Răposatul Şef C.

 de JKS MAKOKHA  (Kenya)

                                                           Traducere de Mihaela Mădălina Melneciuc, masterand MTTLC

for the English version, click here

 

Să-i spunem domnul Chibrit, sau Şeful Chibrit pentru că acesta era titlul lui oficial, sau, şi mai bine, Şeful C. Deşi au trecut unsprezece ani de când am lucrat ultima oară împreună mi-l amintesc, o da, bineînţeles că mi-l amintesc. Fusesem angajat să-i ajut ajut la recensământ, ce era condus de Comisia Naţională a Populaţiei şi a Locuinţelor (CNPL), care numărase cu meticulozitate şi colibe şi capete încă de pe vremea când britanicii şi al lor guvern Colonial, confruntându-se cu un război de independenţă, s-au gândit că ar fi înţelept să aibă un număr exact al colibelor şi al capetelor ce se aflau sub stăpânirea lor fragilă. 

Se zvonise că porecla de „chibrit” îi fusese dată după ce se convertise la hinduism, pe când era în serviciul Puşcaşilor regali africani în Bruma, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. La fel ca mulţi alţi foşti soldaţi, a găsit calea până la serviciul civil şi un funcţionar de stat mai bun ca el nici că a mai existat.

Experienţele mele şi ale Şefului C în ______, mereu aducându-ne aminte că acea Colonie K nu era chiar o zonă care să funcţioneze ca unsă; era o colonie a Coroanei. Oamenii ce trăiesc într-o sărăcie abjectă s-ar putea să nu cunoască diferenţa, dar eu şi Şeful C o cunoşteam – noi eram recenzorii şi ştiam cifrele – bogaţi sau săraci.

Aşa cum toţii ştim, sau cel puţin o parte dintre noi ştiu, băştinaşii chiar s-au răsculat şi britanicii au câştigat într-un final acel război lung şi mizerabil în 1958, dar în ciuda acelei victorii câştigate cu greu, colonia a fost pierdută într-un final în iarna lui 1963. Britanicii au pierdut, dar recensământul s-a păstrat şi într-un an a fost făcut cu ajutorul meu. După aceea un Şef C extenuat a spus în glumă:

— Rezultatele sunt încă la bucătărie, încă se coc. Şeful C avea un simţ ciudat al umorului.

Pe atunci, eu şi Şeful C colindasem străduţele înguste ale satului vizitând colibe şi gospodării care se aflau sub stăpânirea lui – o sută patruzeci şi patru de domicilii de un fel sau altul.

N-am început cu nici mai mult nici mai puţin decât ciudata întâmplare a pancartei care ne-a întâmpinat la intrarea într-un sat, împuţită, dar pe care scria: „Azi e uşor să mori. Întreabă-mă cum”. Asta era scris în cenuşă şi baligă de măgar.

Această proclamare ameţitoare şi oferirea unor informaţii suplimentare fuseseră aparent scrise de un individ docil în general, dar unul dintre aceia care nu se încredea şi dispreţuia cu vehemenţă orice fel de anchetă guvernamentală – recensământul fiind una dintre acestea.    

Şeful C era un angajat public vechi şi de încredere şi stătu un moment uitându-se la pancarta neobişnuit de vehementă, lovi cu bastonul lui strâmb în noroiul întărit de pe potecă ce ducea în sat, mirosi o dată şi merse mai departe, şi eu în urmă aducând tot. Căram două mănunchiuri groase de creioane, deci eram o parte vitală în operaţiunea noastră, dar el fiind şeful, avea baston şi cancer, iar eu rămăsesem în spatele lui.  

Un incident a avut loc atunci când o femeie din sat născuse cvadrupleţi şi voia ca noi să îi numărăm pentru eventualitatea în care unul sau doi mureau înainte ca recensământul pe anul acela să se fi terminat şi trimisese un emisar puternic care să-i pledeze cazul – pe vraciul satului.

După ce am discutat, am acceptat cererea lor, deşi nu făcea parte din planul nostru din acea noapte – să număram nou-născuţi. Eu ţineam în sus una dintre lanterne pentru ca Şeful şi vraciul să ajungă la un consens şi ajunsesem să-l ţin în braţe pe unul dintre copii, care vomita pe mine – încă un locuitor al satului căruia nu-i plăcea de noi.

Nu am idee de ce Şeful insistase să călătorim şi să strângem informaţii atât ziua cât şi noaptea, dar insistase, aşa că asta am şi făcut. Era de parcă simţea că i se scurge timpul şi trebuia să îşi îndeplinească sarcina. Mie îmi părea rău de şeful meu lovit de cancer, aşa că îl urmam fără să crâcnesc.

Şi ca dovadă suplimentară a îngăduinţei lui, pe lângă acei copii, începurăm să număram şi mormintele recente, şi le-am inclus şi pe ele. Acest lucru ne fusese sugerat de către vraciul din celălalt sat şi nu se poate să te împotriveşti aşa uşor sugestiilor unui vraci. Ne dăduse fiecăruia la plecare câte o pană în semn de înţelegere.   

Înaintam cu greu, cizmele mele prea mari de cauciuc îngreunate fiind de noroiul negru de ce se lipise precum un demon de talpă lor, dar mergeam mai departe şi într-un final am ajuns în alt sat, de data asta foarte târziu în noapte.

Puţin după aceea, şeful obosit începuse deja familiarul ritual al prezentării care îi fusese dat cu stricteţe de îndrumătorul nostru de la atelierul de pregătire pre-recensământ.

Şeful C era în poziţie de drepţi, şi eu la fel în spatele lui; îşi curăţă gâtul canceros de şase ori şi cu vocea lui răguşită de alto anunţă venirea Excelenţei sale Subofiţerul Executor al Recensământului Populaţiei şi al locuinţelor al Guvernului la locuitorii din casa Numărul 119 din Satul G, Sub-locaţia 55, din Locaţia 715, a Diviziei A/715, din Districtul T/A/715, al Provinciei W din Republica K, Africa de Est, Africa, Pământ pentru a strânge informaţii. Vă rog să ieşiţi. Era aşa de extenuat după ce spusese toate astea încât aproape leşinase până să apuce să rostească „Vă rog să ieşiţi”.  A făcut acest preambul folosind un microfon alimentat de o baterie de jeep pe care o căra mereu într-un rucsac de pânza pe spinarea lui fragilă şi încovoiata şi mereu reuşea să îngâne prima strofă a imnului naţional în timp ce aşteptam ca un membru al casei să lege sau să închidă animalele şi să calmeze spiritele furioase.

Părea că nişte ochi nevăzuţi se holbau la noi, unii păreau a fi omeneşti, alţii de origine necunoscută, ca să spunem aşa. Păreau să vină din vecinătatea casei din faţa noastră – era greu să îţi dai seama pentru că era prea întuneric, dar câteva dintre privirile răuvoitoare puteau să vină de la animale; dar nu vreau să mă gândesc de unde erau emanate celelalte şi eram foarte agitat. Şeful rămăsese neclintit. Nimeni şi nimic nu şi-a făcut apariţia – era linişte, şi mai linişti. Stăpânul gospodăriei (să-i spunem Domnul Y) ieşi într-un final. Era înarmat cu un paloş cu lama din os, un scut făcut din coceni de porumb cusuţi între ei şi o cască de mâner cu tot cu lanternă în frunte. Trupul lui gol abia dacă era acoperit de o pereche de pantaloni rupţi, ce erau decoraţi în culorile steagului nostru. Cel puţin asta era un lucru încurajator. 

A continuat cu un dans de război, înjunghiind în aer în stânga şi-n dreapta şi strigând într-o formă arhaică a limbii locale care suna cam aşa:

„Horeeeeaa hai! Horrrraaaeee hia!” Asta a repetat cu voce tare de vreo şase sau şapte ori şi şeful mi-a şoptit că nu ar trebui să nu dau înapoi deloc. Bineînţeles şoaptele lui au venit la momentul potrivit.

Ne-am menţinut pe poziţii. Domnul Y sări peste poarta lui făcută din tulpini de sisal şi stătu la un metru deasupra noastră în aer. Liniştea era asurzitoare.

Apoi mi-am regăsit vocea şi l-am întrebat frumos pe Domnul Y, ce plutea în aer, dacă ne putem desfăşura treburile guvernamentale şi, după ce Şeful şi-a cerut scuze că am venit la casa lui pe nepusă masă, ne-am continuat discuţia; unul dintre asistenţii omului plutitor păşi în faţă şi îi oferi Şefului M o pipă plină cu marijuană, pe care Şeful o acceptă. Abia mai târziu am aflat de uzul medicinal al canabisului – în special pentru cancer.

Şeful stătea acolo mai relaxat decât îl văzusem vreodată, fumându-şi marijuana din pipa de lemn şi în curând ignorându-l pe morocănosul Domn „Y”, care din nou părea complet nepregătit pentru vizitatori şi fiecare poate ghici ce întrerupsese.

Fiind poziţionaţi strategic sub el, suspectam că Domnul „Y” s-ar putea să fie şi hermafrodit. Vă las pe voi să apreciaţi motivele ce stăteau la baza acestei suspiciuni. După un timp coborî în sfârşit pe pământ şi se apropie de mine – nici acum nu m-am clintit. Ţinea ceva în mâna şi cu mândrie desfăcu degetele de la piciorul tăiat al unui copil albinos pe care îl ţinuse înainte în tolba de război, ce semăna cu un scrot de piele al unei persoane suferind de elefantită şi mă invită să miros; aşa că m-am aplecat în faţă şi am făcut ce mi s-a spus. Se uită la mine cu o sprânceana ridicată, fix prin ochelarii mei. Ne înţelegem unul pe celălalt. Tolba lui grotescă mirosea a plantă străină, fără nume – una care în mod normal se foloseşte în ritualuri secrete. Îhhh.

Am înţeles jocul lui Y şi l-am îndemnat pe şef să plecăm pentru că eram pe punctul de a exploda. A fost prima dată când am pus piciorul în prag. Am încercat să îmi conving şeful să ne întoarcem mai târziu.

– Ar trebui să ne întoarcem mâine seară sau într-o zi special pusă deoparte pentru această gospodărie, am spus în şoaptă şi apoi ridicându-mi tonul şi şuierând: Şefule? Sefuleeeee!??

Linişte.

Şeful Chibrit şi-a revenit din reveria lui cauzată de ganja, simţindu-mi prezenţa şi exclamă că am numărat ultima gospodărie aşa de repede şi de eficient, şi că am terminat.

– Adu-mi aminte, tinere, să adaug un paragraf despre abilităţile tale de persuasiune şi de numărare în scrisoarea ta de recomandare pe care ţi-o dau cu plăcere oricând ai avea nevoie, zise cu un zâmbet strâmb, niţel cam caraghios. Am plecat din sat, eu apreciindu-mi şi mai mult cizmele protectoare de cauciuc. 

Mi-l amintesc acum la decesul său la mile şi mile depărtare de Locaţia N. În amintirea mea ochii lui încă mai au acea privire controlată şi totuşi pierdută pe care o aveau în acea noapte…Odihneşte-te în pace dragul meu coleg. Mă întreb oare, cu un nume precum „Chibrit” dacă a fost incinerat cum se obişnuieşte în tradiţia hindi.

Indiferent; oriunde ai fi, Şefule, salutări de pe Pământ şi odihneşte-te în pace.

.

3 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » Editorial Note

  2. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » The Late Chief M.

  3. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » Sticky: Notă Editorială

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *