care a uitat drumul la grădina zoologică. Omul l-a ucis pe Dumnezeu în sine: morțile lor sunt simultane.
Și acum…
„Lasă-l în pace, nu mai e.” (Nietzsche, Zarathustra). Lasă-te în pace. Lasă-l pe noul Columb să exploreze & să explodeze.
Sfârșit de sfârșit
Suntem la capăt, dar n-am fost mereu aici? Supraomul este unica ființă capabilă să suporte eterna reîntoarcere, tocmai pentru că ea este iadul: fiecare bucurie costă mii de dureri. Am mai spus că am concepția total nerezonabilă că există infernuri-în-sine fără referință la ideea de rai. Unii au urechi doar pentru muzica damnațiunii din cercul X. Unii trăiesc doar în deșertul infinit al Orei Zero. Unii prosperă doar în celule, refuzând dulcile fructe ale vieții.
Toți vrem același lucru. Dar dacă tu vrei moartea?
Nu s-o mori, ci s-o trăiești.
Nu să iubești, ci să urăști iubind.
Poate că lucrul cel mai demn pentru specia noastră este să ne negăm programarea, să încetăm să ne reproducem, să mergem mână în mână spre extincție. (Pizzolatto, True Detective)
Dacă pământul ar fi acoperit de păduchi, cum de fire de nisip țărmurile mării, seminția omenească ar fi nimicită, pradă unor suferințe îngrozitoare. (Lautréamont, Cânturile lui Maldoror)
Timpul mort și-ntinde membrii și devine veșnicie. (Eminescu, Memento mori)
Doar somnul cel de-a pururi
În noaptea veșnică îl vom dormi. (Swinburne, Grădina Proserpinei)
[…] nobil e doar surâsul ce plutește peste peisaje nimicite. (Cioran, Tratat de descompunere)
#
* Eseul face parte dintr-un proiect pe Cioran susținut de un grant al Ministerului Cercetării, Inovării și Digitalizării, CNCS–UEFISCDI, număr de proiect PN-III-P1-1.1-PD-2021-0624, în cadrul PNCDI III.