Krepkaya

 

de Adrian Ioniţă 

for the English version, click here

Tavanul e acoperit cu izolaţie roz bonbon şi o folie de plastic semitransparentă. Sub folie, doi şoareci se plimbă de parcă ar fi pe patinoar. Ciudat să observi lumea de sus, privind prin oglinda unei ape dozate să fie schimbată ciclic. Îmi ţin răsuflarea, pentru că nu vreau să pierd acest spectacol.  Izolaţia de vată se transformă într-o Piaţă Roşie cu turnuri glazate în aur, turquoise şi verde banan. Cei din ea, se uită către mine în sus, de parcă aş fi baronul Munchausen. Nimeni nu zâmbeşte. Zâmbetul este considerat un sindrom. Ca să zâmbim, avem nevoie de un motiv serios, dacă se poate, de o sticlă de vodcă pe masă. Timpul zboară. Devine elastic.  Dar ce-ţi pasă?  Nu eşti în stare să fii punctuală. Întâlnirea din Piaţa Roşie este la 4.00 PM. Te văd pe partea cealaltă a pieţei sub piciorul şoricelului absent. Stai şi aştepţi să treacă timpul. Este un joc al puterii, moştenit de la Petru cel Mare. Da, vrei să îmi arăţi că rupi orice regulă, inclusiv cele pe care le faci tu însuţi. A fi direct şi onest, cere o doză de ciobănie. 
            Vii la întâlnire cu o oră întârziere şi îmi dai o palmă. De emoţie.  Pentru că aşa ai fost obişnuită. După aceea mă alinţi, mă tulburi, mă dezorientezi. Acasă ne aşteaptă o masă pregătită cu bunătăţi, icre negre, telemea, cozonac, somon afumat şi o sticlă de vodcă transpirând ispititor. Ai un bunic împăiat, aşezat pe un scaun de nuiele, o familie gălăgioasă, veselă şi agitată, care mă împinge să mănânc de parcă am fi pe front.  Apoi cazi pe gânduri şi te uiţi pe fereastră la pomul din curte.   N-ai vorbit mult timp. Pentru că sunt un străin. Te-am întrebat dacă există o stradă Miciurin în Moscova şi te-ai uitat prin mine.  Ochii, căzuţi pe rama de jos a pleoapelor. Semn că sufletul, prea ocupat cu sine, a tras obloanele. Trecerea la conversaţie a fost directă, lipsită de orice legătura.

“Cravata” ai spus, de parcă ne cunoşteam de-o viaţă.
“Oh, ye, am cumpărat-o cu cinci dolari în New York” 
“Vezi, şi vă miraţi de ce vă vorbeşte lumea”. 

Deodată, totul devenise “noi ” şi “voi”. Dar de ce mă mir? Am crescut în universuri diferite. Nu râdem la aceleaşi bancuri, când vezi lumea stând la coadă, te pui la rând fără să întrebi ce se vinde. Eu, trec mai departe. Pentru că am fost obişnuit cu abundenţa. Sunt atras de un Dollar Store sau un Garage Sale, motiv pentru care ai să mă consideri tot timpul un zgârcit. Când ţi-am scris că am găsit un bilet de avion cu zece dolari mai ieftin, nu mi-ai răspuns zece zile.

“Atât merit eu, zece dolari?” 

Un fir de păr a căzut în apă şi imaginea din oglindă ei s-a voalat.  Diferenţe culturale. Mai bine nu vorbesc despre bani. Prima dată când am atins acest subiect, m-ai întrebat cât fac pe oră. Aşa din senin, de parcă ai fi întrebat cât consumă o maşină la sută de kilometri. Apoi, vorbind despre taxe, ai strâmbat din nas :

“Alt motiv mistic, să nu mă inviţi la Bolshoi?”

De când ai aflat că mâncarea pentru câine mă costă 120 de dolari pe lună, orice discuţie despre preţuri a fost raportată la ea.  Apoi a venit criza. La televizor rula Titanic. Eu, un pasager pe puntea de sus, care aruncă copiii peste bord. Tu, închisă fără scăpare, undeva pe puntea de jos. Condamnată de soartă să mori înghiţită de ape. Două zile ai plâns îndelung în braţele bunicului împăiat… 

“Chiar trebuie să-ţi vadă lumea sfârcurile prin bluză?”
Ai sărit cu gura pe mine de parcă atacam Mama Rusia. Faci tot timpul comparaţii între noi şi voi, dar nu suporţi nici o observaţie din partea mea. Un lucru m-a ridicat totuşi în ochii tăi.  După borscht, la cel de-al patrulea pahar de vodcă, am luat sticla de pe masă. Ţi-am simţit privirea alunecând pe mânecă şi te-am privit pe neaşteptate în ochi. Ai tresărit uşor, de parcă doreai să scuturi din minte un gând persistent. Apoi, ţi-ai îndreptat privirea în jos. Aveai nevoie de un bărbat puternic, care să domine situaţia. 
 
“Nas Darovia !!!” M-am ridicat brusc în picioare şi i-am privit pe cei de la masă în tăcere. Un moment apreciat că forţă de caracter.  Am pus sticla la gură şi am sorbit-o dintr-o singură înghiţitură.  Am trântit-o la podea şi cioburile ei au sărit în toate direcţiile.
Kallinka, Kalinka, Kalinka Maya… Kallinka, Kalinka, Kalinka Maya.
Am dansat până noaptea târziu. Vecinii au început să bată cu mătura în tavan, şi nu ne-am oprit decât atunci când au aruncat un ghiveci de flori prin geam. 
 
“Larry, spune-mi că iubeşti Rusia, Larry” mi-ai spus cu respiraţia fierbinte şi ochii arzători. Camera se învârtea cu noi.   Te-am luat în braţe şi te-am sărutat pătimaş pe gură. Am făcut dragoste pe masa din sufragerie printre farfurii de măsline şi tarte de căpşuni. Ai lovit vaza de flori cu cotul, şi apa ei s-a prelins peste sânii tăi încordaţi de patimă. M-am lovit cu capul de candelabru, dar nu mai simţeam nimic. Desenam un romb între picioarele tale. Eram în război… 

Cea mai mare realizare din copilăria mea a fost să fluier printre dinţi. Să faci dragoste şi să fluieri, sună bizar. Cred că geamul spart şi perdeaua ridicată de vânt sunt de vină. Te-ai încordat ca un arc şi mi-ai acoperit buzele cu un sărut.
 
“Nu, nu e bine să fluieri Larry, că îmi fluieri banii”.

Era prima dată când am realizat cât de superstiţioasă eşti. Fără să vreau, m-am uitat la bunicul împăiat din colţul camerei. Cineva a pus pe genunchii săi o pătură. Oglinda era acoperită cu steagul Rusiei. Spatele meu era sfâşiat.   Şoriceii din Piaţa Roşie au început să facă slalomuri. Poate că au şi ei un “rush hour”. Cel mai simplu, ar fi să scot folia de plastic,  şi patinoarul lor s-a dus. Dar nu pot să fac asta. Aş distruge o realitate împachetată special pentru noi. Şi totuşi, nu sunt sigur. În schimb, tu întotdeauna ai fost sigură.  Argumentele noastre se sfârşesc ca în Jurassic Park. Tu un parc, eu un dinozaur. Aşa eşti tu. Singurul lucru care nu se schimbă, este sticla de vodcă şi bunicul împăiat.

“Aş vrea să mă accepţi pentru ceea ce sunt” 
 
Mereu şi mereu, aceeaşi poveste : îmi dai o palmă şi apoi îmi spui să îţi cer iertare. După care arunci cu vaza, farfuriile de muştar şi paharele.  Paharele. Asta respect!  Cioburile aduc noroc şi reînnoire. Mereu avem nevoie de înnoire. 

” Larry, nu-i aşa că o să mă ierţi? ”

Este imposibil să zic nu. Cum să mă lupt cu o Katiuşa?   Întotdeauna am admirat asta la tine. Vremea, Siberia, căderea Stalingradului ? Când ne urcăm în taxi, te pui pe scaunul de lângă şofer şi  nu-mi rămâne decât să cârpesc conversaţia la stopuri. Dar cum am mai zis, sunt un bărbat care ştie să îşi ţină udul.

“Totuşi, serios, ce ai găsit la mine? ” am întrebat într-o zi. 
“Dacă crezi cumva că m-au interesat banii, te înşeli” mi-ai spus în timp ce îţi pictai unghiile cu ojă.
“Ai nevoie de un bărbat, sau de o ţară?”
“Nie ponimaio pa ruski” ai răspuns, suflând peste unghii. 

“Şi, mai trage odată apa!”

3 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » Krepkaya

  2. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » Editorial Note

  3. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » Notă Editorială

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.