Mie îmi place să fiu primul, nu cel mai bun [I]

[interviu cu Andrei Ruse]

de Cristina Nemerovschi (Morgothya)

“mi-am dat seama că soni are şi o altă însemnătate pe lângă romanul ăsta tineresc, puştănesc, cu live your life.”

EgoPHobia: Îţi mai aminteşti cum a fost la lansarea soni? Ai avut emoţii? Îţi pregătiseşi un discurs, te-ai gândit dinainte ce vei spune?

Andrei Ruse: am avut emoţii… îmi pregătisem un discurs, eram foarte panicat fiindcă nu mai ieşisem demult din casă. în general chiar n-am probleme cu publicul, dar de vreo trei-patru luni, cât scrisesem la roman continuu, nu mai ieşisem şi nu mai vorbisem la niciun eveniment. pregătisem lansarea, invitasem multă lume, dar nu mă aşteptam să vină atât de mulţi, o sută şi ceva, să umple librăria. în momentul ăla, discursul meu s-a dus pe apa sâmbetei şi am făcut o laie, habar n-am ce-am zis, am cam ratat lansarea, ca speech cel puţin. în rest, a ieşit foarte ok.

EPH: Primeşti pe blog mesaje în care fanii îţi spun că soni le-a schimbat viaţa. Cum te simţi în momentul ăla?

A.R.: da… acum depinde foarte mult şi cum e mesajul, e normal ca o carte să-ţi lase o impresie, un gust, să iei o decizie la cald după ce citeşti soni, e genul ăsta de carte, în special pentru tineri. Cel mai mişto a fost când am primit un mail de la o tipă care urma să intre într-o operaţie, nu vreau să dau detalii, şi a ţinut să-mi zică asta, că înainte să intre în operaţie auzise de soni, a căutat-o, a cumpărat-o, a citit-o şi s-a simtit mult mai bine, mai încrezătoare. În momentul ăla am paralizat, m-am simţit extraordinar; în general răspunsurile mele sunt cu “mulţumesc, mă bucur că ţi-a plăcut cartea”, dar când un om intră într-o operaţie, ce poţi să-i spui? I-am zis că mă bucur că am reuşit să o ajut într-un fel. Până la urmă, mi-am dat seama ca soni are şi o altă însemnătate pe lângă romanul ăsta tineresc, puştănesc, cu live your life.

“toată lumea ar vrea să fie soni la un moment dat, măcar să experimenteze”

EPH: De ce crezi că se regăsesc atât de mulţi cititori în personajul tău, soni?

A.R.: pentru că l-am creat de aşa natură încât să reprezinte câte o bucăţică din fiecare, indiferent de sex – libertatea omului dusă la extrem în situaţia în care nu mai are nimic de pierdut. la un moment dat toţi am vrea, nu ştiu, să încercăm un drog, fără teama de prejudecăţile sociale sau efecte secundare, pentru că în momentul ăla dispare teama; am creat un fel de erou şi de aia s-au regăsit, pentru că a dispărut frica de viaţă, pe care o avem, şi a rămas doar frica de moarte, am marşat doar pe asta. cred că e şi un personaj simpatic, toată lumea ar vrea să fie soni la un moment dat, măcar să experimenteze, să intre în tripul cărţii, e mişto să nu ai nicio problemă, să nu ai nicio grijă, să nu ai serviciu, să ai nişte bani puşi deoparte şi să faci fix ce vrei tu, de asta s-au regăsit.

EPH: Ai lansat recent spotul pentru a doua ediţie a cărţii. Cum a apărut gărgăriţa în peisaj?

A.R.: am găsit o gărgăriţă în curte… am luat-o în casă şi am început s-o filmez, pentru că mie îmi place să filmez tot felul de animăluţe, mai am un clip cu melci şi altele cu tot felul de insecte. am filmat-o eu vreo 4-5 minute, în tot felul de ipostaze… ştii, întotdeauna când filmez mă gândesc la ce o să fac cu filmul respectiv, nu filmez doar aşa de dragul filmului, în afară de lucrurile personale, care ştiu că vor rămâne pe post de amintiri.
imediat după asta, am luat cartea şi am pus gărgăriţa să se plimbe pe ea, am zis să filmez câteva cadre din care, la un moment dat, să pot să aleg ceva, nu m-am gândit că o să iasă spot. nu pot să zic că m-am gândit înainte; m-am jucat şi… pur şi simplu a ieşit.

EPH: Ai stat mult să alegi synopsisul la soni sau a fost ceva spontan?

A.R.: am stat destul de mult… textul, în mare, l-am creat din prima, după ce scrisesem primele două capitole am şi făcut synopsisul, pentru că aveam nevoie de el. am stat însă foarte mult să-l cizelez, să iasă perfect, să pot să rezum o stare de spirit care e în carte… şi să o ai în momentul în care citeşti doar astea două-trei paragrafe. la faza asta cred că m-a ajutat mult experienţa cu poezia, acolo trebuie să comprimi – mie îmi place să scriu comprimat şi să transmit feeling-uri. m-am mai uitat şi eu în stânga, în dreapta, am întrebat oameni de la comunicare ce şi cum ar trebui şi până la urmă…

EPH: Cu soni, a fost dificil să te pui in pielea unui personaj feminin?

A.R.: a fost mai mult o chestie pe care am învăţat-o în timp. la început o provocare, apoi o dualitate care îmi marchează existenţa şi acum, prin punctele diferite de vedere pe care le am asupra diverselor subiecte. dificil?… poate, dar amuzant în aceeaşi măsură.

EPH: Idei şi stări din volumul de poezie cu care ai debutat, black job, le-ai transpus în soni?

A.R.: în black job e mai mult vorba despre mine şi oraş. tot felul de experienţe în special legate de mine, pe când soni, deşi e personajul meu şi e creat pe diferite frustrări şi temeri ale mele, pornind de la ele cel puţin, am transformat-o în cu totul altceva. păstrează nişte temeri din viziunea mea asupra oraşului, cred că a mai rămas şi chestia cu moartea nu va veni să-ţi spună că te înţelege, ideea e cam aceeaşi – şi cred că şi în volumul de poezii ăsta a fost un text bun, pentru că a fost remarcat de mulţi oameni, multi a căror părere contează foarte mult pentru mine.

EPH: “Moartea nu va veni să-ţi spună că te înţelege” este un vers din black job pe care l-ai folosit şi ca motto al unui capitol din soni. S-ar fi potrivit şi ca motto al întregului roman?

A.R.: poate s-ar fi potrivit… dar mie îmi place când termin un lucru, când închei un capitol, gata, adică m-am referit la volum doar pentru că legam o poveste interesantă în soni, plus că mă săturasem ca personajul meu să şi-o tragă cu absolut toată lumea, deja devenea frustant pentru mine să scriu asta şi am zis că tre’ să intervin, pentru că am început să iubesc personajul ăsta, cred că de asta am şi stricat finalul.
n-am vrut iniţial să fac o paralelă cu mine, cu volumul de versuri, dar asta cu moartea nu va veni să-ţi spună… se potrivea. în schimb, motto-ul romanului e altul: nu e nimic aici în afara dorinţei noastre de a muri cât mai târziu posibil şi are o altă conotaţie cred, e mult mai potrivită pentru soni.

EPH: Într-o cronică de pe bookblog autoarea a remarcat că personajele din soni par la un moment dat neverosimile, în sensul că se comportă altfel de cum şi le-ar imagina în viaţa reală. Crezi că e o observaţie întemeiată?

A.R.: da, gia codrescu… hmmm… am auzit multe păreri, mulţi oameni au spus că părţile alea fantastice cu cimitirul sunt foarte tari, în timp ce alţii au zis că aşa ceva nu ţine, că sunt exagerate… până la urmă vorbim de visele unei persoane care e foarte fucked up, care lua şi nişte substanţe, adică de ce nu îţi poţi imagina aşa ceva? la fel şi cu personajele, unii au spus că sunt foarte bine create, alţii că nu s-ar potrivi în diferite situaţii… habar nu am, ştiu că personajele mele secundare sunt cam fugitive, dar cred că toate sunt şi verosimile, au la bază nişte experienţe de-ale mele, nişte cunoştinţe, nu le-am inventat chiar cum mi-a trăsnit mie…


[de vorbă cu putin la expoziţie © ra]

“deocamdată nu am niciun interes să scot titlul de la tritonic, dar am posibilitatea asta, deja am consultat nişte avocaţi.”

EPH: Ai primit oferte de traducere pentru soni? Te-ar interesa?

A.R.: n-am primit oferte de traducere. de interesat, evident că m-ar interesa, şi în momentul în care voi primi astfel de oferte voi deschide şi procesul cu editura. deocamdată nu am niciun interes să scot titlul de la tritonic, dar am posibilitatea asta, deja am consultat nişte avocaţi.
nu ştiu dacă soni este o carte atât de bună ca să fie tradusă, sincer. ştiu că e o carte ok, dar nu ştiu dacă ar merge în afară şi oricum durează foarte mult procesul ăsta. nu prea vin agenţi să-ţi spună: vrei să traducem cartea în afară? la noi sistemul e pe dos, în general editura trebuie să insiste pentru traduceri. neavând o astfel de editură, slabe şanse… poate mult mai încolo. şi nuu ştiu dacă pentru soni, am mari speranţe cu romanul ăsta nou.

EPH: Iei în calcul o continuare la soni sau e un subiect închis?

A.R.: o continuare ar fi o chestie mult prea comercială, oricum cred că soni are destul comercial în ea, am încercat să îmbin literatura şi exerciţiul de a scrie primul roman cu comercialul pentru a atinge un public mai larg – bine, nu mi-am impus asta de la început, dar oricum… nu cred că are sens, e un capitol închis.

EPH: Eşti mulţumit de ce-ai realizat cu soni sau crezi că se putea face mai mult?

A.R.: evident că se putea face mai mult… dar sunt mulţumit. din februarie 2009 am tras linie şi nu m-am mai ocupat de promovare, am lăsat să vină reacţiile de la sine, şi ale cititorilor şi ale criticilor. pentru că m-am enervat… eram singurul care chiar trăgea de titlul ăsta, bine, era normal, doar era titlul meu, o făceam pentru mine, dar umpleam buzunarele altora care mă tratau cu nesimţire.
am zis până aici: adică debut, 1000 de exemplare în 2 luni, 1000 de exemplare înseamnă pentru mine cam 4000-5000 de cititori, deoarece cărţile se împrumută şi aşa mai departe, e chiar ok.
literar, sunt foarte mulţumit de primul meu roman, cu toate gafele care sunt şi care mi se reproşează, şi încerc chestii mai interesante, mult mai evoluate în al doilea, pentru că am învăţat mult din soni.

„multe edituri au nişte angajaţi amatori”

EPH: Cum îţi explici că, deşi avea tot interesul să se vândă cât mai bine, editura Tritonic ţi-a sabotat cartea?

A.R.: sunt ferm convins că editura tritonic nu mi-a sabotat cartea, că nu a avut intenţia asta. dar sunt nişte amatori. multe edituri, nu numai tritonic, au nişte angajaţi amatori, de exemplu au un corector (sau să menţionez că avea o funcţie chiar mai mare?) care a ţinut o săptămână cartea şi a lăsat-o plină de greşeli. în orice editură editură normală, dar şi-ntr-o ţară normală, 300 de greşeli se lăsau cu procese, despăgubiri… ca să nu mai zic de concedieri sau demisii din bun simţ.
care bun simţ? un PR care nici măcar nu cred că citeşte cărţile de la editură, deşi ăsta e jobul lui, ca să ştie după aia cum să vină cu promovarea… care promovare? care idei de promovare de carte? şi un editor care încearcă să-l copieze pe dan brown…
asta a fost gafa, aici nu sunt mulţumit eu: că soni a apărut la editura tritonic. dar asta e vina mea.
nu cred că au avut ei rea voinţă, că şi lor le convenea să vândă cartea, dar ei nu pot, nu sunt în stare. şi ce-i mai grav e că oamenii proşti sunt şi nesimţiţi, adică măcar dacă nu te duce capul şi n-ai posibilităţi dar vezi că altul o face, lasă-l s-o facă. nu neapărat acordându-i suport, pentru că n-am cerut chestia asta şi nici nu mi s-a oferit, dar nu-i da în cap. adică la a doua ediţie m-am chinuit foarte mult să iasă corectată, şi când a apărut nu putea fi nici comandată de pe net. i-am sunat şi mi-au spus: stai că programul meu începe peste o oră, sau lucruri de genul ăsta. atunci chiar mi s-a pus pata.
avusesem o întâlnire cu editorul minune de la tritonic şi lucrurile păreau să se aşeze cât de cât, a fost foarte pe faţă: nu prea ne interesa, dar acum că ai vândut ne interesează, hai să vedem… am înghiţit în sec dar am zis ok, hai să vedem ce facem în viitor. au continuat însă cu aceleaşi prostii. în afară de lansarea oficială, pe care editura nu a făcut decât să o aranjeze, asta putea să o aranjeze oricine, oricum oamenii i-am chemat eu, în rest nu au mai făcut nimic. nimic, nimic, am mai făcut eu un eveniment la Răzvan, la Poetici, unde nici măcar nu mi-au dat pungi pentru cărţi, deşi le-am cerut. pungi pe care eu m-aş fi dus să le iau de la editură… niciun semn când am făcut un eveniment la iaşi… şi multe alte chestii, n-aş vrea să le spun… dar repet, asta ţine de educaţie şi de capacităţile lor editoriale, nu cred că au avut vreo rea intenţie. atâta pot, atâta ştiu şi atâta vor.


[diverta 2008 dând autografe © ra]

EPH: Crezi că soni mai are timp să crească, să devină cu adevărat o carte-cult?

A.R.: nu. bine, sunt sigur că cititori îşi va mai găsi, pentru că e un roman şi romanele se descoperă şi redescoperă în timp, poate şi peste zece ani. cred însă că timpul ei adevărat a fost în primul an, după ce a apărut. atunci a avut parte de promovare, de oameni care o tot pasau şi vorbeau despre ea, în primul rând liceenii, asta am aflat mai tarziu. soni devenise un fel de model pentru liceeni.
cred că i s-a cam dus timpul, din punctul ăsta de vedere, a fost aproape să devină o carte-cult. îi trebuia însă mai mult decât promovarea din partea unui autor, îi trebuia poate şi o editură serioasă şi promovare tv, lucruri de genul ăsta, ca să devină într-adevăr populară. dar pentru mine a fost oricum de ajuns.

EPH: După succesul cu soni, ai fost solicitat de alţii (scriitori sau edituri) să le popularizezi cărţi? Cu cine ţi-ai dori să lucrezi la aşa ceva şi ce carte recentă crezi c-ai fi putut ajuta să fie mult mai bine vândută?

A.R.: da, am primit oferte de la mai multe edituri, una chiar mi-a propus şi o colaborare pentru următorul roman şi o s-o accept – nu dau însa numele, o să fie o surpriză… au venit şi mulţi scriitori, chiar azi mi s-a propus să fiu impresar de carte. lucrurile de genul ăsta le fac în funcţie de timpul meu, pentru că e un mediu foarte sărac, n-aş putea trăi din asta, şi atunci lucrurile le fac cu mare drag pentru cei care consider că merită, editori care cred că merită, şi sunt foarte puţini, şi scriitori care merită, scriitori buni. l-am ajutat pe gelu vlaşin cu trailerul, vreau să-l ajut, dacă va dori, să văd unde şi cum o să publice, pe Vasilievici, cu o carte care cred că va prinde foarte bine.

“acum trailerul e ceva comun, când scoţi o carte automat ai trailer.”

EPH: Te-ai implica aşa cum ai făcut-o cu soni şi pentru o carte scrisă de altcineva, dacă este o carte în care crezi?

A.R.: m-aş implica, dar foarte atent, circumspect, precaut, pentru că promovarea, marketingul de carte, pentru mine a trecut de la pasiune la meserie – cred că va trece în curând la meserie. îmi place foarte mult şi mai sunt tot felul de proiecte în care o să mă implic, de exemplu un site care o să se deschidă cât de curând, FDL.ro. (www.fdl.ro)
mi-e foarte greu totuşi să le aduc altora ceva nou, faţă de ce am făcut pentru mine. am multe idei noi, dar vreau să le fac pentru mine şi pentru titlurile mele; întotdeauna, când voi ajuta pe cineva, o voi face în limita a ceea ce-am făcut până atunci. de exemplu, pentru MDMA16 am cu totul alte idei de promovare şi vreau să merg pe cu totul alte lucruri; uite, n-aş putea să fac asta pentru un alt autor, vezi ce egoist sunt? dar cred că aşa-i normal.
la fel cum am făcut şi cu trailerul – pentru că puteam să fac trailere pentru o gramadă de alte cărţi, ale altor autori. dar trailer soni a avut amploarea pe care a avut-o pentru c-a fost primul de acest gen, acum trailerul e ceva comun, când scoţi o carte automat ai trailer si blog.

EPH: Intenţionezi să-ţi foloseşti aptitudinile scriitoriceşti pentru a face un ban din domenii apropiate, cum ar fi scrierea de discursuri, texte pentru cântece, cărţi pentru copii… sau preferi să te ocupi doar de literatură?

A.R.: nu. mă ocup strict de literatură. iar dincolo de literatură, mă interesează aptitudinile de PR, de marketing, dar ca scris nu, nu suport să mă prostituez pentru că e ceva la care chiar ţin foarte mult.

EPH: Pentru reclama la soni te-ai inspirat de afară sau ai gândit-o tu şi apoi ai dat de unele idei prin alte părţi?

A.R.: nu m-am inspirat… sau cel puţin nu cred asta, acum eu ştiu ce-am gâdilat în inconştient? vroiam să fac un filmuleţ, nu m-am gândit că o să fie un spot; eu făceam videopoeme până atunci, şi m-am gândit că tre’ să fac ceva multimedia şi cu cartea asta. m-am tot gândit, cred că mi-am spart creierii vreo lună de zile, bă ce dracu’ să fac, să iau o bucată să o filmez, să încerc să reproduc un fragment din roman?
eram cu L într-o seară, am luat camera şi am început să filmăm nişte cadre, după aia ne-am gândit cam cum ar veni scrisul, ne-am jucat, am pus o melodie, mi-am dat seama că reuşesc să mă apropii de atmosfera din carte într-un fel, şi că aia poate fi soni… am lucrat bine textul ca să se potrivească şi când am terminat mi-am zis: băi ăsta e un trailer, e un spot, în niciun caz nu e ceva asemănător cu un videopoem, e o chestie pentru promovare.
am pus-o pe net, am zis uite o chestie haioasă. nu m-am gândit niciodată la ce o să se ajungă, la cum vor reacţiona bloggerii – habar n-am avut că va ieşi o modă din asta.
nici nu mi-a trecut prin cap că nu o mai făcuse nimeni până atunci. ca atunci când fumezi iarbă şi spui: uite ce idee genială! şi afli evident că i-a mai venit şi altcuiva înaintea ta.

EPH: Am impresia – poate greşită – că soni are mai multe fane decât fani. E o impresie greşită sau nu? Dacă nu, cum îţi explici asta?

A.R.: cred că este o impresie corectă, deşi nu mi-am cunoscut toţi cititorii. dar sunt şi masculi care citesc cartea, poate mai puţini. e şi foarte greu ca un bărbat, băiat, să se regăsească în soni, e mai greu de sensibilizat partea asta, şi mulţi nici nu vor să intre în carte. cei care o fac, în general rămân cu o impresie foarte bună. cunosc tipi care mi-au spus: asta e cartea vieţii mele, mai mult decât fete.

EPH: Bănuiesc că fata de pe copertă a ajuns să fie cunoscută de mulţi ca soni. Faptul că a apărut pe copertă i-a influenţat în vreun fel viaţa?

A.R.: noroc că adina nu mai e tunsă aşa… nu i-a influenţat cu nimic viaţa, doar prietenii ei o ştiu şi ca soni. a fost tunsă astă-vara aşa, dar nu cred să o fi recunoscut-o cineva. totuşi, e o carte, nu e un film…

“tot timpul am simţit că lipseşte ceva. dădeam din blocaje în blocaje.”

EPH: Ai simţit, la un moment dat, în timp ce scriai romanul soni, că lipseşte ceva? Ai avut blocaje?

A.R.: tot timpul am simţit că lipseşte ceva. dădeam din blocaje în blocaje. întotdeauna am simţit că nu e completă şi am căutat să-i aduc întâmplări noi, am creat chestiile alea fantastice pentru că mi se părea mult prea banală. asta păţesc în general când scriu, nu numai la soni, caut să perfecţionez lucrurile… pe de o parte povestea, care să fie intrigantă, să nu plictisească, după aia cum scriu, tehnica, să fie fiecare cuvânt ordonat, aranjat, să nu existe o pauză nelalocul ei. apoi citesc pe mai multe voci textul, să mă pun în pielea mai multor tipuri de cititori pe care-i am în minte. cum aş atinge un puştan sau un om cât de cât de vârsta mea, 24-25 de ani, cum aş atinge unul de 45 de ani? să nu fiu nici prea vulgar, dar să încerc să mă exprim în acelaşi timp cât pot de liber. asta am facut si la soni. şi-ntr-un final cred că e ok, poate îi lipseşte un final la fel de bun ca şi restul cărţii.
blocaje au tot fost, tot sunt, la un moment dat ai totul în cap, nu-ţi mai vine să scrii, eşti prea obosit, ai prea multe probleme, nu-ţi iese efectiv, te chinui să scrii şi un pasaj. dar am învăţat să le ocolesc cu discreţie, le las să vină şi să plece.

EPH: Când ai blocaje preferi să continui să scrii, chiar dacă vezi că nu iese exact ceea ce vrei, sau să nu scrii nimic?

A.R.: fiecare cu teoria lui. eu unu’, când vin blocajele astea îmi dau seama că mă bat cu nimicul, mă chinui două zile, sau poate şi două săptămâni – o lună, să scriu o pagină iar când am chef scriu 10-20 de pagini odată, în câteva ore.
decât să scriu o pagină-două de care sa nu fiu mulţumit prefer să lucrez pe roman bucăţile scrise deja, le revizuiesc, completez pe un text deja format. sau mă documentez. blocajele astea chiar îmi folosesc. mai întâi scriu o parte, brută, pe urmă vin şi revizuiesc de vreo 2-3 ori… la soni nu am apucat să fac asta, din cauza contractului…
de multe ori las şi capitole neterminate. atunci, în blocaje, asta fac: iau un personaj, îl mai pun la punct cu nişte chestii, mai văd dacă are nevoie de nişte descrieri fizice, ticuri verbale, de limbaj, istoria lui, după aia documentaţie… mă interesez ce s-a scris despre subiectul ăsta. îmi sunt folositoare, până la urmă, deşi le urăsc din tot sufletul.

EPH: Ce ai simţit după ce ai terminat de scris ultimul rând?

A.R.: m-am simţit cel mai sec om de pe faţa pământului, m-am simţit gol, secătuit. ca şi cum aş fi fost într-o stare de leşin continuu. mi-am dat seama că am fost bucuros pe tot parcursul scrierii, dar după ce am terminat şi am ieşit din povestea care durase juma’ de an – un an, în care am trăit parcă cu personajele lângă mine, m-am simţit trist… blank…


[diverta 2008 lansare soni © ra]

“ca stil, cred că am învăţat foarte mult, construcţia mea în descrieri, în dialoguri, în monologuri, sună cu totul altfel.”

EPH: MDMA16… ai scris undeva că simţi că ai evoluat ca prozator. Ce va aduce nou cartea aceasta ca stil?

A.R.: nici nu ştiu cu ce să încep.. nu se compară cu soni, MDMA16. în primul rând, până la stil, trebuie să mă refer la faptul că am două personaje principale masculine. cu soni mi-a fost mai uşor, m-am concentrat pe o singură imagine, am creat un personaj puternic, m-am axat pe câteva secundare, care apăreau, dispăreau, n-aveau un rol semnificativ. aici am două personaje foarte importante, care trebuie puse faţă în faţă, unul descris direct, unul indirect, plus o grămadă de alte personaje care de data asta au roluri cheie.
ca stil, cred că am învăţat foarte mult, construcţia mea în descrieri, în dialoguri, în monologuri, sună cu totul altfel. am învăţat de la Miller, dar am luat doar ce mi-a plăcut mie din Miller. nu copiez un autor, iau doar ce-mi place, puţin din fiecare, am învăţat să lungesc descrierile, să fac descrieri geografice, pe care nu le-am făcut în soni, povesteam despre un loc dar nu ziceam unde sunt, cum ajungi la ele. descriam puţin atmosfera, dar nu prea erai acolo, şi mi s-a reproşat lucrul ăsta de cititori mai avizaţi.
n-am dat-o nici în partea cealaltă, să fac descrieri prea multe, dar pur şi simplu acum ţin cont de fiecare element,  unde e strada aia, de exemplu, cum arată strada aia, ce s-a întâmplat pe strada aia, încerc să îi redau sau să îi o istorie afectică, să îmi duc cititorul acolo. sunt mult mai atent la detalii, la fel fac şi cu personajele, intru mult mai adânc în ele. dialogurile cred că le-am dus la un cu totul alt nivel, sunt mai naturale, am învăţat să folosesc repetiţiile, ticurile verbale ale personajelor, să reuşesc să traduc inclusiv prin punctele de suspensie viteza cu care ei vorbesc, pauzele pe care le fac, completate cu gesturi. în soni nu prea am făcut lucrul ăsta, în soni dialogul decurgea pe o singură idee, aici încerc să manevrez mai mult lucrurile.
şi cred că am mai mult curaj în cartea asta decât în soni; în soni am impresia că uneori m-am ferit să mă arunc foarte tare, de exemplu scenele cu sex sau cele legate de droguri – aici, fiind şi un roman despre droguri, păi mă duc… mă duc şi nu mă mai opresc.

EPH: În MDMA16 te vei concentra asupra mai multor personaje – va fi mai cinematografic, pe mai multe planuri? Asta e senzaţia pe care mi-a lăsat-o spotul/trailerul.

A.R.: nu ştiu dacă va fi mai cinematografic… cu siguranţă va fi pe mai multe planuri pentru că fiecare personaj are problemele şi frustrările lui, şi sunt două personaje atât de diferite, şi pe de altă parte, când se schimbă punctele de vedere, atât de asemănătoare, un poliţist şi un dilăr care de fapt vor acelaşi lucru.
e un roman care are în prim plan tipologia bărbatului în criză, ajuns la 40 de ani, care încearcă să stabilească sensul vieţii şi să îşi rezolve problemele legate de ceea ce înseamnă el pentru cei din jur, cei care contează. pe de altă parte avem un dilăr cu probleme de dilăreală, cu poliţia, cu banii, cu tot felul de şmecherii care nu i-au ieşit…
e un roman, cred eu, despre libertate, drogurile sunt doar un motiv. despre sistem, despre ce e greşit, dar şi despre ce e bine în sistem, despre evoluţie, nu în ultimul rând şi despre droguri propriu-zis. cred că această carte, dacă va pica în mâna cui trebuie, tentat să încerce aşa ceva, va şti foarte clar să diferenţieze ce e ala drog faţă de ceea ce este considerat drog, ce e ala drog de risc, ce e ăla drog de distracţie, şi ce e ăla drog care chiar îţi încheie socotelile cu viaţa şi te schimbă definitiv. şi asta mi se pare mai important decât heroina te ucide.
campaniile anti-drog încercate în România, mi-e de fapt greu să le zic campanii, mai bine prostiile de la noi, nu fac decât să te incite să consumi la cât de proaste sunt făcute. ele se adresează non-consumatorilor, nu potenţialilor consumatori pentru a-i preveni.
nu prea sunt chestii educative în sensul ăsta, la noi; MDMA16 poate fi privit şi ca fiind educativ, pentru că prezintă o lume în care poţi călca fără să te expui fizic, şi poţi învăţa multe, ăsta ar fi un alt plan.
dar e un roman pentru toată lumea, un alt mesaj se adresează direct consumatorilor…

EPH: Te mai gândeşti să-i schimbi titlul în nebunul?

A.R.: nu, m-am hotărât, rămâne în final MDMA16. MDMA este numele unui drog, prescurtarea de la metilendioximetamfetamină, 16 este numărul de ore în care se întâmplă acţiunea. aveam dubii pentru că nu ar fi mers în orice situaţie, dacă aş fi scris un roman despre heroină, ar fi fost heroină16? suna puţin aiurea.
am analizat foarte bine toate titlurile, nebunul, bun venit în ţara minunilor, ultima zi din viaţa unui gabor de la antidrog… şi mi-au venit tot felul de idei.
MDMA nu e un drog atât de popular, titlul te face curios, stârneşte interesul. m-am gândit că dacă impresionează pe cineva cartea şi vrea să o recomande, să o dea mai departe, trebuie să se refere cât mai simplu la ea, cum a fost la sonisoni a fost un concept, şi imaginea personajului de pe copertă, când ziceai de soni ştiai la ce te refereai – se vorbea despre carte la feminin. la fel cred că va fi şi MDMA16, mi se pare uşor de reţinut.

“romanul meu e total diferit de Trainspotting, e scris diferit, are cu totul alte probleme, e vorba de cu totul alte droguri.”

EPH: Cum au fost apreciate până acum fragmentele din MDMA16 pe care le-ai citit la cenacluri? E adevărat că a fost comparat cu Trainspotting?

A.R.: da, a fost comparat cu Trainspotting, dar din punctul meu de vedere, de câţiva cititori neavizaţi, la care Trainspotting este printre puţinele romane mai moderne pe care le-au citit în care se pune şi problema drogurilor. romanul meu e total diferit de Trainspotting, e scris diferit, are cu totul alte probleme, e vorba de cu totul alte droguri. după mine, Trainspotting e un roman genial şi Welsh un autor la fel de genial, dar nu au nicio treabă în povestea mea… pot fi câteva puncte comune: droguri, poate lumea aia mai nebună, mai rebelă. totuşi acolo vorbim despre un sistem din Anglia, aici vorbim de un sistem din România, pe care chiar încerc să-l transpun foarte bine, cu prejudecăţile noastre, acolo oamenii sunt mult mai deschişi.
poate fi comparat până la un punct, poate fi pus să zicem în aceeaşi categorie – vrei să citeşti un roman nou, cu cohones, despre droguri, da, cred că din punctul ăsta de vedere se pot asemăna şi sper eu şi calitativ să se poată face comparaţia. din ce am scris până acum, cred că e o comparaţie valabilă, vin cu lucruri noi, mult mai dinamice şi mai complexe, dar între mine şi Welsh rămâne indiscutabil o diferenţă de la cer la pământ.
pe unde m-am dus, din ce am citit, s-au auzit aprecieri, chiar mă sperii puţin de chestia asta, nimeni nu mi-a spus nimic rău când am citit bucăţi mari. pe bucăţi mici, am mai auzit critici, dar pe bucăţi mari, ce depăşesc zece pagini să zic, am auzit numai păreri bune, i-a prins foarte tare. şi de la oameni care mă criticau foarte dur am auzit păreri bun, asta e poate şi mai important.

EPH: Te inspiră Bucureştiul? În MDMA16 vom întâlni, ca şi în soni, locuri familiare din Bucureşti?

A.R.: păi cum să lipsească? acţiunea se petrece în Bucureşti, acum nu ştiu cât de familiare vor fi locurile pentru că mă refer la unele mai ascunse din Bucureşti pe care le descriu în aşa fel încât nici să nu-ţi dai seama unde sunt, hehe.

EPH: Ai ales să publici câteva fragmente din noul roman în suplimentul cultural al Ziarului Financiar. Cum ai ajuns tocmai la ei – sau cum au ajuns ei la tine?

A.R.: ei au ajuns la mine, printr-o recomandare a lui Răzvan Ţupa, căruia îi mulţumesc. prima dată n-am fost de acord, deşi era Ziarul Financiar, probabil că dacă nu era Ioan Es. Pop acolo, nu le publicam.
zic ok, cititorilor care mă urmăresc le trebuie un loc unde să găsească fragmente de roman, demo-uri, să ştie că el se scrie, să vadă că e un proiect serios, Ziarul Financiar îţi poate da eticheta asta. pe de altă parte, pe mine, care folosesc internetul mai mult ca promovare pentru cărţile mele, nu mă încânta prea tare Ziarul Financiar, pentru că nu avea trafic, pentru că nu ştiu dacă cititorii lor pot face parte din targetul romanului meu, pentru că e despre droguri, iar în general, când auzi asta probabil reacţia e: “iar despre droguri?! ne-am săturat!”.
bine, eu am o viziune diferită, sper să se ţină cont de asta. m-au rugat să le trimit un fragment, i-am trimis lui Ioan Es Pop primele pagini…eu ţin foarte mult la Ioan Es Pop, deşi nu l-am cunoscut personal niciodată, rămâne unul dintre scriitorii mei preferaţi, poate chiar singurul în viaţă.
când mi-a zis că i-a plăcut, că a intrat în atmosferă, am acceptat si i-am dat câte fragmente a vrut, am foarte bucuros, mă risc să fiu puţin patetic şi să zic chiar fericit câteva momente. nu multora le e dat să primească un mesaj de la autorul preferat, dap-ăi de bine.
am trimis 7 fragmente în toal, ca să fie acolo. le voi folosi mult mai târziu.

“mie îmi place să fiu primul, nu cel mai bun”

EPH: Ai primit o ofertă de publicare pentru MDMA16 de care eşti foarte încântat, ai numit-o un record pentru România. În ce constă ea şi cum a apărut? Când vei dezvălui despre ce editură este vorba?

A.R.: n-o să zic deocamdată despre ce editură e vorba. pentru mine e încă un şoc.
iniţial nu mă gândeam decât la polirom, vorbisem cu autori de la polirom, le arătasem fragmente şi primisem un feedback chiar pozitiv.
au mai fost propuneri, un 20%, un 15%, aici a fost discuţia pornind direct de la 50%, iar din tonul meu nemulţumit – eram de fapt şocat, 50% mi s-a părut şocant, ei au oferit tot mai multe procente, s-a ajuns la 70-80. wow sau wtf? am crezut că-i o glumă, dar e ceva chiar serios.
acum abia, revenit în fire, mi se pare ceva normal, aşa ar trebui să fie contractele pe cărţi. interesul aici e clar: editura se va folosi de numele meu. foarte bine, s-au folosit şi alţii destul.
promovând cartea am în plan să o vând ca lumea, poate chiar mai bine decât pe soni, să vin cu chestii noi de marketing şi atunci lor le este de folos, prin cei 20-30% îşi recuperează banii, iar investiţia e de imagine. mie îmi convine şi vreau să merg mai departe, dacă lucrurile ies ok, cred că o să public tot la ei. pe de altă parte este prima dată când fac un proiect şi mă gândesc la partea financiară, nici cu soni, nici cu volumul de poezii nu m-am gândit la asta; dar deja am ajuns la vârsta la care am nevoie de bani şi îmi dau seama că pierd prea mult timp cu lucruri literare, pentru că eu când scriu nu sunt angajat şi uneori mă chinui şi cu 50 lei pe săptămână sau chiar pe lună, nu vreau să discut despre asta prea mult. îmi asum experienţele, mă bucur de partea plină a paharului, nu mă plâng.
dar va fi primul proiect care vine ca o recompensă pentru foarte mulţi ani dedicaţi activităţii literare, acestui mediu, aşa cum am putut eu. dacă stai să calculezi, 80% dintr-o carte la preţul unei cărţi de 30 lei, în condiţiile în care vinzi 1000-2000 de exemplare, chiar sunt nişte bani. nişte bani pe care eu vreau să îi reinvestesc tot în romane viitoare şi în marketingul acestui titlu, pentru că vreau să merg mai departe cu el.
chiar e un record, n-am mai auzit de 80%, nu la noi. sunt primul, cred, şi mă bucur. mie îmi place să fiu primul, nu cel mai bun. de acum încolo sper să se facă trailere mult mai mişto, dar eu am fost primul cu trailer de carte. acum sunt şi primul cu un contract de genul ăsta. sper să mai urmeze încă doi-trei autori ca să se ajungă la normalitate cu chestia asta.


[ra © ra]

atunci când vine vorba de muzică sau de orice alt domeniu în care vânzările sunt mari, casele de discuri în raport cu editurile, din câte ştiu eu, iau un comision mult mai mic. raportul e exact invers, casele de discuri iau 10% şi artiştii iau 90%, bine, probabil că depinde de la caz la caz, poate habar n-am despre ce vorbesc. oricum după un album şi-un turneu de promovare nu rămân cu 500 de euro şi-un cal maro.
pentru mine e foarte important să se inverseze de câteva ori raportul ăsta ca măcar să ajungem la un echilibru, date fiind şi vânzările slabe de la noi, la un 50/50, care e fair play, sau de un 40/40 şi restul distribuitorii, care şi ei sunt foarte importanţi. pornind de aici, autorii să fie şi ei interesaţi de promovare, editorii să se implice mai mult… visez? totuşi cred că se poate.
în total, de pe soni am câştigat 25 de milioane, au fost nişte bani foarte ok, dar 25 de milioane, dacă te chinui puţin, câştigi într-o lună, nu într-un an de zile, fără să mai pun la socoteală cele 8 luni în care a fost scrisă. păi într-un an şi 8 luni, câştigând 25 de milioane făcând ceea ce îţi place o să ajungi… habar n-am unde o să ajungi, dar cred că şi oamenii de pe străzi câştigă mai mult de 25 de milioane.
asta e o şansă să se câştige de zece ori mai mult şi atunci chiar pot să mă ocup numai de scris, este o chestie extraordinară. pentru că despre asta e vorba. dacă şi cititorii îmi vor da şansa asta şi îmi vor cumpăra cartea, dacă le va plăcea, dacă o vor împrumuta şi o vor cumpăra după aia în cazul în care le va plăcea, şi îmi vor da şansa asta ca să îmi văd de treabă, să nu fie nevoie să lucrez, să fac altceva, va fi super ok.

“n-ai cum să fii un scriitor aspirant şi să vii deodată cu cine ştie ce capodoperă, nu cred în chestia asta, talentul se formează în timp”

EPH: Spuneai că primeşti foarte multe texte, de la scriitori aspiranţi, care te roagă să le dai verdicte. După ce criterii stabileşti valoarea lor? E greu să-i spui cuiva că scrie prost?

A.R.: nu-mi e greu să spun când cineva scrie prost şi fac asta în general destul de des. sunt puţini scriitori, mai e mult până la stadiul de scriitor. încerc să-i ajut pe cei care au ceva autentic de spus, care au curaj, pe cei care au mai şi citit câte ceva.
sunt mulţi oameni care n-au citit nimic dar ei cred că sunt scriitori, pe ăştia îi desfiinţez din start, la revedere, n-am ce face. n-am criterii de stabilit valoarea, dacă îmi place, îmi place, dacă nu, nu. cu argumentele de rigoare, pentru că până la valoare mai e, n-ai cum să fii un scriitor aspirant şi să vii deodată cu cine ştie ce capodoperă, nu cred în chestia asta, talentul se formează în timp.
în ultimul timp am renunţat să mai primesc manuscrise, am scris şi pe blogul meu că nu mai primesc, pentru că devin antipatic. de ce să ne băgăm noi unul în treaba altuia? evident că dacă e vorba de un prieten sau unul care insistă foarte mult, va avea până la urmă părerea mea. îmi ocupă foarte mult timp, una e să trimiţi 5 poezii, alta e să trimiţi 50 de pagini de word, 100 de pagini de word, un roman întreg. nu pot să-mi ocup timpul citind numai romane din astea, vreau să citesc şi eu cărţi ok.
şi până la urmă… cine dracului sunt eu să-mi dau cu părerea?

EPH: Pentru MDMA16 vei negocia şi drepturile de traducere/film cu editura, pentru a evita ceea ce s-a întâmplat cu soni?

A.R.: n-am ce să negociez, prin contractul ăsta eu mă voi ocupa de majoritatea lucrurilor, oricum de promovare nu se ocupa nimeni, mă voi ocupa şi de distribuţie şi voi bate şi la uşi pe afară. învăţ… şi nu sunt chiar singur în lumea asta care pare aşa mare dac-o priveşti de la distanţă.
legat de film, aici e vorba despre procentele alea, editura ar trebui să câştige vreo 10-20%, ceva de genul ăsta. voi negocia ca editura să stea liniştită că va câştiga destul din carte dacă se face vreun film. pentru că editura se ocupă de carte, nu de film. şi sincer, pe mine nu mă interesează drepturile mele, să vină măcar cineva să facă un film după MDMA16… poveşti.


[ra ©2010 Andrei Voica]

“plăcerea mea este acum să scriu cartea, mă bat cu foaia albă de hârtie dar după asta mă voi ocupa foarte mult timp cu promovarea.”

EPH: Crezi că o campanie asemănătoare ca cea pentru soni va aduce aceleaşi rezultate pentru MDMA16 sau e nevoie şi de altceva nou pentru a atinge aceleaşi vânzări?

A.R.: eu vreau să depăşesc vânzările. am un vis ca în decurs de un an – un an jumate să vând 5000 de exemplare din MDMA16. evident că lumea îmi zice că sunt nebun, aşa mi-au spus şi cu soni când am publicat, că se vor vinde doar 200 de exemplare, şi aproape 200 s-au vândut numai la lansare.
am un program, vreau să merg pe net, vreau să aduc şi lucruri noi pe net, dar vreau şi să ies de pe net, vreau să mă interesez şi de presa de specialitate, şi vreau să fac nişte evenimente mai speciale.
dacă la soni s-a discutat despre promovare, ăla a fost doar începutul. plăcerea mea este acum să scriu cartea, mă bat cu foaia albă de hârtie… dar după asta mă voi ocupa foarte mult timp de promovare. sunt sigur că o voi duce acolo unde trebuie pentru că există un potenţial foarte mare de cititori, am scris şi pe blogul meu la un moment dat.

EPH: Ai spus într-un mesaj către EgoPHobia “felul nou în care scriu proză”; ce-ai vrut să spui cu asta?

A.R.: am evoluat ca prozator, ţi-am zis mai devreme, nu mai detaliez.

EPH: Păstrezi litera mică la începutul propoziţiilor, e un trademark?

A.R.: tot ce voi publica eu aşa va fi, cu literă mică, şi poezie şi proză, aşa scriu eu, mi se pare inestetic cu literă mare; a început mai întâi ca o joacă, încercam eu să scriu proză când eram puştan şi a început chiar să-mi placă, să devină o chestie de estetică pentru mine, şi pe de altă parte să simt că ies cumva din normele astea…

EPH: După ce ai făcut pe blog o listă a atelierelor literare online, dintre care pe unele le-ai numit “slabe calitativ”, ai primit reproşuri de la cei care le moderează?

A.R.: nu. bine, eu îi cunosc pe oamenii care se ocupă de ele şi întotdeauna vorbesc sincer cu ei, niciodată nu o să mă duc la unu’ care face o chestie de căcat să îi spun că este o chestie extraordinară. în atelierele slab calitative am încadrat poezie.ro, nimeni de la poezie.ro n-o să vină niciodată să-mi spună vai ce buni suntem, am vorbit de reţeaua literară, despre care am specificat că are nişte membri destul de buni, dar în mare, proiectul chiar nu e cine ştie ce… Gelu ştie care e părerea mea despre asta, asta nu ne împiedică să fim prieteni.
apoi, poezii.biz, bocancul literar, hermeneia şi câte-or mai fi, astea nici nu pot fi considerate site-uri de literatură, doamne fereşte… bune erau clubliterar, hyperliteratura şi rocultura, altele nu ştiu să mai zic. de parcă n-ar fi aşa, dar ne învârtim în jurul cozii…

#
continuarea acestui interviu poate fi citită aici

8 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » Mie îmi place să fiu primul, nu cel mai bun [II]

  2. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » EgoPHobia #25

  3. ionut

    da..sincer sa fiu este prima data cand citesc aceasta revista si tot pentru prima data cand aud despre Andrei Ruse..trebuie sa recunosc ca mi-a starnit curiozitatea: cine este, ce fel de romane scrie,etc. astept cu nerabdare sa citesc soni dar si cu mai multa nerabdare sa lecturez MDMA16. P.S. folosirea cuvantului,,chestie,, in mod repetat devine un lucru enervant pentru multi cititori.

  4. Pingback: Morgothya » Blog Archive » Interviu cu Andrei Ruse si cateva impresii despre Soni in EgoPHobia

  5. Pingback: invitat special în EgoPHobia #25 | andrei ruse

  6. Pingback: Câștigați un exemplar din Sânge satanic! | Morgothya

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *