de Adrian Ioniţă (USA)
for the English version, click here
Ai tăiat un contur generos în cadrul uşii. Cabina de machiaj devenise mică de parcă ne aflam într-o colive cu pereţi de cauciuc. Totul era o formalitate. Lumea ştia acest lucru şi se întreba de ce, după spectacole, veneai să mă vezi. Singur. Cât n-ar fi dat unii, să ştie ce vorbeam, sau să afle secretul acestui ritual ciudat.
Mi-ai aruncat o privire piezişă pe sub sprâncenele umbroase şi te-ai aşezat pe scaun. Ştiam amândoi că va urma un scâncet de lemn uscat. Era singura piesă de mobilier care nu a fost înlocuită după renovare. Cântăreţii de operă au superstiţiile lor şi scaunul de machiaj este una dintre ele. Oglinzile mesei te-au aruncat cu un metru în spatele lor. Un creuzet cu trei feţe, luminat ca un pom de crăciun.
O muscă leneşă ieşită din hibernare, s-a învârtit în cercuri prin faţa fotografiilor vechi de pe pereţi, după care a căzut obosită în borcanul meu de alb. Ai ridicat o sprânceană a mirare şi ţi-am răspuns cu o mişcare de umăr. Prin fereastra întredeschisă se auzea sunetul strident al unei ambulanţe.
“Numai la tine se poate întâmpla aşa ceva” ai spus într-un târziu.
“Îmi aminteşte de o conversaţie pe care am avut-o cu un muzicolog din Tuva despre khoomei, o formă de vocalizare preistorică. Am încercat şi eu, dar m-am lăsat păgubaş. E ca şi cum ai cânta în timp ce faci gargare cu lapte de capră. Ai nevoie de şapte corzi vocale aranjate-n solz de peşte ca să scoţi subtonalele lor. Ca să înţelegi, adaugă la asta un sunet pitit într-un buzunar ascuns al gâtlejului, scos când nu te aştepţi.
L-am întrebat cum s-a născut khoomei, şi după trei basme, şi alte două teorii despre laringe, muzicologul mi-a mărturisit că nu ştie. Ştiam că minte şi nu vrea să-mi spună adevărul. În cele din urmă, după ce m-a făcut să jur că nu voi spune nimănui secretul, mi-a povestit că un cioban de pe podişurile Mongoliei devenise celebru pentru obiceiul său bizar de a cânta. Se practica pe vremea aceea ca un fel de psihoterapie sau ritual, nu mă întreba pentru cine, şi de ce. Cert este că într-o zi, în timp ce îşi demonstra talentul cu gura larg deschisă, o muscă absorbită în curentul de aer al vocalizei i-a intrat în gât.
Aşa s-a născut khoomei.
Poţi să crezi una ca asta? Totul este despre vibraţii, am avut suficient timp să meditez asupra acestui lucru. Când ştii că mori, începi să faci exerciţii de vizualizare imaginativă despre suflet, trup, reîncarnare, despre absolut… Observaţia dragul meu, autoobservaţia, devine acută în momente de criză existenţiala. Cât timp trăieşti nu îţi dai seama cât de adormită este condiţia minţii omeneşti. Introspecţiile ocazionale sunt excursii făcute de omul “viu” din noi ce apelează la o memorie generică.
Cum să treci pragul pe un asemenea tărâm? Fabricăm moartea în cuptoarele imaginaţiei! Un tunel, un râu misterios, un prag de uşă, toate sunt metafore construite de imaginaţie. Sunt un om care a lucrat toată viaţa cu sunete şi vibraţii. Le simt până în degetul mic de la picior. Cu toate acestea, ajuns aici, în ultimul moment, îmi refuz tentaţia de a investiga ce se întâmplă.
Ciudat.
Mă ocup cu tot felul de prostii, încercând să fac pe organizatorul lucid, competent şi responsabil – notari, avocaţi, ultima dorinţă, un discurs eroic şi inteligent lăsat posterităţii, obsesii narcisiste despre broderii de mătase, sau calitatea coşciugului. Machiajul, desigur… dar nu îmi fac probleme pentru că ne cunoaştem de peste treizeci de ani.
Da… Pierdere de timp.
Acceptăm moartea ca pe un anotimp sau o năpârlire periodică. Stăm cu picioarele larg deschise în celebrarea vieţii şi a naşterii, facem filme care încep cu un spermatozoid ce bate la uşă până când bim-bam-bum, scoate prima arie pe gură, însă nimeni nu a studiat cu seriozitate moartea. Mozart? Da, însă câţi înţeleg?
Dacă nu ar exista acest filtru magic ce ne ţine adormiţi, orice notă din Requiemul său ne-ar fi decimat. Fiecare moare în mod diferit. E un proces în care percepţia şi memoria se încalecă. Practic, nu murim, ci încetăm să trăim, cu alte cuvinte, încetăm să percepem că viaţa continuă. Ştim amândoi acest lucru, n-are sens să îl repet.”
“Când ?”, am întrebat cu o voce scăzută.
“Nu ştiu exact, tot ce pot să îţi spun este că visam. Asta vroiai să auzi?
Eram la o recepţie în Havana, unde trebuia să ţin un concert. Dintr-un motiv bizar se pare că toată lumea vorbea în tuvaneză. Faţă de alte recepţii la care am participat, aceasta se deosebea doar prin faptul că nimeni nu mă băga în seamă. Un lucru neobişnuit, care ar fi trebuit să îmi trezească suspiciuni, însă atenţia mi-a fost distrasă de Fidel Castro, care s-a apropiat de mine şi a început să îmi povestească despre colecţia lui de trabuce. M-a luat de braţ şi m-a condus într-un humidor gigantic de sticlă în care, mii de cutii de trabuce erau aşezate precum cărţile într-o bibliotecă. A scos o cutie de pe un raft şi mi-a înmânat-o cu un gest reverenţios, spunându-mi că este un cadou şi un omagiu. Pe cutie scria “Fidelio” şi conţinea singurele ţigări de foi albe pe care le-am văzut, sau pe care cred că le-am văzut vreodată în viaţă…
Nu ştiu ce memorie a creat această scenă. Te fură peisajul. Adică stau zile întregi şi mă concentrez asupra acestui moment important, şi atunci când în sfârşit ajung la porţile morţii, apare acest vis. Moartea nu este un proces instantaneu, şi da, am dat acel concert la Havana.
Sala Operei era un laringe uriaş. O acustică ameţitoare ce făcea ca fiecare sunet să mişte şi să transforme arhitectura sălii în mii de configuraţii înlănţuite de o energie divină. Ce este interesant, este că mă simţeam tot atât de familiar în acel loc ca şi la Scalla. Nu existau balcoane, toată asistenţa plutea în aer, în loje transparente, totul se mişca uşor ca o frunză pe ape. Mi-era şi frică să respir.
Cupola era întunecată, şi pe după ea se mişcau plini de curiozitate nişte ochi sticloşi. Candelabrele aveau forme de oglinzi parabolice. Staulul orchestrei părea părăsit, instrumentele muzicale, un fel de plante subacvatice legănate periodic de un curent de aer cald. Spre surpriza mea, de pupitrul dirijorului s-a apropiat Fidel, îmbrăcat într-un halat de baie alb, pe care era brodat cu fire de aur, un laringe. Publicul a anunţat intrarea lui cu un ropot de aplauze şi acest lucru m-a făcut gelos, pentru că nimeni nu observase prezenţa mea.”
*
Un zgomot ciudat ne-a făcut să ne îndreptăm simultan privirile spre borcanul de alb. Musca se ridicase din borcan ca un jet propulsat vertical, desenând trei linii cretoase pe oglindă. Apoi sunetul se stinse, şi ea căzu înapoi îngreunată de culoarea smântânoasă.
“O fi din Mongolia” ai adăugat ridicându-te de pe scaunul ce se destrămă pe podeaua inundată de motorină. În oglinda ei vibrau culori metalice şi imaginea unei loje din care D-zeu arunca rotocoale de fum.
4 thoughts on “Trabucuri Albe”