Abatorul fericirii
Se nasc cadavrele din carnea putrezită a mizeriei emoționale
În ABATOR se taie fericirea în bucăți de plumb depresogene
Preadamiții își pierd în animale ultima fărâmă de credință
Iar în epifania nocturnă a vieții, creaturile își urlă moartea-n chin.
Se atârnă în cârlige ruginite nemurirea ultimei cine de taină
Unde sângele se bea din pocalul abisal al finitudinii eterne
Hrănind infernul presupus al vieții cu carnea veștedă din vid.
În farfurii se gustă dulce, avorturi din comoara conștiinței,
Se gustă oamenii între ei, tăind din sufletele zeilor apuși
Bucăți din frageda necrofilie, unde saliva se scurgea în conflagrații
Și ambrozia de fiere își scaldă înțelepciunea în nihilismul șoptit
Iar în constructul ființei se gangrena un carnivor lihnit de moarte.
Prin minte mai atârnă doar cadavre încolțite de pofta muribundă
Ce umple demonii lăuntrici în faze neuitate ale crimelor pasionale
Sufletul lăsat în sanatoriu, se umple și el doar de-o boală necurabilă
Și în inimă se naște ura infinită din abisul defect al maternității.
Naștem doar fiii morți ai propriei goliciuni transpusă în nulitate
Pierduți în umbra vieții ne ofilim creația avortată în coșciug
Ca niște leșuri transcendente prelinse într-un altar sub flăcări
Iar fericirea absorbită în ABATOR, vomează fierea omului modern.
…………………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………………
Adesea ochii nu se mai zăreau în mintea absorbită de destin,
Un chip confuz își dilata conturul în neființa suferindă din suflet
Ce se lăsa sfâșiată fără milă spre momentul nemuritorului prezent
În care filele deteriorate ale vieții se descompuneau în versuri…
Cartea existenței se degradează în fața tehnologiei înmărmuritoare
Pe paginile ABATORULUI mai rămân… urme ale picurilor de sânge coagulat
Vărsat în urma chinului perpetuu de a fi om în convalescență
Ce astăzi își pierde esența sub granitului golului neîntrerupt.
Nu se mai caută biofilul, în suflet domnește un necrofil care sabota
Atras de ispita obiectuală a neființei încoronate cu aurul efemer
Ce stăpânește în gheara ei de demon un totalitar neintrigant
Care se încarnează ca o lepră în conturul uman pierdut în amintiri.
Spre bani se îndreaptă lumea, spre o pierzanie în nefericirea puterii,
Se scurge pe pământul otrăvit căderea demonului nevăzut în minte
Iar printre norii întunecați ai vieții furtunoase cade fulgerul nocturn.
Ființa stă goală, fără leac, fără sens, pierdută-n lumea corporațiilor
Și-apoi din timpul nerămas al vieții limitate în universul catastrofic
Își agață ființa cu lăcomie în disperarea înlocuitoare de nimic
Pierzându-se în firele de nisip ale morții nerăbdătoare în catastif
Unde, în final, așteaptă o ultimă trezire la viața cea pierdută.
…………………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………………
ABATORUL iubește mai mult obiectul decât omul pe care l-a pierdut
Tu ființa goală în viață, obiect în devenirea golului din tine
Pierdută în lăcomia nemărginitei marginalități a sufletului
Ce boală mai nocivă și mai impersonală decât să fii neom?
Ce sânge e mai sacru și mai impersonal decât să fii neomul?
În hăul adormirii, în recele cămin din interiorul necioplit
Un sterp necontenit al existenței, se naște în natura nefirească
Iar legea firii moare, pierdută îi este esența muritoare,
Străpuns e universul de gloanțele fără de fondul plumburiu
Ce-și croia abisul în ființă , în sufletul pierdut și în gândul nenăscut
Iar existența se golea de mirare în fragedul mormânt neastupat.
În ochii orbi ai sorții, muțenia se naște în netrăirea colosală a vieții
Autizarea e totul și nimic, ce odată a mai fost în viața canceroasă
Prefabricatul om, se naște ca o clonă transcendentală a ființei
Formând din avortoni o colonie demnă doar de o moarte
A ultimei robotizări deliberate a ființei autohtone pierdute
Ce a ajuns să fie în viață o fiară pe cale de dispariție eternă.
…………………………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………………………….
În atelierul minții, uneltele își sparg cu ură visarea cosmologică
Prevăzând pentru o clipă gravă, eterna destrămare tristă din ABATOR.
Sufletele de plastic plutesc în râul poluat de grijile interioare
Ca niște pești cu burta la soare, ce își ard solzii emoționali.
Apa vitală nu mai e vie, viața e mai moartă decât moartea,
Iar inima putrezește între betoanele criminale ale naturii omorâte…
Pe pământ am avut de toate, acum rămân doar firimituri,
Frânturi mici ale unui întreg, care se fisurează tot mai goale
Și tot mai singure, într-un univers pierdut al minții alunecoase
Unde omul își bate ciocanul indiferentismului de nicovala timpului
Înroșită de duritatea rutinantă în care omul și complace ființa pierdută.
Timpul ofilit se pierde printre degetele îmbătrânite ale nihilismului,
Tot mai pustie, ființa își creează ultimul abis întunecat al nemuririi
Chiar dacă lumina se va aprinde, întunericul nu va dispărea complet,
El acaparând într-o ultimă beznă nemărginită a destinului evaporat
Gramele de umanitate presărate peste omenirea pierdută în prezent.
…………………………………………………………………………………………………………………
[din volumul Abatorul fericirii în curs de apariție]