Caruselul vrăjit

[Augustin Cupşa – Perforatorii, Cartea Românească, 2006]

de Cristina Nemerovschi

“Vă place literatura?” – cu această întrebare se încheie romanul Perforatorii şi în acelaşi timp mărturisirea doctorului, unul dintre personajele interesante şi greu de „prins” ale cărţii. Întrebarea lasă impresia unui pariu pe care tânărul autor l-ar face cu cititorii, îndemnându-i pe potecile mai puţin umblate ale literaturii. Nu este însă vorba neapărat despre un pariu, căci Augustin Cupşa ştie foarte bine ce face. Îşi alege câteva personaje neobişnuite, le construieşte abil dar fără a lăsa să se vadă prea mult din ele, cel puţin nu dintr-o dată, şi apoi le aruncă într-un joc ale cărui reguli sunt greu – dacă nu imposibil – de ghicit. Ca un pasionat spectator al introspecţiilor cât mai puţin obişnuite, autorul Perforatorilor îmbina luciditatea cu ludicul, pasajele ironice cu cele pline de reflecţii lirice – din personajele sale, Colonelul, Robert, Ta, doctorul, Clara vedem frânturi pe parcursul cărţii. Cititorul mai clasic se poate pierde în tot acest hăţiş de întâmplări absurde (unele pasaje au fost pe bună dreptate comparate cu Kafka – memorabil cel în care doctorul scoate un greier din incizia făcută unui pacient), de incorenţe şi monologuri, dar farmecul cărţii lui Cupşa este tocmai lipsa unui fir al întâmplărilor uşor de prins. Chiar nu pot să-mi imaginez cum ai putea “povesti” cuiva Perforatorii

Ce înseamnă de fapt titlul? Romanul debutează cu un rezumat, în care aflăm de pasiunea pentru găurit a unui personaj ce nu va mai reveni în scenă pe parcursul romanului, “tata”. Cum ajunge acesta perforator? “Ajunsese la concluzia că lumea e o uriaşă pânză de cort întinsă peste un vid. Dacă o perforezi, (cu ajutorul ploii) ea se va destrăma şi noi ne vom dizolva în cosmos. Mai departe nu mai conta.” Începe să găurească atât lucruri, cât şi oameni – “Mie nu mi-a făcut decât o gaură în burtă. Pentru că eram cam slăbănog şi bolnăvicios. Mă destrămam uşor”. Tema “fisurării” corpului, a incompletitudinii fizice, revine şi în capitolul ulterior – “Uite că şi soluţia salvatoare vine tot de la el. Să mă taie pe mine în două şi să lipească jumătatea stângă la mort. Cu o sutură minuţioasă nici nu se cunoaşte. Nici eu nu păţesc cine ştie ce. […] Operaţia decurge într-adevăr fără complicaţii, într-un pavilion alăturat şi când doctorul îmi spune că deja pot să plec acasă, nu-mi vine să-mi cred urechilor.” Toate personajele perforează ceva, de altfel – lumi, corpuri, minţi, inimi. Absurdul atinge punctul maxim chiar din acest al doilea capitol şi va continua pe tot parcursul romanului, îmbinându-se extrem de reuşit cu ironia ce şficiuieşte lumea “reală”, evenimentele ce se derulează în paralel cu umbrele din interiorul personajelor.

Întreaga construcţie a Perforatorilor lasă senzaţia unui obiect colorat care se învârte cu repeziciune, şi de fiecare dată poţi observa în structura lui alte culori, alte linii. Personajele lui Cupşa sunt şi nu sunt aceleaşi, cu fiecare apariţie. Vocile lor se suprapun peste cea a naratorului, schimbând adesea planul – la un moment dat cititorul are impresia că sunt cu toţii doar voci ale acestuia din urmă, ca şi cum naratorul ar avea câte un nume propriu sau o poreclă pentru fiecare sentiment al său. “Mărturisirile” finale ale celor 4 lasă senzaţia unei ieşiri din scenă, ca şi cum, la finalul piesei, fiecărui actor i se dă şansa de a apărea pentru ultima dată în faţa publicului şi de a rosti cea mai memorabilă replică de care este în stare. Ultimul cuvânt îi revine doctorului, alter-ego-ul oricăruia dintre cei pe care îi întrezărim în roman, un “perforator” profesionist, obsedat, ca şi personajul din rezumat, de salvare prin ceva: “Gândul acestei salvări totale, absolute (am fost un avid căutător de absolut, mai ales prin tinereţea mea zbuciumată) mi se pare minunat, doar el mă mulţumeşte. Această salvare îmi apare, atunci când încerc să o reprezint, ca o trezire. Într-o zi mă voi trezi.” Personajul lasă senzaţia că este atât un perforator cât şi un reparator. Iar dacă salvarea nu este posibilă, poţi oricând crea o lume nouă: “Acasă, printre foile şi cărţile mele sensul reapărea cu repeziciune şi dispărea la fel când ieşeam în public. Vroiam să scriu despre absurditatea faptului dar alţii o făcuseră deja. Multă vreme nu am mai găsit nici o ieşire. Nu puteam să renunţ pentru că iubeam foarte literatura şi cuvântul scris. Aş fi suferit enorm să trec prin faţa unei librării, să văd miile de interviuri cu scriitori şi să ştiu că am renunţat. […] Voi închide ochii şi voi rămâne o vreme aşa, suspendat între imaginea timpului şi timpul însuşi. Mă voi gândi la tot, la nimic pur şi simplu, cred că se va produce o ardere lentă şi atât. Nu trebuie să aprind lumânări, nu mai trebuie să fac mărturisiri, nu trebuie să mă împac cu nimeni. Voi sta închis, gândul meu va străbate mări de întuneric fără să scoată un zgomot.” Dacă lumii i-au fost reparate găurile în final, pariul s-a încheiat.

…”Vă place literatura?”

3 Comments

  1. Pingback: a apărut EgoPHobia #28 | BoomLIT

  2. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » EgoPHobia #28

  3. Pingback: a apărut EgoPHobia #28

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.