Nu mi-am propus să adun premii ci să îmi găsesc locul

[interviu cu Augustin Cupşa]

de Cristina Nemerovschi & Sorin-Mihai Grad

EgoPHobia: Am citit undeva c-ai fost microbist. Ai scăpat de tot de boală? Cum? Şi totuşi, mai ţii măcar cu Craiova?

Augustin Cupşa: Am crescut in Craiova unde toţi copii erau înnebuniţi după fotbal (şi cred că sunt şi acum). Toată ziua bateam mingea, în şcoală aveam colegi care jucau la juniori şi asta era ceva. Când treceau spre stadion, galeriile din Brazdă, de la Gară şi alte cartiere de-acolo, duduia strada. Ştiinta a făcut eventul când aveam zece ani, mare bucurie mare. Mai târziu echipa s-a stricat dar tot mă duceam cu prietenii la meciuri şi dacă nu prindeam bilet, ne rugam de paznici să intrăm măcar la pauză. Ştiu că odată, la un meci cu Rapidul din Cupa era mare nebunie, venise şi Poliţia călare şi pentru că n-aveam bilet am încercat să sărim gardul. Unuia care a sărit lângă mine i-au tras un baston în burtă. Pe alţii, i-au apucat de picioare. Eu am avut noroc. Am scăpat printre jandarmi şi am urcat în fugă panta. Când am ajuns sus pe peluză, am văzut stadionul plin, în alb-albastru. Nu că ar fi fost ceva neobişnuit să vină multă lume la meci dar de emoţie imaginea mi-a rămas limpede şi acum. Am mers tot mai rar la stadion şi în ultimii ani nici la televizor nu m-am prea uitat pentru că fotbalul în sine nu mai îmi spune mare lucru.

EPH: Printre nebunii sau ciudaţii care îţi apar prin texte s-au strecurat şi pacienţi de-ai tăi sau ai inventat tot ce-ai scris?

A.C.: Toate personajele mele sunt inventate, în general amestecând în ele trăsături, gesturi sau povesti pe care le-am furat din jur. Pentru că mi-am petrecut ultimii cinci ani cu pacientii, câţiva s-au strecurat de acolo în scrisul meu dar până acum n-am urmărit să fac personaje din ei. Ceva mă reţine. În acelaşi timp, emoţia mi-am consumat-o acolo, în relaţia directă cu ei şi nu mai îmi poate servi scrisului.

EPH: Ai fost premiat pentru poezie, proză, scenariu. Mai lipseşte teatrul. Urmează să auzim şi de dramaturgul premiat A.C. sau n-ai planuri legate de dramaturgie?

A.C.: Nu mi-am propus să adun premii ci să îmi găsesc locul. De asta am trecut de la poezie la proză şi după aceea la scenarii. În schimb teatrul nu m-a interesat niciodată, n-am prea fost la spectacole dar am citit dramaturgie şi câţiva autori mi-au rămas foarte dragi. De exemplu – Sorescu sau Miguel Mihura. Pentru teatru ai nevoie de un altfel de discurs, foarte atent semnificat şi dramatic care mie nu mi se potriveşte, n-am nicio piesă scrisă.

EPH: Ambele tale cărţi de până acum au apărut în urma unor concursuri de debut. Am primit de la tine câteva proze scurte dintr-un volum în pregătire. E deja gata? Speri că va fi şi acesta premiat la o competiţie pentru nedebutaţi în domeniu sau vei trimite cartea direct spre publicare unei/unor edituri?

A.C.: Am trecut prin mai multe variante pentru un volum de proză scurtă încercând să aduc la un loc povestirile pe care le-am scris în ultimii ani dar deocamdată nu am găsit forma finală. Nu cred că m-am îndepărtat foarte mult de prima carte pentru că şi acolo cele mai multe bucăţi pot funcţiona ca proze scurte doar că personajele sunt recurente şi stilul metaforic/ parabolic poate fi înşelator. Trebuie să găsesc unitatea manuscrisului ca să merg cu el la o editură. Cel mai firesc ar fi să continui la Cartea Românească, unde am avut o primire călduroasă de la început dar nimic nu e bătut în cuie.

EPH: Ai renunţat total la a scrie poezie?

A.C.: Total. Poezie am scris intr-un context, sa-i zicem favorabil, dand peste niste poeti foarte dedicati care se intalneau intr-o sala devastata de la Casa Studentilor din Craiova. Acolo l-am cunoscut pe Ionel Cipureanu care anul ăsta revine cu un volum foarte bun. Ceilalţi erau însă de vârsta mea. M-am contaminat de la ei, am ajuns sa scriu si eu poezii, sa le citesc acolo, sa ascult observaţiile, sa fac corecturi şi la un moment dat să îmi iasă un volum. Totul a durat cam un an jumate – doi, timp în care am scris şi proză. În fine, am trimis manuscrisul la concursul de la Botoşani ca să văd dacă îmi pierdusem sau nu vremea şi am fost foarte surprins să aflu ca am şi câştigat. Ba m-am mai şi bucurat. Totuşi nu mă vedeam poet şi de asta am stat pe gânduri dacă să public sau nu volumul şi până la urmă, întârziind un an, l-am scos la editura care mă premiase. Simţeam însă, chiar înainte de apariţia lui, că locul meu era altundeva. Aşa că am mers mai departe fără să-mi pară rău.

EPH: Te simţi medic având ca hobby scrisul sau scriitor care mai practică şi psihiatria?

A.C.: N-am găsit deocamdată un echilibru între psihiatrie şi scris. Bănuiesc că nici nu există. Tocmai dezechilibrul ăsta mă împinge înainte.

EPH: Se ştie că profesia de medic e excesiv de cronofagă. Când ai avut timp să-ţi scrii cărţile şi textele încă nepublicate în volum?

A.C.: Psihiatria nu îmi afectează atât de mult timpul cât modul de gândire, mă repoziţionez, îmi modific viziunea, rolul şi lucrurile pe care mi le doresc. Nu m-am simţit niciodată scriitor cu normă întreagă şi vremurile noastre nici n-ar fi de dorit. În plus niciodată nu m-a chinuit orgoliu să fac un roman. O proză scurtă scrisă bine, rapidă şi eficientă ca un glonţ care merge drept la ţintă, face toţi banii

EPH: Scrii în timpul gărzilor? Ai vreun ritual fără de care nu poţi scrie? E legat de anumite momente (dimineaţă/seară/noapte, week-end, concediu,…) scrisul tău?

A.C.: Gărzile la psihiatrie în Bucureşti te învârt ca o maşină de spălat, la sfârşit ieşi stors, de multe ori nu mai ai timp să gândeşti, lucrurile se mişcă prin reflexe exersate. Nu se pune problema să fi scris acolo ceva în afară de foile de observaţie. Din fericire nu mai lucrez în sistemul de stat, am făcut gărzi obligatorii în timpul rezidenţiatului şi nu le duc dorul. Îi apreciez pe cei care încă o fac. Ca să scriu îmi trebuie linişte, o dimineaţă prelungită îmi pică bine. Uneori beau cafea dar mai mult mă prostesc. Îmi trebuie să mă plimb prin cameră şi uneori să fumez dar cam atât. Cel mai mult îmi trebuie să ştiu că merită, că povestea e închegată, că am o destinaţie vizibilă şi că reuşesc să găsesc miza în subiectul respectiv.

EPH: Scrii dintr-una sau re-re-re-scrii până ajungi la ceva care te mulţumeşte?

A.C.: Când scriam la Perforatorii ajungeam să păstrez jumătate de capitol multe săptămâni în cap până găseam încă un fir narativ pe care să-l înnod cu celălalt. La Profesorul Bumb si macii suedezi am folosit un text pe care-l scrisesem după primele ore de anatomie din facultate şi pe care l-am găsit după vreo zece ani. Lucrurile neterminate îmi rămân cumva în cap. Apoi multe idei îmi vin când mă pun efectiv să scriu. Dacă termin un text îl las deoparte şi apoi îl rescriu şi îl corectez. Practic munca asta n-are capăt pentru mine. Aş putea înlocui unele cuvinte sau fraze la nesfârşit dar ştiu că trebuie să mă opresc şi să-l dau la citit altora.

EPH: Locuieşti în Bucureşti din motive profesionale sau chiar îţi place oraşul şi vrei să stai acolo?

A.C.: Un psihiatru bătrân mi-a zis odată că Bucureştiul e ca un malaxor – bagă oameni în el şi scoate un fel de pateu. Pot să dai şi peste un zgârci şi peste o bucată mai bună dar oricum toţi în aceeaşi pastă. Am ajuns în Bucureşti pentru că aşa am luat examenul de rezidenţiat, nu pot să spun că nu îmi doream. Primele luni le-am trăit cel mai intens pentru că toate detaliile erau proaspete. Stăteam la demisolul unui bloc din Dristor. Uneori, noaptea daca prietena mea dormea, mă uitam la filme fără sonor, stăteam într-un fotoliu, fumam şi vedeam de jos luminile aprinse ale celorlalte blocuri şi tot Bucureştiul mi se părea plin de viaţă şi de un nonsens emoţionant. Dimineaţa mergeam la spital într-un tramvai congelat şi din piaţa Sudului o luam pe jos. Intram printr-o spărtură în gard ca să scurtez drumul pentru că tot timpul ajungeam cam târziu. Printre copacii îngheţaţi, uneori prin ceaţă, se profilau pavilioanele vechi de cărămidă unde credeam că se ascunde o întreagă istorie. Istoriile ăstea au pălit între timp.

EPH: Îţi reciteşti cărţile sau textele după publicare?

A.C.: Nu prea. Am încercat să răsfoiesc Perforatorii după ce m-am întors de la editură cu un pachet de exemplare gratuite dar n-am reuşit. Aveam senzaţia că mă întorc într-un loc unde nu mai aveam ce căuta. Aşa că exemplarele le-am dăruit prietenilor. Am citit câteva versuri pe sărite din volum pentru că am fost surprins să-l găsesc în altă bibliotecă mai demult. Mi se părea ceva tare străin dar cred că într-un fel am fost emoţionat. Noroc că n-am avut prea mult timp, fata s-a întors în cameră şi eu am îndesat volumul repede printre celelalte.

EPH: S-a transformat deja vreunul dintre scenariile tale în film? Dacă da, eşti mulţumit de rezultatul final?

A.C.: Deocamdată nu. Trenul către Bucureşti… primul scenariu pe care l-am scris a luat premiu HBO şi după doi ani a luat finanţare de la CNC dar nu a intrat în producţie nici astăzi din motive care mie îmi scapă. Am scris acum la un serial care se va difuza în iarnă. Mi se pare că a ieşit foarte bine.

EPH: Am remarcat că ai menţionat EgoPHobia printre revistele tale literare preferate. Ce-ţi place la ea? Ce nu?

A.C.: Am trimis un fragment de proză la EgoPHobia în 2006, am fost bine primit si m-am bucurat. Am şi discutat foarte puţin pe mail. Primul lucru care m-a atras a fost numele si conceptul pe care-l ghicesc in spatele lui. Aşa am ajuns să citesc textele de acolo şi am văzut că spre deosebire de celelalte reviste de pe net, era selectivă, adică nu publica orice şi pe oricine ca să îşi adune cititori de ocazie. Revista s-a dezvoltat mai departe şi au apărut tot mai multe texte în engleză, ceea ce mi se pare foarte tare, mai ales pentru România. Dacă aţi face o nouă prezentarea grafică pentru sumar, nu ceva comercial doar mai aerisit (si ceva poze/ grafică), mie mi-ar plăcea şi mai mult.

EPH: Te tentează să încerci să obţii o bursă de creaţie literară (eventual în străinătate) sau o asemenea întrerupere ţi-ar putea crea neplăceri în cariera de psihiatru?

A.C.: Nu ştiu dacă mi-ar folosi. Mă gândesc că poate n-o să reuşesc să scriu nimic acolo. Ştiu cum povestea Marin Preda în Viaţa ca o pradă că a prins cu greu o bursă la munte, nu mai ştiu unde şi n-a reuşit să scrie un rând deşi îşi dorea foarte tare. Asta i se poate întâmpla oricui, cred.

EPH: Scrii jurnal? Dacă da, îl vei publica vreodată? Dacă nu, te-a tentat vreodată ideea?

A.C.: Să scrii jurnal e cam trist. Plus că ai o mare ocazie să te minţi, să te falsifici exact când îţi doreşti cel mai mult să n-o faci. Trebuie să-ţi reproduci existenţa în scris printr-un fel de transă. Asta dacă jurnalul nu se rezumă la o înşiruire de evenimente. Să zicem că aş putea reuşi aşa ceva, nu văd la ce şi cui ar folosi lucrul ăsta. Mie în niciun caz. Mie imi foloseste să mai şi uit.

EPH: Se află între planurile tale un site (de scriitor) sau un blog?

A.C.: Până acum am refuzat să îmi fac blog din principiu. Ce ziceam mai devreme. Apoi am văzut că blogul poate fi o formă de comunicare, poţi să îţi pui texte noi, în diverse forme – mai mult sau mai puţin definitive şi să stai de vorbă cu oamenii pentru care reprezinţi ceva (şi reciproc). Poate o să-mi fac, văd că toată lumea are.

EPH: Nu te-am prea văzut activând pe cenaclurile literare online. Din lipsă de timp sau ai alte motive?

A.C.: Cel mai mult din inconsecvenţă. M-am înscris în câteva cenacluri/ ateliere literare online, postam dar după un timp îmi trecea, mă luam cu altele şi uitam. Mai nicăieri n-am pus mai mult de două, trei texte. Şi nu doar la capitolul acesta sunt inconsecvent. De asta nu-mi vine nici să îmi fac blog pentru că trebuie să-l întreţin.

EPH: Ai încerca să scrii o carte comercială (eventual fantasy, pentru femei sau copii,…) sau scenarii pentru seriale telenovele sau preferi să te dedici doar scrierilor “serioase”? Te-ai înhăma la scrierea unui scenariu pentru un serial despre medici (eventual psihiatri)?

A.C.: În literatură, scopul scuză mijloacele şi dacă ajungi la ceva bun, nu contează cum şi ce ai scris. Eu n-aş încerca pentru că ştiu că n-o să-mi iasă. Mi-am dat seama că alunec pe aceleaşi canale şi urmăresc aceleaşi teme şi angoase. Totuşi am scris la un serial, chiar cu psihiatrii şi chiar anul ăsta (mai prin primăvară). Deşi a fost vorba doar de o adaptare, munca asta m-a prins. Subiectul mi s-a părut interesant şi m-am simţit foarte familiar în atmosfera de acolo. Ceilalţi din echipă, chiar producătorii sau actorii mă întrebau dacă e posibil un lucru sau altul, cum se manifestă o boală sau alte fenomene psihice care mie mi se păreau fireşti şi cunoscute pentru toţi. Dar nu era chiar aşa şi mi-am dat seama că lumea o să fie interesată să vadă serialul.

EPH: Psihiatria a fost prima şi singura ta alegere dintre ramurile medicinii? Înainte de a da la facultate ţi-ai dorit să fii doar medic sau şi altceva?

A.C.: Mi-am dorit să mă fac fotbalist, pilot, silvicultor, tâmplar, ghid turistic, psiholog, supraveghetor vagon de dormit, ceasornicar, ziarist şi alte douăzeci de treburi. Dura între o zi şi câteva săptămâni până mă lămuream ce înseamnă cu adevărat să faci aia sau aia. După ce am luat la medicină, m-am dus la Şcoala Populară de Artă şi am fost primit la baterie, profesorul mi-a zis că o să fac ceva bani la nunţi. M-am lăsat. Ca să mă fac bucătar pe vapor, am căutat cursuri de calificare prin oraş. Acolo, la centru (nu mai ştiu cum îi zice) n-aveau decât un modul de jardinier. Nu m-a atras în mod special. Mi-am mai dorit să îmi fac o patiserie, un bar sau un centru de închiriat bărci în parc. Medicina nu mi-am dorit-o în mod special dar mi-am dorit psihiatria după ce am citit în liceu Muntele vrăjit şi am cunoscut nişte psihiatrii care veneau pe la ai mei. Un lucru de care m-am ţinut. Simt un fel de datorie să o practic măcar câţiva ani. După asta o să mai văd.

EPH: Ai citit ceva de Herta Müller? Ţi-a plăcut?

A.C.: Am citit acum câţiva ani Încă de pe atunci vulpea era vânătorul şi până la un punct mi-a plăcut. Am apreciat-o ca pe un experiment literar reuşit deşi greu de urmărit. Apoi însă m-a pierdut. Am înţeles mai târziu că romanul provenea din scenariu de film şi nu invers, cum se face de obicei şi m-am prins cum ajunsese cu textul la acea formă. Am citit şi Este sau nu este Ion. Aş vrea să citesc primele două volume pe care le-a scris când era încă în ţară – în varianta necenzurată, binenţeles.

EgoPHobia: Ai ştiut de la bun început ce final va avea romanul Perforatorii?

Augustin Cupşa: Mi-am dat seama de structura cărţii, din ce părţi vreau să fac întregul, doar după ce scrisesem câteva proze scurte (ulterior dna Mădălina Ghiu le-a denumit capitole) în care apăreau Robert, Ta, colonelul şi Clara. Atunci mi-a venit ideea Mărturisirilor de la sfârşit care să schimbe complet perspectiva şi am făcut câte o poveste pentru fiecare personaj. Colonelul a avut, bineînţeles, o declaraţie iar doctorul – un mesaj, celelalte personaje s-au rezumat la mărturisiri. Scopul meu a fost să întregesc cartea dar şi absurdul din primele două părţi – dacă îi găseam un cadru realist, credibil, dacă toate personajele acelea care până atunci făcuseră lucruri absurde sau ciudate puteau să aibă o identitate credibilă, atunci absurdul era complet.

EPH: Dacă ţi-ar cere cineva să descrii romanul Perforatorii în trei cuvinte, care ar fi acelea?

A.C.: Nu le găsesc acum. Sigur a fost ceva inedit, ieşit din peisaj – toată lumea a fost de acord cu asta. Dar celelalte două cuvinte nu-mi vin în cap.

EPH: Crezi în întrepătrunderea genurilor literare? Romanul tău are fragmente care ar putea fi descrise ca poeme în proză – de ex. Simţeam că aveam un câine în piept.

A.C.: Şi Nora Iuga şi alţii m-au încadrat într-o formă de cvasiliteratura în care genurile se amestecă şi recunosc şi eu câteva derapaje lirice sau metaforice în carte. Dacă sunt bine dozate, infuziile lirice prind foarte bine în proză şi nasc formule orginale – vezi Bruno Schulz, Aglaja Veteranyi, Herta Muller şi alţii. Îmi place la fel de mult şi proza pură chiar strictă, esenţializată a lui Carver sau a lui Hemingway, de exemplu.

EPH: Preferi să publici în reviste fragmente din scrierile tale imediat cum le închei sau după ce trece o anumită perioadă de timp?

A.C.: După ce termin o proză, o ţin deoparte o vreme şi apoi o recitesc, dacă îmi place dar încă e loc de îmbunătăţiri, încep să le fac. Apoi le-o dau prietenilor. Apoi o rescriu şi tot aşa. Trece mult timp până public ceva şi totdeauna după aceea mi se pare că puteam să mai stau şi s-o mai corectez.

EPH: Ce citeşti momentan? Ce ai citit tare în ultimul timp?

A.C.: Am citit Houellebecq dar n-am găsit (în Platforma) aceeaşi consistenţă şi acelaşi suflu ca în Particule elementare, ceva s-a domolit şi implicit s-a pierdut, poate odată cu succesul de public. Am citit şi am recitit Gunter Grass, Murakami şi Saramago, bineînţeles. Am descoperit un scriitor (vest)german interesant, astăzi cam uitat – Konjetzky.

EPH: Îmbini cititul literaturii cu cel al cărţilor de specialitate sau ai perioade dedicate exclusiv psihiatriei şi altele literaturii?

A.C.: Când aveam examene, orice carte mi se părea mai bună decât materia pe care trebuia s-o învăţ şi ajungeam să citesc tot felul cărţi într-un timp foarte scurt. Între timp am terminat-o definitiv cu examenele, citesc de plăcere şi în ritmul meu – articole, cărţi de psihologie, literatură sau alte lucruri care mă interesează pe moment.

EPH: Te-ai îndrăgostit vreodată de un personaj feminin dintr-o carte?

A.C.: Bine că nu. Ar fi cam ciudat. Oricum nu mi s-a întâmplat.

EPH: Dacă ar fi să alegi un film în care să se regăsească starea (sau măcar o parte din ea) din Perforatorii, care ar fi acesta?

A.C.: Proza din Perforatorii e prea puţin narativă şi chiar dacă are plasticitate, sigur nu e cinematografică, în plus i-am conceput mai multe paliere de sens, unele destul de abstracte – nu cred că s-ar potrivi cu filmul.

EPH: Îţi mai aminteşti ce muzică ai ascultat în timpul scrierii romanului?

A.C.: Mie îmi plac sintetizatoarele, fenomenul wave, postpunk, aveam un club în Craiova setat pe muzica asta şi acolo mergeam de două, trei ori pe săptămână, era perioada în care scriam volumul dar, sigur, n-ascultam efectiv în timp ce scriam. Când scriu n-ascult nimic.

EPH: Unii autori sunt de părere că pentru a avea cu adevărat impact, literatura ar trebui corelată cu imagini şi sunet. Crezi în această contopire sau eşti de părere că scrisul are forţă prin el însuşi?

A.C.: Scrisul dacă e bun, are impact prin el însuşi. Un artist nu trebuie să-şi sprijine munca pe a altuia.

EPH: Ți s-a întâmplat să întâlneşti la pacienţi propriile tale angoase?

A.C.: Dar şi ei la mine – ţi-aş răspunde scurt. Am auzit că toţi studenţii la medicină se bănuiesc măcar de-o boală de-a lungul facultăţii iar când ajung la psihiatrie, lucrurile se complică, limita dintre normal şi psihopatologic rămâne neclară pe porţiuni bune aşa că acolo e loc să brodeşti cu propria subiectivitate. Iar dacă e să răspund fix la întrebare, nu cred că angoasele scutesc pe nimeni de-a lungul vieţii.

EPH: Ai folosit idei din volumul tău de poezii şi pentru Perforatorii?

A.C.: Mai deloc. Nu se aseamănă nici ca stil nici ca idee. Doar că le-am scris cam în aceeaşi perioadă.

EPH: Poţi scrie oriunde sau ai un loc special care te inspiră?

A.C.: N-am un loc care să mă inspire, dar nu pot să scriu dacă nu e linişte. De cele mai multe ori scriu acasă, nu ştiu să fi scris altundeva, poate doar notiţe, mici însemnări. Cred că de asta scriu aşa de rar – că nu mai stau pe-acasă.

EPH: Dacă nu ai fi fost scriitor în România, în ce altă ţară şi limbă ţi-ar fi plăcut să scrii?

A.C.: Cred că în germană sau în engleză, engleza mai ales are o complexitate şi o mobilitate extraordinară care îţi dau voie să faci tot felul de minunăţii în scris dacă o stăpâneşti la perfecţie, mai ales dacă eşti nativ – ceea ce nu e cazul meu.

EPH: Crezi că e mai bine pentru un debutant să fie încurajat, să i se treacă cu vederea părţile mai puţin reuşite ale scriiturii, sau să fie criticat dur, chiar cu riscul ca acesta să renunţe în final la scris?

A.C.: Nu cred că cineva renunţă la un lucru pe care-l face, din cauza criticilor, mai ales dacă e vorba de literatură unde subiectivismul ajunge la cote maxime şi e aproape să imposibil să nu-ţi găseşti pe cineva care să te laude. Laudele şi criticile n-au mare valoare motrice, e ceva în tine care îţi spune încotro să mergi şi când să te opreşti.

EPH: Ce părere ai despre scriitorii care ţin cu tot dinadinsul să îşi facă remarcat un text, postându-l pe zeci de site-uri literare? De unde crezi că vine disperarea asta de a fi remarcat?

A.C.: Habar n-am, nu mi-am propus să ştiu ce e în mintea fiecăruia dar dacă aş sta cu ei de vorbă, cred c-aş afla. Eu oricum postez foarte rar, îmi plac revistele tipărite dar din păcate cele literare din acest moment n-au vizibilitate.

EPH: Cum arată revista ideală de literatură în viziunea ta?

A.C.: Cum ziceam mai devreme, o revistă tipărită, cu acoperire mare în care să fie multă literatură (mai ales proză) mai puţină teorie literară, critică sau eseuri peste care de obicei lumea sare, un format aerisit, şi o redacţie selectivă, cam asta ar fi. În alte părţi, de ex în State revistele literare chiar înseamnă ceva şi sunt scriitori care trăiesc din prozele scurte pe care le publică în reviste.

EPH: Medicii cam pleacă din ţară din cauza salariilor mici şi a sistemului falimentar. Te-ai gândit să încerci să profesezi psihiatria altundeva?

A.C.: Discuţiile despre plecatul din ţară s-au înmulţit în ultima vreme şi cu prietenii, colegii dar şi cu ai mei care sunt tot doctori . Am fost tentat să plec pe un post în Luxemburg anul trecut dar m-am oprit în ultima clipă. Am stat în Belgia mai demult câteva luni şi am lucrat acolo dar atmosfera ploioasă şi apăsătoare, oamenii reci şi franceza mea aproximativă m-au făcut să mă întorc în ţară. Acum au apărut locuri peste tot în Europa dar comunicarea în psihiatrie e vitală şi trebuie să ştii limba ţării foarte bine. Aş pleca la Londra şi chiar o s-o fac dacă o să văd că aici nu se mai poate. Şi nu se prea mai poate.

EPH: Dupa ce finalizezi un text îl dai cuiva spre citire înainte de a-l publica? Cui?

A.C.: Până de curând nu dădeam textele nimănui înainte de publicare şi nu prea ţineam cont de părerile celorlalţi după aceea. Feedbackul şi interacţiunea cu alţi oameni am învăţat-o lucrând la câte un scenariu cu un regizor sau alt scenarist. Când am dat de curând câteva texte unor scriitori sau critici tineri am primit o mulţime de păreri şi m-a frapat cât de diferite puteau să fie. Şi totuşi ei ar fi trebuit să aibă gusturi asemănătoare fiindu-mi apropiaţi. Nu ştiu ce concluzie să trag de aici.

EPH: Crezi că există aşteptări de la tine să scoţi o nouă carte foarte bună din partea lumii literare sau măcar a unor cititori care ţi-au citit Perforatorii? Simţi vreo presiune în această privinţă?

A.C.: Sunt câţiva oameni pe care aş vrea să nu-i dezamăgesc dar cel mai mult n-aş vrea să mă dezamăgesc pe mine. Faptul că a trecut ceva timp de la prima carte poate fi o sursă de presiune dar nu e cazul să mă grăbesc. Toţi spun că a doua carte e cea mai riscantă. O să vedem.

4 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » EgoPHobia #28

  2. Pingback: a apărut EgoPHobia #28

  3. Pingback: a apărut EgoPHobia #28 | FDL.ro

  4. Pingback: a apărut EgoPHobia #28 | BoomLIT

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.