Omul care nu putea uita!

 de Michael Graeme [Marea Britanie]

traducere din engleză: Mihu Elena Veronica [masterandă MTTLC]

editare de Adrian Ioniţă

for the English version click here 

 
Am o problemă cu memoria. Nu că m-ar lăsa vreodată – de fapt, este chiar invers. Într-adevăr, toate amintirile, mai puţin cele legate de primii ani de viaţă, sunt cu adevărat fotografice, aşa că nu era nici un dubiu în mintea mea că femeia care se afla acum în faţa mea, era cea care furase cartea.

O văzusem cu câteva minute înainte într-un colţ labirintic din interiorul unei încăperi de la „Anticariatul lui Brady”. Pentru o clipă, am lăsat deoparte examinarea unei cutii cu stampe din secolul 18 pentru a o surprinde în timp ce ascundea cartea în partea din faţă a pantalonilor. Apoi a plecat cu ea pur şi simplu.

A fost Brady cel care a declanşat alarma deoarece o văzuse şi el, însă nu-i văzuse faţa. Văzându-mă privind-o oarecum mirat în timp ce trecea pe lângă mine, precis a crezut că o voi putea recunoaşte. Era deja în stradă şi s-ar fi crezut că o să scape basma curată numai că, incredibil, se poticni în braţele unui poliţist care era prin preajmă. Desigur, întreg incidentul putea fi amuzant dacă Brady, după ce a prins-o, nu i-ar fi controlat amănunţit hainele pentru a recupera cartea. Acum, ştiu că ea o furase, dar chiar şi aşa, comportamentul său odios m-a făcut să ţin partea femeii.

„Este a mea”, a protestat ea.

„Bună încercare”, zâmbi Brady batjocoritor.

„Serios”, a spus, „am ascuns-o doar ca să evit o neînţelegere.”

Poliţistul a ascultat detaşat schimbul de replici înainte să o întrebe pe femeie dacă poate dovedi că acea cartea îi aparţine.

„Bineînţeles că nu pot. Însă el poate dovedi că este a lui?”

 Avea dreptate. Luase cartea din secţiunea cărţilor de mâna a două, pentru care câştigul era destul de scăzut şi nu purta marcaje de proprietate. Poliţistul se întoarce către Brady : „Ei bine, poţi?”, a întrebat.

Bineînţeles că Brady nu putea dovedi nici el, dar persoanele care furau din magazin erau blestemul vieţii sale şi puteam vedea că era hotărât să demonstreze acest lucru pe această femeie. În acel moment s-a întors către mine şi m-a arătat cu degetul.

„El vă va spune. El a văzut tot.”

De fapt, nu o văzusem luând cartea de pe raft. Am văzut-o doar când a ascuns-o în pantaloni şi astfel, nu am putut face nimic. Poate sună puţin pedant, însă trebuie să specific că nu-i datoram niciun serviciu lui Brady. Nu de puţine ori mă întrebase sarcastic dacă vroiam să cumpăr ceva, o aluzie la faptul că nu făceam altceva decât să răsfoiesc cărţile. Nu trebuia să afle că nu aveam de ce să-i cumpăr cărţile; simpla lor răsfoire îmi era de ajuns ca să intru în posesia lor. Pe de altă parte toată această întâmplare mi se părea exagerată. Cartea furată era un volum amărât de eseuri de J.V.Lanchester. Coperta lipsea, cotorul era rupt; nu înţelegeam de ce acea femeie a riscat să fie acuzată pentru un lucru atât de neînsemnat.

Aşadar, toate privirile erau aţintite asupra mea : ale poliţistului, ale lui Brady şi ale femeii. O găseam palidă şi nervoasă şi cu excepţia câtorva riduri în jurul ochilor, aşa cum mi-o aminteam de acum 10 ani, când am văzut-o prima dată.

„Chiar nu ştiu ce să spun”, le-am spus.

Brady s-a înroşit deodată, un roşu aprins şi ameninţător, de parcă mai avea puţin şi izbucnea. Poliţistul se hotărâ să disculpe femeia de orice vină şi să-i permintă să plece, apoi a pus sare pe rana lui Brady, condamnându-l că a controlat hainele femeii. M-am întors către el şi am ridicat din umeri iar el, ţâfnos, a anunţat că va închide magazinul pentru restul zilei şi a început să conducă lumea afară.

În drum spre atelierul meu, mă gândeam la acea femeie. Prima noastră întâlnire avusese loc în librăria Politehnicii, unde eram studenţi. Era o dimineaţă ploioasă şi ca drept dovadă, locul era mai aglomerat ca oricând, cu puţine locuri libere. Aşa ne-am trezit stând faţă în faţă la o masă înghesuită.

Mi s-a părut destul de atractivă, dar aveam 25 de ani pe atunci, vârstă cam mare pentru un student şi eram deja istovit de experienţa mea în relaţii intime. Era vorba de memoria mea, înţelegi? Totul este înregistrat, toate lucrurile pe care voi, oamenii normali a-ţi face bine să le uitaţi : orice zeflemea, cuvânt încrucişat, sau neînţelegere amară. Şi apoi cred că stă în firea noastră ca toate emoţiile negative să atârne mai greu decât cele pozitive- un lucru care, în cazul meu, alimentează acei primi sâmburi de atracţie care înfloresc în ceva mai de durată.

Din acest motiv, am încercat să nu dau atenţie excitării crescânde şi oarecum supărătoare, dar fără succes. Într-adevăr, într-atât era puterea impresiei lăsate asupra mea încât începusem să mi-o imaginez goală şi în tot felul de poziţii scabroase. Vă asigur că, în mod normal, nu mă las purtat de astfel de pofte neînfrânate dar în acel moment acea experienţă mi s-a părut destul de tulburătoare. La sfârşit, am fost capabil să-mi înfrâng zăpăceala doar după ce mi-am strâns cărţile şi notiţele şi m-am mutat la altă masă.

Nu am mai văzut-o… până în ziua incidentului din librărie.

Acum, că mi-am amintit că o cunosc după atâta timp şi după aşa o scurtă şi, aţi putea spune, nesemnificativă întâlnire, nu este chiar aşa de neobişnuit din moment ce pot să-mi amintesc figurile fiecărei persoane pe care am cunoscut-o vreodată. Ceea ce este uluitor. Cu toate acestea, acum că-i văzusem expresia feţei când m-a zărit în librărie, mi-am dat seama că şi ea m-a recunoscut, cu aceeaşi claritate.

Şi cum mergeam eu alene, lăsându-mă în voia amintirilor, deodată dau de ea. Aştepta câţiva paşi mai în faţă, pe treptele unui magazin, ţinând cartea la piept. Când m-a văzut, s-a ridicat în picioare şi a încetinit pasul ca să meargă în rând cu mine.

„Ar trebui să-ţi mulţumesc”, a spus.

Am ridicat nepăsător din umeri. „Nu am văzut nimic.”

„Aş vrea să-ţi explic”, a spus, ezitând la început. „Nu fac o obişnuinţă din astfel de lucruri.” A privit în altă parte, probabil punându-mi tăcerea pe seama indiferenţei, apoi a continuat prin a spune ceea ce intenţiona de la bun început. „Ne-am mai întâlnit.” Aproape că a şoptit vorbele, ca şi cum nici ei nu-i venea să creadă. „Nu aş fi amintit acest lucru, doar că m-am gândit că poate şi tu îţi aminteşti, ceea ce ar fi incredibil, nu-i aşa?”

„Da, cred că ne-am mai întâlnit. Aşadar, suntem la fel?”

„Aşa se pare.”

În timp ce mergeam, am observat cum încetinea pasul de parcă era o păpuşă mecanică care merge din ce în ce mai încet. „Nu credeam că mai sunt şi alte persoane ca mine”, am continuat. Ne-am oprit, greutatea letargiei sale obligându-ne să facem un popas. Am studiat-o mai îndeaproape, uimit fiind de puterea memoriei sale. „Pot să te invit la o cafea?” am întrebat-o. „Poate că ar trebui să vorbim.”

A zâmbit. „Chiar ar prinde bine o cafea. Şi chiar am nevoie să stau jos.”

„Eşti puţin palidă. Pot să te ajut cu ceva?”

A zâmbit şi a dat din cap. „Nu-i nimic.”, a răspuns.

Nu aveam niciun interes să o impresionez pe această femeie, aşa că am condus-o până la cafeneaua din staţia de autobuz, de peste stradă, un loc nu tocmai renumit pentru bucătărie sau ambient. Nu vroiam decât să ne odihnim şi să ne înviorăm, nimic mai mult.

„Citeai despre artă” şi-a amintit în timp ce urmăream traseul autobuzelor. O chema Clarissa şi într-adevăr, memoria sa era tot atât de pervers ascuţită ca şi a mea. „Îţi scriai notiţe cu cerneală verde, cu un stilou strunjit din carapace de broască ţestoasă”.

„O lucrare despre Monet”, mi-am amintit eu. „Iar tu citeai Preludiul, de Wordsworth. Erai îmbrăcată cu o salopetă de blugi, cu o eşarfă albastră înfăşurată în jurul gâtului, cu o mică insignă pe rever, un ursuleţ… emailat în galben.”

Pe măsură ce comparam detaliile precise ale acelei scurte întâlniri, mă trecu o presimţire. Această femeie nu semăna deloc cu toate celelalte femei pe care le cunoscusem. Ne înţelegeam unu pe celălalt. Apoi, aproape în acelaşi suflu, am blestemat zădărnicia acestui fapt. O relaţie cu această femeie nu avea cum să reziste mai mult decât orice altă relaţie –chiar părea de două ori mai posibil să nu ţină, niciunul dintre noi nefiind capabil să uite un cuvânt din toate cele rostite. Ca să distrag atenţia, am întrebat-o de ce a furat cartea.

„Este o carte rară”, a spus. „Posibil să fie ultima copie. Am căutat-o peste tot. Îţi vine să crezi că am găsit-o exact în ziua în care mi-am uitat portofelul acasă? Nu mi s-a părut că fac un lucru atât de rău – şi aveam de gând să o strecor la loc după ce o citeam. După cum bine ştii, trebuie doar să o citesc ca să simt că îmi aparţine.”

„Sunt sigur că Brady ar fi pus-o deoparte pentru tine.”

„Nu, l-am mai rugat să facă acest lucru şi mai demult şi a refuzat categoric. Nu este un personaj tocmai amabil.”

„Chiar are reputaţia unui om arţăgos,” am consimţit.

Ştiu că sună absurd, dar mi-a fost teamă că nu o să o mai găsesc până mă întorc. Nu-ţi imaginezi cât de importantă este această carte pentru mine.”

A scos volumul din buzunar, a dat la prima pagină unde, din câte am putut observa, era trecut anul primei ediţii – 1946. De asemenea, tot aici era trecut şi preţul, în colţul de sus : 50 de pence. Cu toate greşelile sale, Brady chiar cunoştea meritul unei cărţi şi din cât se vedea, J.V. Lanchester nu avea prea mare succes.

„Există o copie a Lindisfare Gospels, am spus. „Este inestimabilă. Dar aceasta?”

A dat din cap. „Sunt multe copii ale Evangheliei – doar un singur original, dar aceste eseuri sunt probabil ultimele rezervoare existente ale cunoştinţei acestui om. Picturile tale de Monet, cărţile mele de Wordsworth – toate aceste lucrări au fost înregistrate şi imprimate de multe ori şi sunt în mintea multor persoane, nu vor fi niciodată uitate… dar copilăria lui Lanchester într-o mahala din Manchester? Experienţa sa ca supraveghetor într-o fabrică de bumbac? Concepţiile sale în legătura cu schimbările sociale din anii 30?”

„Însă toate acestea nu sunt altceva decât memoriile unui boşorog trist… nu sunt importante. Nu fac lumea cu nimic mai bogată.”

A zâmbit. „Cine spune asta?”

Deodată s-a oprit, de parcă ar fi fost doborâtă de o durere crâncenă.

„Eşti bolnavă”, i-am spus.

„O să treacă,” mă privea plină de curiozitate. „Îmi pare rău că trebuie să-ţi cer asta mai ales că ai făcut atâtea pentru mine, dar ai vrea să mă conduci până acasă? Te rog să nu-ţi faci o impresie greşită. Doar că mi-e frică că o să leşin pe drum.”

„Ai consultat vreun doctor?”

„Nimeni nu poate face nimic,” a spus. „E mintea mea. Am umplut-o cu prea multe cărţi în ultimul timp. Din când în când se mai închide în semn de protest. O să fiu bine, doar dacă ai putea să mă conduci până la uşă.”

Eram îngrozit. „Asta înseamnă că încă mai ai obiceiul să citeşti cărţi?”

„Bineînţeles. Tu nu?”

M-am sfiit să-i spun. „Nu cărţi… e mult prea multă informaţie. Eu colecţionez imagini… doar atât.”

Era esenţial să evit să încarc mintea cu prea multe informaţii. Îmi aminteam chiar şi numerele autobuzelor care treceau pe la fereastra noastră şi figurile trecătorilor care se holbau la noi până la sfârşitul vieţii mele valoroase. Şi fiecare zi se adăugă implacabil acestei poveri fără importanţă, astfel încât era de ajuns şi aşa fără să mă încarc în plus. Dacă eram atent, poate că mi-aş fi trăit altfel următorii 20 de ani din viaţă, înainte ca mintea să mi se mistuiască şi să debiteze o confuzie patetică într-un ospiciu. Acum înţeleg natura bolii Clarisei… se apropia deja de această fază.

Ne-am îndreptat încet către casă, timp în care s-a plâns că ameţeşte şi a făcut multe pauze, ghemuindu-se pe trotuar ca un beţiv, cu capul între genunchi pentru a împiedica leşinul. Într-un sfârşit, m-a condus într-un cartier respectabil, la uşa unei vile cu o terasă îngrijită. A fost aici unde, în timp ce-şi căuta cheile, a leşinat în cele din urmă, lăsându-mă să o duc în braţe înăuntru.

Casa era elgantă şi simplă, dar ceea ce m-a frapat cel mai mult, având în vedere setea ei suicidală pentru lectură, a fost faptul că nu erau cărţi. Pereţii erau albi şi podeaua goală, cu doar câteva covoraşe simple aranjate cu o precizie geometrică şi câteva scaune simple. Semăna mult cu propria mea casă – nimic care să atragă atenţia, numai locuri goale unde oricine putea să se privească liniştit şi să pună receptorul a tot vigilenţelor circuite neurale în aşteptare.

Nu era nicio canapea unde să o aşez aşa că am dus-o sus, în dormitorul său. Şi acesta era mobilat în stilul minimalist cu un pat jos şi un şifonier obişnuit, totul era alb şi fără ornamente. Am întins-o pe pat, aşezând-o cât am putut de confortabil, apoi m-am pus pe margine lângă ea simţindu-mă incredibil de trist.

Era frumoasă şi aveam atâtea în comun, dar era nepotrivit să caut o relaţie cu Clarissa. Bineînţeles că puteam deveni prieteni, dar eu avusesem deja un şir de femei cu care împărţisem o relaţie fără rost – fără rost deoarece toată viaţa mea am râvnit după mult mai mult. Dacă nu m-ar fi preocupat sănătatea ei şi dacă ar fi leşinat dintr-o beţie, atunci aş fi plecat – însă în aceste condiţii, simpla decenţa m-a forţat să rămân.

Poate că plictiseala m-a împins să scot încet eseurile lui Lanchester din buzunarul hainei sale – deşi trebuie să recunosc că eram şi curios să aflu câte ceva despre el, dacă nu cumva era ceva mult mai profund legat de gândirea sa, ceva care a făcut-o pe Clarissa să-i însuşească cuvintele cu price preţ. Cu toate acestea, am fost profund dezamăgit. Proza sa era întortocheată şi banală. Citind cu viteză, am brăzdat textul în mod necontenit, devorându-l pentru măcar o nestemată a înţelepciunii veşnice, însă nu am găsit niciuna. Nu erau decât memoriile unui om obişniut şi destul de slab educat, mărturia unei vieţi întru nimic remarcabile. Eu şi Brady eram de aceeaşi părere : 50 de pence erau de ajuns şi regret că mi-am pătat memoria cu ea.

La scurt timp după ce am terminat cartea, o bătaie puternică în uşă m-a deşteptat şi, gândindu-mă că nu poate fi decât o rudă nerăbdătoare, m-am grăbit să deschid uşa ca să mă trezesc cu Brady în prag.

„Trebuia să-mi fi dat seama că sunteţi amândoi implicaţi în asta,” a spus el.

Eram uluit. „Ne-ai urmărit până aici? Pentru 50 de pence amărâţi! Eşti nebun.”

„Este vorba de principii,” a răspuns. „Unde este?”

Mă simţeam vinovat uitându-mă la cartea din mâinile mele. Brady s-a întins uşor şi a luat-o. „Sper să nu mai văd pe niciunul dintre voi doi în magazinul meu vreodată,” a spus.

Clarissa s-a trezit în zori simţindu-se mai bine, mai luminată şi mai înviorată, deşi ştiam că recuperarea sa va fi de scurtă durată. S-a uitat gingaş la mine când a văzut că am rămas la marginea patului său, dar s-a întristat când i-am povestit ce se întâmplase.

„Nu cred că se va mai întoarce,” am liniştit-o, dar Clarissa părea mai puţin preocupată de vizita lui Brady decât de faptul că-i luase cartea.

„Nu o să mai găsesc niciodată o altă copie,” a oftat.

Am încercat să nu-i acord importanţă. „Ei bine, din câte am citit – nu e chiar aşa o mare pierdere.”

A îngheţat. „A citit-o? Pe toată?”

„Da. De la început până la sfârşit.”

„Ai putea să mi-o povesteşti?”

„Ar putea dura zile întregi!” am protestat eu.

„Dar ai putea? Cuvânt cu cuvânt?”

Bineînţeles. Dar e o mizerie. De ce să-ţi încarci memoria cu asta ?”

Se uită disperată la mine. „Te rog, trebuie să am acea carte.”

„De ce te-aş ajuta să te sinucizi?”

„Asta crezi tu?”

„Ce altceva aş putea să cred, când pari hotărâtă să-ţi arzi creierii singură?”

Mă privea cu interes. „Să ştii că nu ţin informaţiile în mine. Le pasez altora.”

Eram uimit. „Ce vrei să spui, cum adică le pasezi?”

„Le împărtăşesc cu studenţii de cele mai multe ori… sunt îndrumător la un colegiu acum. Dar nu înţelegi… le transmit direct… din memoria mea către memoria lor – bineînţeles că nu sunt conştienţi de acest lucru. Ei doar cred că sunt un bun îndrumător.”

A văzut că mă luptam să înţeleg acest concept straniu, aşa că m-a luminat ulterior. „Atunci când ne-am cunoscut, la colegiu, ţi-am dat câteva poze deochiate cu mine ca să-ţi doreşti să mă cunoşti mai bine… Poze Polaroid pe care mi le făcusem singură. M-am gândit la ele apoi ţi le-am proiectat în minte. Chestie ieftină, ştiu, dar eram tânără pe atunci şi nu foarte sensibilă. Ciudat, întotdeauna a mers cu ceilalţi bărbaţi.”

Simţeam cum mă schimbam la faţă.

A zâmbit. „Mă mir că nu cunoşti această tehnică.” Deodată a devenit serioasă şi s-a apropiat. „N-o cunoşti, nu-i aşa? Chiar nu o cunoşti. Continui să ţii totul doar pentru tine. Întreaga ta viaţă.” Era îngrozită. „Cum poţi suporta?”

„Am încotro?”

„Bineînţeles. Nu ştii că odată ce o împărtăşeşti, te descarci? De aceea oameni ca noi trăiesc cum trăiesc… ca noi să le împărtăşim anumite lucruri… ca de exemplu, numerele autobuzelor de aseară şi orice alt lucru banal care se acumulează.”

Am dat din cap în semn de dezaprobare. „Azvârli cu gunoi în minţile oamenilor. Crezi că ei nu ştiu?”

„Le poţi pune la grămadă,” a spus. „Nu e altceva decât un zgomot de fundal pentru ei – şi chiar inofensiv… însă pentru noi,… pentru noi este aşa o descărcare!”

„Dar cum reuşeşti? Cum îţi alegi oamenii?”

„Este uşor,” a spus. „Poţi s-o faci oricui – chiar şi unui trecător.”

„Avusesem o revelaţie, căci realizasem că o astfel de tehnică avea să-mi extindă viaţa. De-ar fi adevărat! „Ai putea să mă înveţi, Clarissa?”

M-a privit cu atenţie. „Bineînţeles. Deîndată ce-mi dai eseurile lui Lanchester.”

„Dacă m-ai instrui acum, aş putea să-şi dau eseurile direct,” i-am spus. „Şi să mă detaşez de ele pe parcursul procesului.”

„Mi-ar putea lua luni întregi să te învăţ,” a spus, „şi nu sunt sigură că clientul meu poate aştepta atât de mult.”

Ne-am apucat de lucru după micul dejun – am scris la calculatorul ei cuvânt cu cuvânt, virgulă cu virgulă. Nu era o sarcină grea, doar plictisitoare, asemănătoare cu copiatul paginilor dintr-un dicţionar. La fiecare oră, scoteam la imprimantă un set de foi, pe care mai apoi ea le citea. Mi-a luat două zile să îndeplinesc această sarcină, ultimul punct fiind trecut pe foaie în jurul de miezul nopţii, după care m-am odihnit pe o saltea confortabilă pe care Clarissa mi-o aranjase în dormitorul său liber.

M-am trezit dimineaţa următoare şi am surprins-o stând pe podea picior peste picior, privindu-mă ciudat, ca şi cum ceva o necăjea.

„O să mă înveţi?” i-am reamintit. „Mi-ai promis.”

A oftat. „Te-ai gândit că amintirile tale sunt în joc? Care anume şi cât de multe, numai tu poţi decide. Odată dispărute, se duc pentru totdeauna şi mi-e teamă că o să devii nepăsător, distrugându-ţi jumătate din viaţă încercând să o păstrezi neschimbată.”

„Bineînţeles că hotărârea îmi aparţine,” i-am spus, dar eu începusem deja să-mi structurez amintirile în încercarea de a le marca pentru distrugere, ceea ce fusese mai greu decât mă aşteptam. Oare numai amintirile frumoase erau cele care ne întăreau? Numai succesele? Numai momentele de satisfacţie deplină? Pot să mă dispersez fără grijă de eşecuri, de greutăţile stânjenitoare, de dureri, de insulte – sau toate acestea sunt la fel de importante în caracterizarea noastră? Există oare pericolul de a distruge persoana din mine în încercarea de a scăpa de moarte?

S-a apropiat şi mi-a strâns mâna. „Bineînţeles că te voi învăţa,” mi-a spus cu căldură. „În plus, încă mai ai câteva poze cu mine pe care le-aş vrea înapoi.”

„A, nu, Clarissa”, i-am răspuns, tachinând-o. „Nu o să mă las niciodată convins să renunţ la anumite lucruri.”

În acest moment, era mult prea slăbită încât să fie în stare să părăsească singură casa, de parcă eseurile infernale ale lui Lanchester s-au dovedit a fi mult prea mult pentru ea şi am sfârşit prin a traversa tot oraşul pentru a o conduce la întâlnirea cu clientul ei. Eram curios cum arată – în special în momentul în care ea m-a condus prin porţile unui spital de gerontologie.

La uşă, am fost întâmpinaţi de o asistentă zâmbăreaţă şi conduşi pe un coridor aburind de căldură, pentru ca în sfârşit să ajungem într-un hol pe a cărui pereţi se proiectau expresiile a 30 de suflete.

Clarissa a ales un bătrân plăpând dintr-un cărucior şi a îngenunchiat lângă el.

„Clientul meu,” a spus.

Nu arăta deloc bine – pielea îi era aproape transparentă şi întinsă pe oase. I-am oferit mâna mea, un gest pe care mi l-a înapoiat după grele încercări. Era rece ca un cadavru.

Asistenta a zăbovit lângă mine. „Bietul bătrân,” a spus. „Surd cu desăvârşire… nici nu-şi poate aminti propriul nume.”

„Poate că nici nu are nevoie,” i-am răspuns, căci ştiam bine ce spun. Era J V Lanchester. Abia atunci am înţeles valoarea memoriei, deoarece ceea ce mie mi se părea fără valoare, pentru el era ca un reflector tăios prin ceaţa decrepitudinii sale până amintirea zilelor sale de glorie – zile care s-au scurs pe lângă el pentru a fi adunate din întâmplare în adăpostul temprorar a două minţi mai puternice.

L-am apucat de încheietura mâinii şi Clarissa a închis ochii în încercarea de a se concentra. Apoi ea a oftat şi jur că în timp ce priveam în ochii lui, am zărit o rază de lumină – nu mare – dar suficientă să…

Îl susţină…

4 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » The Man Who Could not Forget

  2. Pingback: a apărut EgoPHobia #28 | FDL.ro

  3. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » Notă Editorială

  4. Pingback: The man who could not forget « The Rivendale Review

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.