libris.ro

Mie îmi place să fiu primul, nu cel mai bun [II]

[interviu cu Andrei Ruse]

de Cristina Nemerovschi (Morgothya)

prima parte a acestui interviu poate fi citită aici
#

“bloguri de carte foarte interesante nu am văzut până acum, numai din astea facute la comandă.”

EPH: Fiind atât de implicat în online sigur ai remarcat că au apărut bloguri pentru diverse cărţi, în special ale autorilor tineri. Urmăreşti astfel de bloguri? Ți-a cerut cineva sfatul în legatură cu blogul propriei cărţi? Crezi că ţi se acordă creditul şi respectul meritat pentru inovaţiile aduse de tine în promovarea cărţilor cu ajutorul internetului, la noi?

A.R.: respectul la noi nu există. am fost totuşi plăcut surprins de faptul că mulţi oameni vorbesc despre mine când vine vorba de promovare de carte, e ok, măcar asta. bloguri de carte foarte interesante nu am văzut până acum, numai din astea făcute la comandă.
bloguri de carte au existat şi înaintea mea, nu eu am făcut primul astfel de blog, dar nu erau dinamice, autorii respectivi nu ştiau să şi le promoveze.
eu am făcut un blog de carte cu un trafic de aproape 200 de oameni pe zi, cu 10 comentarii la fiecare post. un simplu blog de carte – nu cred că vreun proiect literar se poate lăuda cu atâţia cititori. asta am adus eu nou. mulţi autori au impresia că dacă au deschis un blog de carte, au scris câteva rânduri şi au mai trântit câte o recenzie, gata. blogosfera e cu totul altceva, cere timp, cere experienţă. dacă ei îşi vor petrece timpul şi vor învăţa, vor crea nişte bloguri foarte bune, cu siguranţă. deocamdată, nu am văzut.
în schimb, am văzut bloguri de autor chiar interesante, pe al lui Răzvan, al lui Komartin, Iulian Tănase, Mugur Grosu are şi el un blog interesant, care sunt citite, sunt comentate, nu sunt doar în dorul lelii. văd că se conturează o blogosferă şi a scriitorilor, încet-încet.

EPH: La câte exemplare vândute din soni s-a ajuns? Cam ce procent din aceste vânzari crezi că se datorează implicării tale active în promovarea ei? Cam câte exemplare estimezi că se vor vinde din MDMA16?

A.R.: din câte ştiu eu, 1500 de exemplare; astea sunt datele oficiale, eu nu vreau să le comentez. 98 la sută se datorează promovării mele. dacă oamenii n-au auzit de soni din promovarea care s-a făcut pe net şi au văzut doar coperta, imaginea ei, synopsis-ul, tot mi-a aparţinut. tritonic doar a plătit – şi şi-a scos banii – şi a pus ştampila, în rest nimic. din câte ştiu eu, au mai intrat în presă, dar multe din revistele care m-ar fi interesat, m-au contactat pe mine şi după aia soni a intrat în revistele astea. ultima dată s-a vorbit în Esquire despre soni, tritonicul n-are nicio treabă acolo. Nu pot să le zic nimic decât bravo băieţi că aţi publicat-o, a fost o afacere foarte interesantă pentru voi.

Din MDMA16 estimez că se vor vinde 1000-2000 iar eu mă voi zbate pentru 5000 de exemplare vândute oficial, cred că se poate chestia asta.


[street delivery cu elisio © ra]

“e un lucru mişto să îţi apară o cronică bună, dar nu de asta tre’ să scrii sau ca să primeşti premii.”

EPH: Ai câştigat cu black job premiul ce a constat în publicarea cărţii. E important un astfel de premiu pentru un debutant?

A.R.: nu, eu nu cred în premii. premiul a vrut Tzone să mi-l dea, că i s-a părut o carte foarte bună, dar eu n-am ţinut să fie premiul ăla pe carte, stie asta.
orice premiu aş primi eu n-o să-l refuz, sau poate că o să şi refuz, depinde de ce premiu este vorba, dar pentru mine nu înseamă foarte mult chestiile astea. aş vrea ca mulţi autori să nu se mai bată în piept pentru premiile obţinute, pentru cronicile primite. e un lucru mişto să îţi apară o cronică bună, dar nu de asta tre’ să scrii pentru asta…

EPH: Cum a fost primit volumul de poezie de către critici? Te aşteptai la mai multe cronici?

A.R.: eu de volum nu m-am ocupat. am vrut doar să-l scot; a primit vreo 3-4 cronici foarte bune. ştiam de atunci că o s-o las mai moale cu poezia. 4 cronici bune zic eu că sunt destule. volumul a fost redescoperit odată cu romanul. pdf-ul, care e pe net, are cam 1500 de downloaduri. asta mă interesa, să fie citit.
la critică mă interesează doar ce pot eu să învăţ de la ea; nu cred că o carte e bună sau proastă în funcţie de critică – există o grămadă de cronici bune la cărţi proaste, şi o grămadă de cronici proaste la cărţi bune. criticii nu au un cuvânt de spus pe piaţa de carte. eu îi respect, pentru că am de învăţat de la ei, dar nu influenţează vânzările.
dacă stau de vorbă cu un critic, uite, cu Felix Nicolau de exemplu, şi îmi dă sfaturi, asta e altă chestie. dar aşa, că mi-a apărut mie o cronică în nu ştiu ce revistă, în Luceafărul să zicem, nu prea mă interesează. Eu nu cumpăr reviste literare, lumea în general nu cumpără, nu fac parte din valul ăsta. Poate doar câţiva scriitori mai cumpără.

EPH: Acum ai mai accepta compromisul legat de titlul volumului de poezii?

A.R.: da, din momentul în care l-am acceptat, a fost o chestie normală, nu am ţinut foarte mult la titlu, nu ţineam să se numească blowjob sau blackjob. la soni, de exemplu, nu aş fi schimbat titlul nici în ruptul capului. ei nu au condiţionat publicarea cărţii de poezie de schimbarea titlului, niciodată nu s-a pus problema aşa. sunt destule vorbe prin târg că aşa ar fi stat lucrurile, dar nu e adevărat. mi-au zis că poate ar fi ok să schimb titlul; cu blackjob, mi-au zis ei, aş avea mai multe şanse să fiu citit, faţă de blowjob, care se traduce direct cu muie. am încercat să le explic că blowjob nu e chiar muie, e un fel de sex oral, undeva între astea două, nu chiar vulgar, dar am zis până la urmă să nu mă complic.
la o reeditare pe care Tzone mi-a zis că are de gând să o facă, probabil că va avea titlul original. deocamdată nu mă interesează reeditarea asta, vreau să scot romanul MDMA16 întâi. în poezie vreau să vin cu ceva nou, mie nu îmi place să reiau lucrurile pe care le-am făcut, nu cred că e încă timpul pentru ca volumul de poezii să fie reeditat.

EPH: Am citit undeva că nu mai eşti mulţumit de black job. Te-ai gândit să refaci cartea?

A.R.: poate o să mai tai două-trei texte, maxim, dar sunt chiar ok cu blackjob. e ok cum a ieşit, aveam 20 de ani. evident, acum scriu altfel poezie, dar volumul nu l-aş schimba.


[scriind din curte © ra]

„farmecul la soni este tocmai imperfecţiunea asta, e un produs imperfect şi aşa vreau să o las. are un final imperfect, are gafe, aşa trebuie să rămână.”

EPH: Aceeaşi întrebare în legătură cu soni, cu adăugirea “după ce expiră cei 5 ani în care editura are drepturile asupra ei”.

A.R.: sunt sigur că acuma şi mai ales peste 5 ani, dacă voi reveni, voi face o carte mult mai bună. dar farmecul ei este tocmai imperfecţiunea asta, soni e un produs imperfect şi aşa vreau să o las. are un final imperfect, are gafe, aşa trebuie să rămână.
doar am corectat-o, la ediţia a doua, în rest, dacă aş republica-o, aş lăsa-o exact aşa.

EPH: Mai scrii din când în când poezie. Te gândeşti la un al doilea volum?

A.R.: încă nu. am stat într-o seară să-mi adun textele, de pe net, de pe blog, din foldere, şi cred că sunt pregătit pentru al doilea volum, dar nu mă interesează în momentul ăsta. aş scoate acum un volum mai puternic decât blackjob, dar mai aştept. mai am nevoie, cred eu, de cititori, nu vreau să lansez un volum de poezie care să nu fie cumpărat, vreau deja ca lumea să ştie cine sunt eu, vreau ca un volum de poezie să se vândă aproape la fel de bine ca un roman. vreau să vin cu elemente noi, un CD, un volum în cutie, am nişte trăznăi în cap. nu e timpul de ele acuma, acum am două romane în cap, mdma16 şi amnezie în doi. când reuşesc să-mi scot problemele astea din cap, atunci o să mă gândesc şi la volum. probabil că o să vină de la sine atunci când o să simt că e gata şi că e timpul să-l public.

EPH: Ți-ai mai schimbat preferinţele muzicale între black job şi MDMA16? În ce măsură se reflectă în ceea ce scrii?

A.R.: în mare, tot muzică bună ascult. normal că am mai descoperit trupe între timp, Muse de exemplu. l-am redescoperit pe Bob Dylan, am lăsat-o mai moale cu unele chestii. în black job eram mai mult în partea de rock, acum sunt mult mai deschis, tot rock în mare ascult, dar sunt deschis şi la reggae, şi la trip hop, la mai multe genuri. în ceea ce scriu, mă influenţează tot ceea ce sunt. nu doar muzica, dar evident şi asta.
am scris la un moment dat pe blog că e important şi ce mănânci înainte, starea pe care ţi-o dă mâncarea te influenţează în ce scrii.

EPH: Cum ţi-a venit ideea să te apuci de hip-hop? Te gândeşti serios la asta sau ţi-a trecut?

A.R.: a început ca o glumă. hai să-ţi zic cum a apărut ideea. s-a întâmplat acum două luni, mergeam cu taxiul şi un tip asculta Paraziţii şi ceva de la Guess Who – apropo, despre chestia asta o să scriu pe blog, cum naiba să îţi pui numele Guess Who, când deja exista o formaţie de rock cu numele ăsta, în fine tre’ să fii cam incult ca să faci asta – şi m-am gândit, băi, eu am multe de zis, mie în plus îmi place hip hop-ul, mă rog, o parte, nu în totalitate, şi chiar aş face un hip hop, dar nu unul clasic, cu pantaloni şi lanţuri, ci nişte mixuri mişto, ceva în genul trip hop, cu nişte versuri care chiar spun ceva, aş putea să fac asta.
pe lângă scris, video şi ce mai fac eu, aş putea face şi muzică; mi-a trăsnit ideea în taxi, cum eram, am ajuns acasă şi am zis gata, mă apuc de hip hop. era foarte clar pentru mine în momentul ăla; e foarte clar pentru mine şi acum, nu ştiu dacă vreodată o să fac până la urmă şi chestia asta dar mă bate gândul să vorbesc cu nişte oameni care sunt în domeniul muzical, să îmi dea nişte negative şi să fac nişte versuri, dar versuri adevărate, asta e important, şi să le dau drumul pe net să văd ce iese.
am mai avut o discuţie cu un prieten al meu care era foarte spart şi am zis băi, ne apucăm de hip hop, am zis că oricum nici el nu face nimic toată ziua, nici eu nu fac mare lucru – i-am zis chiar, bă, da’ tu cum crezi că a apărut hip hop-ul, mare muzică nu e, e mai mult o mişcare socială, hai să aderăm şi noi la ea, să vedem cum e. plus că m-aş distra foarte tare, de asta aş face-o.
îl iau şi pe Despot, că şi lui îi place, haha.

„de un an jumatate nu pot să zic că trăiesc bine, dar sunt sigur că voi trăi din scris”

EPH: Din ce trăieşti? Doar din scris sau asta urmează?

A.R.: deocamdată din ce apuc. câteodată sunt angajat part time pe diferite proiecte, mai fac câteva colaborări şi îmi asigur minima existenţă, ţigări şi o pâine, fix ţigări şi o pâine, uneori şi pepsi, uneori mai prind şi alţi bani… depinde, am tot felul de chestii. deocamdată nu pot să zic că trăiesc foarte bine, eu am lucrat mult timp după care m-am lăsat şi m-am dedicat scrisului. de un an jumate nu pot să zic că trăiesc bine, dar sunt sigur că voi trăi din scris, măcar o bună perioadă după romanul ăsta, dacă îmi ies socotelile.

EPH: Ai un program “clasic” de scriitor, ca să zic aşa, te izolezi pentru a lucra. Ai observat că nu poţi scrie altfel? Se poate scrie un roman în timp ce ai un job normal, cu program fix 9 ore pe zi?

A.R.: cred că se poate scrie un roman şi cu job, am încercat asta, am scris jumătate din romanul soni având un job şi responsabilităţi, un job de vreo 12 sau chiar 14 ore pe zi. mie îmi place însă să mă izolez, închid telefonul, fără net, intru pe net doar să mai verific câte ceva, şi scriu, asta e tot ce fac. cred că izolarea e un lucru bun pentru proză. ai nevoie de multă linişte, dar nu de tăcere,  de linişte interioară. şi jobul îţi dă la rândul lui unele avantaje, nu mai ai atâta timp dar te reglează într-un fel, pentru că tot scriind scriind, la un moment dat îţi piezi minţile, te rupi complet de lume.

“o să scriu multe despre asta, oraşul şi sistemul ca o fabrică, în care, pe de o parte, ne educă şi ne bagă în sistem ca să muncim cu spor, iar dacă vrem să fim liberi, de la pensie încolo se întâmplă asta, când oricum nu prea mai ai ce să faci cu timpul tău.”

EPH: Te mai şi motivează jobul uneori…

A.R.: da, e adevărat şi asta. eu am reuşit totuşi să mă motivez şi fără job. am însă problema că m-am rupt de sistem şi deja acum nici nu mai înţeleg cum vine asta. mie mi se pare imposibil să accept un job de 9-10 ore pe zi, mi se pare sclavagism curat. m-am angajat la un moment dat jurnalist la o publicaţie, scriam vreo 4-5 articole pe zi, salariu chiar bun şi lucram 8 ore pe zi fix… dar după 4 zile, pa. nu pot să-mi dau 8 ore pe zi din viaţa mea, după un an jumate în care am stat liber… pur şi simplu sclavagism.
o să scriu multe despre asta, oraşul şi sistemul ca o fabrică, în care pe de o parte ne educă şi ne bagă în sistem ca să muncim cu spor, iar dacă vrem să fim liberi, de la pensie încolo se întâmplă asta, când oricum nu prea mai ai ce să faci cu timpul tău. după aia te îngroapă pe la periferie. nu-s de acord cu sistemul ăsta, sunt şi anarhist de felul meu. din punctul meu de vedere, aş vrea să muncesc doar ce îmi place şi cu un program part-time. în ultimul timp am dat de nişte oameni foarte deschişi, care nu sunt aşa corporatişti, care îmi spun doar atât: vreau treaba bine făcută. asta vreau şi eu, dacă îmi place un lucru, să-l fac cum trebuie, dar nu la program, că nu sunt robot.


[cu bicicleta © ra]

EPH: Ţii jurnal?

A.R.: nu, doar blogul, pe care scriu destul de des. am avut uneori mai multe articole decât zile ale lunii. n-am un jurnal în care să-mi notez idei pentru cărţi. pe blog scriu despre ce mi se întâmplă. dacă se întâmplă ceva despre care am o părere, scriu, cum a fost cu articolul despre Tudor Chirilă, de ce n-ar fi Chirilă un model. îmi revărs chestiile acolo. m-a ajutat mult blogul ăsta, pentru că probabil aş fi scris multe prostii care sunt strict de blog în proză, iar în proză am păstrat elemente cu adevărat importante. oricum, când am articole lungi e ca şi cum ai scrie proză.

EPH: Ce faci când îţi vine vreo idee, ai un sistem de a le ţine minte sau ţi le notezi pe ce nimereşti?

A.R.: nu le notez, în general le reţin, cred că am una la două zile care clar va intra în roman sau într-un poem. am idei pe care le reţin 2 luni de zile şi după aia scriu o poezie despre ele. merg pe memoria vizuală, am cărţi din liceu pe care le văd şi acum în minte, ştiu anumite chestii pe ce pagină erau; mă bazez pe asta, aşa că atunci când îmi vine ceva în minte îmi desenez, îmi amintesc desenul, şi mă bazez pe memoria asta care deocamdată nu m-a lăsat baltă.
dacă văd că nu reuşesc totuşi să le reţin, mi le notez în final, că se adună prea multe.
cel mai bucuros sunt când scap de ele şi reuşesc să le scriu. în general, chiar le ţin, le ţin mult timp.

EPH: Ai vândut vreun personaj sau loc în noul roman?

A.R.: încă nu. am o ofertă, dar încă nu. eu am deschis aia ca propunere, ca idee, să văd ce se întâmplă, am fost foarte criticat. deşi eu nu aveam intenţia să comercializez romanul.
în romanul ăsta apar o grămadă de firme, de produse, pentru că personajele folosesc anumite produse, la fel de bine puteau fi plătite, dar deocamdată nu am vândut şi nu cred că o voi face. poate voi face nişte parteneriate pe carte dar atât.

EPH: Te-ai simţi jignit să fii comparat cu Paolo Coelho? Dar cu Dan Brown?

A.R.: n-am fost comparat cu Coelho şi cu Dan Brown. singura chestie cu Coelho a fost aia cu Veronica se hotărăşte să moară, dar inclusiv comentatorii tipului ăluia care a venit cu chestia asta pe blog l-au cam desfiinţat, pentru că nu cred că se compara soni cu veronica şi eu cu Coelho.
tind să cred despre mine că încerc să fac artă, adică trec de chestia aia ieftină de entertainment şi de vânzare. iar cu Dan Brown nu cred că am nicio legătură, nici măcar nu scriu thrillere sau conspiraţii; aş fi vândut până acum zeci de mii de exemplare dacă scriam ca Dan Brown. aş fi scris despre secretele din spatele legendei Meşterului Manole sau despre stafia lui Vlad Țepeş, dar nu vreau să fac lucruri de genul ăsta.
dacă aş fi comparat cu Coelho sau Dan Brown… cred că depinde mult de context. dacă aş fi comparat literar, da, m-aş simţi jignit, adică eu chiar cred că muncesc pentru ceea ce scriu. bine, şi ei muncesc, dar ei muncesc pentru alte scopuri, e evident.
cu Coelho nu am nimic ca autor, pe Coelho nu îl iau în serios pentru că mi se pare un autor de cărţi pentru copii, de ce e privit altfel nu pot să înţeleg. pentru copii mi se par nişte cărţi foarte bune. iar Dan Brown e un tip foarte şmecher prin ce a făcut şi avem de învăţat de la el chestii de marketing, dar atât. ca literatură, nu, chiar nu.

EPH: Te-ai gândit să lucrezi ca scenarist sau să faci filme, nu doar experimente video?

A.R.: am avut o tentativă, am vorbit cu mulţi oameni, poate în viitor o să se întâmple. da, mi-ar plăcea să fac nişte filme dar, la fel ca şi cu literatura, fără să fac vreo şcoală specială. fac proiecte din astea, cum a fost documentarul pe care l-am făcut cu Răzvan, vom avea o trilogie. al doilea e deja gata, urmează Practica poeziei, un film pe care să vedem dacă îl putem lansa săptămâna asta şi mai facem unul cu Berlin – oraşul de poezie. dar astea sunt mai mult experimentale. aş vrea să fac şi nişte filme artistice – artistice, dar la fel, pentru net, nu un film adevărat.


[ra ©2010 Andrei Voica]

„ţara asta mă dezgustă pe zi ce trece, dar îmi şi place în aceeaşi măsură”

EPH: Mai vrei să emigrezi? Dacă da, când şi încotro? Spre Dublin?

A.R.: nu, mi-am schimbat asta… bine, tot îmi plac irlandezii şi sârbii. e adevărat, ţara asta mă dezgustă pe zi ce trece, îmi place în aceeaşi măsură, e dezgustătoare dar într-un fel e şi liberă, nu e atât de pusă la punct şi ordonată, cum e Berlinul de pildă. berlinul mi s-a părut un oraş superb, dar nu ştiu dacă aş putea să trăiesc acolo, e un oraş prea bine pus la punct, cu străzile alea drepte, e mişto să-l vezi, să trăieşti o perioadă acolo, dar nu definitiv. îmi plac unele chestii la noi, se merge pe principiul hai să rezolvăm chestiile nu contează cum, îmi place asta. în acelaşi timp, sunt dezgustat de prea multă prostie, ţărănie. mă gândesc la un moment dat însă… dacă la 30 şi ceva de ani nu reuşesc să fac mare lucru din ce mi-am propus cât de cât, chiar nu văd de ce aş mai sta pe aici, să stau ca să ce? am şi multe proiecte şi fac lucruri momentan, dar pe de altă parte suport, şi nu vreau să trăiesc la nesfârşit suportând, eu vreau să trăiesc bucurându-mă, făcând ceea ce vreau. nu ştiu dacă pot face tot ce vreau în ţara asta, că viaţa mea nu e legată numai de scris. pot să scriu oriunde. mă gândeam la Amsterdam, dar nu pentru ce se ştie despre el, ci doar pentru că e un oraş liber.

EPH: Ai avut vreodată intenţia de a studia medicina? Dar psihologia?

A.R.: la psihologie am intrat dar am plecat după primele cursuri, mi se pare o prostie totală. am citit multe cărţi de psihologie, ştiu cu ce se mănâncă psihologia, facultatea mi se pare depăşită complet. am descoperit acum psihologia experimentală, Stanislav Grof, tot felul de chestii noi care vorbesc despre conştiinţă, psihologia viitorului.
am citit nişte cărţi chiar interesante pe tema asta, şi îmi place cum e văzută psihologia în viitor, dar ăştia sunt nişte psihologi foarte greu de găsit, nu vor intra în manuale prea curând, pentru că văd lumea în ansamblul ei, cu problemele ei, nu doar nişte chestii de alea sociale, ieftine, frustrări de copii, lucruri de genul ăsta.
mi-a plăcut foarte mult psihologia, dar m-a dezamăgit ca facultate. dacă vrei chiar să pierzi timpul, poţi să faci psihologie.

EPH: Preferi să ai cronici bune sau vânzări mari?

A.R.: prefer să am vânzări, pentru că vânzările înseamnă public. prefer ca titlul meu să fie citit de cât mai multă lume, pentru că are astfel şansa să fie descoperit de cât mai mulţi oameni ok. pe de altă parte vânzările, oricât de mari ar fi, nu atestă valoarea ta, pe când o cronică bună poate face lucrul ăsta. bine, nu neapărat. merg într-un fel de îmbinare, să fie şi nişte cronici bune, nu chiar toate, în care să se recunoască meritul literar, dacă este vorba de el, nu aşa aiurea, şi să fie şi nişte vânzări ok, normale. aici nu e de preferat, că la partea de vânzari mă ocup eu, la partea de cronici nu am decât să dau anumite cărţi anumitor oameni, după aia, vom vedea. la soni mie mi-au plăcut cronicile, au fost vreo 2 foarte proaste şi vreo 2-3 foarte bune – aici mă refer la cititori avizaţi şi la critici. aşa, din partea cititorilor poate mai puţin avizaţi au fost vreo sută, era o modă să scrii despre soni – dacă n-ai scris despre soni, eşti de căcat. prefer să fiu citit şi să se vorbească despre mine şi, pe lângă asta, câteva cronici avizate.

“distribuitorii încă pot schimba ceva, editorii nu cred că mai pot face asta, lor trebuie să li se dea în cap, trebuie să vină oferte din astea de 80 la sută, să îşi piardă autorii pe rând şi să rămână să publice numai traduceri din afară”

EPH: Dacă ai putea să schimbi un singur lucru legat de literatura din România – scriitori, edituri, publicare – care ar fi acesta?

A.R.: editorii i-aş schimba în primul rând, pentru că majoritatea, nu toţi, sunt cam tâmpiţi. editorii de la noi nu ştiu ce înseamnă o promovare de carte, nu ştiu ce înseamnă public, editorii de la noi nu ştiu să încheie un contract decât jecmănind, nu ştiu când e cazul să traducă anumite cărţi în afară, nu au agenţi, şi bravo lor alora care au şi reuşesc să aducă autori străini în România. noi avem prea multe edituri, adică te uiţi la Gaudeamus ce nebunie, ce-s cu atâtea edituri? şi de fapt alea importante sunt vreo 4-5, e Poliromul, e Humanitasul, e Rao care traduce mult din afară, ştiu că s-au făcut şi investiţii masive, şi mai sunt Nemira, câteva, se face un top 10-15, dar ajunge! la noi sunt o sută de edituri. nu ştiu, Minerva, Teora… şi astea s-a auzit cât de cât de ele, dar în rest… pe bune, e prea mare învălmăşeala. adică oamenii şi-au deschis edituri ca să-şi scoată lor cărţile.
în general la editurile mici se vând cărţi slabe; ei nu ştiu cum să prezinte un produs, cum să apară, cum să-l îngrijească. pe ei i-aş schimba primii şi aş pune oameni pasionaţi de cărţi, nu afacerişti, pentru că acum editorii sunt afacerişti, noi scriitorii suntem nişte sclavi pe plantaţie şi ei sug tot ce pot de la noi, cam asta e, nasol. sunt şi câţiva de păstrat, fără doar şi poate.
scriitorii nu i-aş schimba, chiar deloc, mi se par aşa nişte băieţi simpatici, nu toţi, dar majoritatea.
aş trage un mare semnal de alarmă faţă de distribuitori, care, dacă treci de edituri, aici dai de marea hoţie. sunt procente de 40 la sută din preţul cărţii pe care ţi-l pun, plus că mai bagă şi nu ştiu cât adaos. la noi se vinde puţină carte şi atunci se exagerează. dacă s-ar vinde mai multă, probabil s-ar mai normaliza, dar ăsta nu mi se pare un argument.


[la iaşi, la bojdeuca lui creangă © ra]

cred că marea problemă porneşte de la distribuitori. editorii dau vina pe librari, spun că ei nu ştiu cum să prezinte cărţile. într-adevăr, nu prea avem. avem Cărtureşti, avem Diverta, care are şi părţi bune şi părţi nasoale, mai sunt şi alea Humanitas, da’ sunt aşa… tu practic intri într-un magazin cu cărţi, nu într-o librărie, să te simţi ca într-o librărie. e o problemă aici. te duci şi cauţi o carte, ai vrea să citeşti un anume gen şi nu ai pe cine să întrebi. e clar că trebuie să cauţi pe net, pentru că nu ai un librar pe care să-l întrebi lucruri de genul ăsta. distribuitorii încă pot schimba ceva, editorii nu cred că mai pot face asta, lor trebuie să li se dea în cap, trebuie să vină oferte din astea de 80 la sută, să îşi piardă autorii pe rând şi să rămână să publice numai traduceri din afară, ca automat să se schimbe totul.
lucrurile nu se schimbă decât prin mici revoluţii, în promovare de carte, în contracte, în traduceri în afară, revoluţii de la mai mulţi autori. automat lumea începe să aibă pretenţii; până acum era simplu – publicam o carte şi eram mulţumit că am publicat o carte. acum vreau să mi-o şi promovez, poate până la urmă voi ajunge şi să câştig ceva din asta. până la urmă e dreptul meu, cred în arta aia foarte frumoasă, dramatică, dar mai am şi stomac dacă vreau să fac artă în continuare. indiferent dacă e poezie sau proză, acolo în cartea aia e mult timp şi multă muncă. e aiurea să fie aşa gratuite doar de dragul artei, oricum noi tot o să facem artă indiferent câţi bani vor ieşi sau nu vor ieşi din chestia asta, dar ar fi frumos să mai luăm şi noi, ştii… dacă literatura ar fi o friptură mare cu cartofi prăjiţi, noi suntem ciotul ăla de os, şi nu e corect pentru că datorită nouă există căcatul ăla de farfurie aşa că fuck off, şi ăsta e mesajul meu şi contractul ăsta e un record pentru că va schimba multe lucruri. de acum eu îmi permit să spun fuck off la multe nume mari care în general degeaba sunt mari. în plus, fiecare editură mai are nişte manuale, mai are nişte bani investiţi de la stat – de exemplu când o editură mică e aproape de faliment, pac o cumpără statul şi ajung banii la ei, tot felul de chestii din astea de culise.

EPH: Cum ai reuşit să termini de scris soni fără calculator?

A.R.: fără calculatorul pe care începusem să scriu iniţial, ar fi de precizat. scriam pe unde apucam, dar nu de mână, scriam pe la prieteni, de exemplu. apoi am “şparlit” minilaptopul de la maică-mea o perioadă bună de timp, şi a trebuit să­-mi adaptez efectiv stilul de scris la o tastatură mai mică decât jumătate din una normală. mai grav, aveam un soft care nu permitea folosirea diacriticelor, pentru etapa asta mi-a împrumutat câteva zile Raul Huluban laptopul său. o adevărată peripeţie, ce să mai?

EPH: Cum a apărut ideea antologiei de poezie, iubirea e pe 14 februarie? La ce autori te-ai gândit iniţial? Ai primit şi refuzuri? Ai un text preferat din acest volum?

A.R.: titlul a apărut de la definiţia iubirii dată de un copil autist, am povestit mai multe în prefaţă (intro), care se poate citi şi online. ideea antologiei este una colectivă, apărută la o discuţie în vara lui 2009, între mine, SGB, Sorin DespoT şi Gelu Vlaşin, la Bistriţa. a fost o idee în treacăt, pe care eu am decis s-o fac palpabilă, adăugându-i elementele de marketing pe care le-am învăţat în promovarea de carte. iniţial m-am gândit la toţi autorii care vor apărea în antologie, ba chiar la mai mulţi, însă a fost necesară o selecţie şi am avut un spaţiu limitat, ca proiectul să iasă la un preţ decent pentru publicul pe care-l vizez.
normal că am primit şi refuzuri, dar n-o să vorbesc despre ele, n-ar fi moral, e opţiunea fiecăruia. dar mai mult au primit alţii refuzuri din partea mea, n-aş exagera dacă aş zice câteva zeci, chiar spre o sută, iar unii au reacţionat foarte urât. aproape că se crease o bătălie pentru intrarea în antologie, n-au lipsit injuriile, şantajele (care m-au amuzat la culme), ameninţările sau alte prostii d-astea, mi-am dat seama că am reuşit să creez un proiect foarte important, dacă generează astfel de reacţii.
textul meu preferat… o scrisoare a lui Cristi Cotarcea.

libris.ro

3 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » Mie îmi place să fiu primul, nu cel mai bun [I]

  2. Pingback: invitat special în EgoPHobia #25 | andrei ruse

  3. Pingback: Morgothya » Blog Archive » Interviu cu Andrei Ruse si cateva impresii despre Soni in EgoPHobia

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *