libris.ro

Convalescenţă

de Bruce Benderson [USA]

traducere din engleza de  Iris Butnariu

for the English version please click here


Dependent de droguri şi alcoolic –  proaspăt scăpat după câţiva ani pierduți în cele mai proaste şi mai mizerabile baruri imaginabile – eram  hotărât să pun capăt odată pentru totdeauna decăderii mele in spirală. Deoarece dependenţa mea preferată era cocaina, ştiam că până şi cea mai neînsemnată imagine sau cuvânt putea să stârnească  o serie de efecte în lanţ –  sinapse de energie de o conductivitate proprie.

 

“Fumat”, “chibrit”, “piatră”, imaginea unui umeraş de sârmă ne-îndoi folosit  de obicei să sap după pipa mea de sticlă, un miros anume sau vaga suspiciune de prezenţă a poliţiei pe stradă, deveneau dintr-odată un fel de eroticism fetişizat, care mă ducea în trecut, unde aerul stătut al unei încăperi închise ermetic, izolarea pe care o simţi ascultând muzică de jazz expirată şi,  ocazional – vocile suprapuse ce veneau de la un televizor uitat din neglijenţă aprins – contribuiau cu toate la atmosfera înălţătoare de onanism.

 

Cu pipa de cocaină în mână, am văzut timpul condensat într-o serie de excitări şi culminări în zig zag în timp ce stăteam învăluit de o nesfârşită şi  extatică stare de orgasmică dezintegrare. Masturbare continuă, uneori cu ajutorul unei casete video sau al unei prostituate ieftine dar, de cele mai multe ori, stimulată de o imaginaţie în cascadă, alimentată de inhalaţiile din pipă. Şi doar atunci când ultimul cristal se topea în fum, căutarea de coşmar în patru labe pentru substanţa vieţii se cobora asupra mea cu toată oroarea sa. Conştiința era apoi compactată de o luptă dezgustătoare,  în timp ce fiecare mişcare devenea încărcată de un eşec iminent şi viaţa îmi scăpa printre degete ca nisipul printre mîinile  unui schelet.

 

Cu trecerea timpului, nici măcar  inhalațiile continue, nu putea să întârzie aceasta transgresiune temporală înghițindu-mă cu o încetineala nebună într-o maree din ce în ce mai neagră.  Nu a trecut mult timp ca să mă decid să încep recuperarea. Eram conştient că mărturiile  publice şi auto-contabilizarea procesului de recuperare, erau datorate lui Luther, dar oricât de neplăcut acest gând, eram hotărât să trec prin această formă contemporană de conversie. Mi-am înghiţit dezgustul şi m-am abandonat repetitiilor in cerc a biografiilor spirituale  menite să înfrîngă orice formă de apărare şi să mă facă să capitulez în fața comunităţii de recuperare.

 

Pînă la sfîrșitul anului, eram destul de încrezător să mă întorc la o viaţă normală. Am plănuit să reîncep din nou de la meseria de cărturar pe care o abandonasem în urmă cu aproape un deceniu în favoarea dependenţei mele. Din fericire, am dat peste o oportunitate neobişnuită. Un cărturar francez infirm, al cărui nume avusese o însemnătate mare pentru mine în anii studenţiei, pusese un anunţ mic într-un ziar în care solicita un asistent temporar. Era specialist în literatura fîn-de-siecle a unui scriitor cunoscut pentru excesele sale decadente şi mai apoi, pentru convertirea s-a zeloasă la Catolicismul conservativ.  În mai puţin de o săptămână,  m-i s-a răspuns la scrisoare şi au fost făcute aranjamentele necesare pentru voiajul meu spre Alpii francezi, unde cărturarul trăia acum într-un sanatoriu.

 

Cărturarul fusese trimis  pentru o perioadă de convalescenţă lungă, poate chiar finală, undeva în munţi, la vreo 50 de mile de Grenoble. Tumoarea ce îl redusese la proporţiile unui schelet nu a răspuns la tratament şi boala se răspândise în restul corpului său. Ruinat de dureri de dinţi şi migrene, faimosul cărturar al infamului scriitor al Cărţii Galbene de la sfârşitul secolului 19 părea să urmeze către calvar pe omul care fusese studiul lui de o viaţă. Acel bărbat îşi petrecuse așa ca şi el ultimii ani din viaţă într-o durere groaznică în vreme ce locuia ca fratres oblati lângă o mânăstire.

 

Acest proces izbitor de asemănător era doar ultimul ciclu dintr-o serie, având în vedere că scriitorul de la sfârşitul secolului al 19lea care era obiectul de studiu al viitorului meu angajator a încercat la rândul său să imite  înţelepţi medievali, printre ei fiind şi formidabilul alchimist şi monstru Gilles de Rais care luptase odată alături de Ioanna d’Arc. După ce şi-a scris lucrarea despre Gilles de Rais, scriitorul s-a supus unui proces de conversie religioasă foarte intens în speranţa de a evita pornirile monstruoase care deveniseră mult prea asemănătoare cu practicile însetate de sânge ale lui Gilles de Rais. Dar până şi impulsurile sale pioase căpătaseră o tentă măreaţă care putea fi descrisă ca decadentă sau sinistră.

 

Doar sfinţii aceia a căror sacrificii presupun un masochism nemăsurat par capabili să-i inspire imaginaţia către devotare. Ca şi în munca răposatului artist medieval Mattheus Grünewald, ale cărui picturi niciodată n-au încetat să fascineze convertitul, drama căderii şi mântuirii nu au făcut altceva decât să promită mai multe scenarii depravate. A mers atât de departe încât a dedicat o întreagă carte răposatei Lydwine of Schiedam o sfântă olandeză a cărei carne a putrezit până la oase şi a cărei corp fusese casă unor tenii enorme deşi fluidele pe care le elimina miroseau a scorţişoară. Pentru a înrăutăţi lucrurile, când era la apogeul talentului său, de pe acum religiosul scriitor avea dureri de nesuportat în regiunea gurii şi în cele din urmă a descoperit că suferea de cancer terminal al palatului. La fel a suferit de chinuri scriitorul şi, cu aproape un secol mai târziu, cel mai devotat cărturar al său.

 

Cu inima bătându-mi puternic, am cotit-o brusc prin peisajul mut de piatră, iarbă şi petice de zăpadă sus pe un vârf aproape de Mount Blanc a cărui contur tăiat cu distincţie putea fi zărit din când în când printre merii sălbatici. Vântul părea să spulbere florile de pe ramuri, împrăştiindu-le pe parbrizul meu. Bucuria pe care am simţit-o pentru prima dată de la ultimul meu episod de dependenţă a trezit la viaţă speranţa că nu rupsesem toate legăturile libidinoase cu lumea, şi puteam încă odată să mă afund cu vigoare în plăcerile senzualităţii.

 

Curând am ajuns pe vârful muntelui şi la sanatoriul aflat într-o fostă mânăstire a cărui personal era compus acum de călugăriţe. După ce am fost condus spre o celulă mică şi albă cu un pat de campanie, chiuvetă şi birou, am fost instruit să fiu punctual la masă, şi mi s-a dat un program ce includea rugăciuni şi meditare. Suficient ca să îmi dau seama că, fiind vizitatorul unui om bolnav, toţi aşteptau de la mine să intru în codul lor auster.

 

Aici, bolile de orice fel, de la tuberculoză la SIDA au fost reduse dacă nu teoretic cel puţin în sensibilitate, aceluiaşi context de păcat originar şi nimeni nu punea la îndoială datoria – sau dreptul – persoanei bolnave la viaţa corectă şi aproape mută al catolicului pe moarte. Genul de discuţii care tind să stabilească ierarhii într-o comunitate nu erau considerate importante aici, deoarece totul fusese redus la identica fază terminală.

 

În cadrul acestei atmosfere, am fost adus în faţa Profesorului, un om cadaveric cu păr delicat şi transparent şi o faţă inflamată şi exfoliată. În timp ce se ridica cu ajutorul unui mergător de pe un scaun de lemn gravat, mi-a întins o mână moale. Era, după cum zicea, nerăbdător să facă o plimbare în josul muntelui pe care tocmai îl urcasem şi fără să zică măcar un cuvânt, s-a târât afară din cameră făcându-mi semn să îl urmez. Am fost surprinşi de una din călugăriţe care, cu un ton grijuliu i-a reamintit că prânzul obligatoriu urma să fie servit curând şi a mers până acolo încât ne-a luat de la uşa de intrare şi ne-a dus până în sala de mese. Abia a putut să-l privească pe Profesor în faţă, vederea trupului său cadaveric inspira se pare, un fel de teroare necurată.

 

La rândurile de mese cu feţe albe stăteau pacienţii şi oaspeţii într-un cocon de neputinţă şi discreţie. Masa noastră simplă consta dintr-un vin abia tolerabil, o supă ce era doar un piure de rădăcini, subţire şi nesărat, nişte peşte gătit la aburi şi macaroane acoperite de sos béchamel pe care l-am refuzat. Farfuriile erau aduse de ospătari în pantaloni negri şi jachete albe a căror servire precisă părea încă odată o formă de disciplină atât pentru pacient cât şi pentru personal. Faţă în faţă cu mine stătea o femeie a cărei vedere fusese afectată de o tumoare şi fiica ei, o adolescentă a cărei expresie goală nu reuşea să mascheze frustrarea de a fi incapabilă să o ajute pe mamei ei. Deoarece i se spusese că sunt american mama dădu drumul la o demonstraţie de engleză corectă, după care am început să mâncăm în linişte. Profesorul a luat o lingură plină de supă, părând însă incapabil s-o înghită, a renunţat. Am dus terciul la gură, foarte conştient de sunetul pe care lingură mea îl făcea când atingea farfuria. Încet, a devenit evident pentru mine, ca şi cum aş fi observat de undeva de sus, că un cu totul alt comentariu se suprapunea acestui ritual banal, proiectat să producă o mută şi chinuită reconciliere cu un peisaj insensibil la suferinţa umană în imutabila ei materialitate. Abandonul meu gradual în faţa acestui comentariu de fond a fost distrus dintr-odată de o voce tânguioasă ce a tăiat prin starea mea de reverie lăsându-mă cu un sentiment de absurditate.

 

“… coaja e o adevărată desfătare şi gratiné-ul nu are egal. Se pare că vacile ce se hrănesc cu iarbă de munte au parte de mai mult magneziu decât în alte părţi, dând produselor lactate şi în special acestei brânze minunate, o savoare deosebită. “

 

Era iarăşi femeia cu tumoarea şi încercarea ei deprimantă de a începe o discuţie măruntă, din nou în engleză, nu a făcut altceva decât să ne amintească că până şi stricta, dar senzuala etichetă a conversaţiei franceze la masă, nu putea ascunde cognizanţa faptului că în acest loc spiritul era convins gradual să-şi slăbească influenţa asupra trupului. Până şi fiica ei adolescentă şi-a strâns buzele roşind şi restul prânzului a trecut în linişte completă.

 

Când în sfârşit ni s-a dat voie să ieşim cu maşina la plimbarea de după amiază, angajatorul meu era înfofolit în şalul său scoţian şi împins către ieşire într-un scaun de lemn cu rotile. Ne-am mişcat repede traversând podeaua lustruită a coridorului întunecat, întrerupţi la distanţe regulate de pete de lumină ce veneau prin geamurile uşilor de lemn, amintindu-mi într-un mod melancolic de cele din şcolile primare din vremurile de dinainte de război.

 

Când vâlvătaia soarelui ce venea prin uşile de sticlă de la intrare, a dat peste noi, vocea Profesorului a spart tăcerea cu un şuierat ascuţit:

 

“Sper că nu te-ar deranja să începi imediat. Când ne vom întoarce diseară vei găsi pe dulapul meu un sul de pânză mare ce conţine un manuscris cu care aş dori să devii familiar. Te aşteaptă foarte multă muncă.” Deoarece coridorul era îngust, îmi era imposibil să merg pe lângă căruciorul cu rotile aşa că am mers la ceva distanţă în urma lui, sperând că tăcerea mea era îndeajuns pentru a arăta consimţământul meu.

 

 

Când în sfârşit am ajuns afară, călugăriţa care împinsese căruciorul, ne-a lăsat rapid într-un mod care sugera că procedura îi era familiară. A fost înlocuită imediat de un localnic ciufulit de 13 ani care a sărit dintr-odată în drumul nostru. Avea un bot turtit ca de felină şi un zâmbet larg şi obraznic care ar fi arătat ca o privire perversă pe faţa unui om bătrân.

 

“Sper că nu te deranjează să îl includem pe micul meu prieten la coborâre!” a spus profesorul, a cărui cuvinte au sunat ca un descântec. Băiatul a apucat imediat căruciorul cu mâini murdare şi pline de bătături şi a luat-o la galop cu el către parcare.

 

La maşină, băiatul l-a ridicat pe profesorul fragil cu braţele sale rezistente. Ochii profesorului aveau o strălucire rapace, când se uita la băiat şi un sentiment de fericită familiaritate. În mod surprinzător băiatul părea să-i întoarcă aceeaşi privire – chiar dacă puţin mai obraznică. Băiatul l-a pus pe scaunul din faţă şi s-a aşezat în spate fără niciun cuvânt. Am aruncat o privire rapidă şi oarecum enervată la constituţia lui subţire în timp ce mă aşezam la volan. Părul lui era negru şi gros ca de lână, iar pielea era fără imperfecţiuni dar atât de palidă că cercurile de sub ochii lui răutăcioşi de forma unor alune arătau albăstrui. Obrajii săi formau două umbre peste o gură obraznică şi strălucitoare şi o limbă micuţă roz pe care o păstra lubrifiată nervos.

 

M-am întrebat dacă nu era cumva un ţăran de la poalele muntelui. Petele de pe mânecile lui rulate trebuiau să fie de noroi sau de bălegar şi acele mici înţepături ca de ac de pe gâtul şi braţele sale trebuiau să fie de la munca de pe câmp. Aerul devenea mai închis şi lumina mai puternică pe măsură ce conduceam maşina în josul muntelui, aşteptând că angajatorul meu să aducă vorba de slujbă. În timp ce luăm fiecare curbă cu grijă, el se clătina uşor ţinându-se cu gheara lui roşie şi macerată de bord.

 

În momentul în care totul părea să cadă într-o irevocabilă tăcere de gheaţă, a aruncat un comentariu: “Primăvara a venit târziu anul acesta,” după care a căzut din nou în autism, holbându-se pasiv la peisajul strălucitor ce trecea pe lângă noi, ca şi cum ar fi fost conştient că suferinţa îl determină să stea ţintuit în faţa şuvoiului de neoprit al naturii şi în acelaşi timp îl împiedică să se bucure câtuşi de puţin de ea.

 

Până şi eu am fost cuprins dintr-odată de dorinţa de a mă bucura de explozia de flori şi cascadele reci a căror ape se loveau de stânci şi a căror vitalitate îmi stârneau dorul de hiper stimulare, amintindu-mi nenumăratele nopţi în care un tub de sticlă ce emană fum de plastilină îmi transforma fiecare celulă din corp într-un proces pur. Cât de mult tânjeam după scurtătura aceea spre dilatare. La urma urmei, şi eu eram în recuperare.

 

În mod ciudat, treceam pe lângă o cafenea numită Le Relais, un cuvânt ce se poate referi la o ştafeta sau o oprire pentru camioane, dar mai implică şi reîmprospătare sau reînnoire dacă ne bazăm pe presupunerea că trăim într-o realitate ţintuită de începuturi inexorabile. Am dat înapoi până când maşina era în faţa cafenelei gândindu-mă că încercam continuu să scăpăm de o degenerare acumulată în timp şi ne întoarcem la punctul în care eram înainte ca foamea, setea şi oboseala să ne amintească de propria noastră slăbiciune. Era ca şi cum speram să mergem nicăieri.

 

– Oare l-ar deranja pe profesor dacă am pierde câteva momente să bem ceva? Am întrebat timid. Am putea să stăm la terasă şi să vorbim despre munca de cercetare la care voia să-l ajut.

 

S-a dat cu greu jos din maşină cu ajutorul băiatului, avertizându-mă cu îndărătnicie, “Nu poţi să ai încredere în aperitivele de aici. Prea multe cozi şi frunze, nu au destule fructe.”

Am stat la o masă afară sub soarele care se scufunda unde am comandat acele aperitive şi eram sigur că aveam să începem să discutăm despre proiectul nostru. Mica noastră terasă era situată pe un fel de esplanadă tăiată în pantă muntelui, lângă un torent de apă şi o lumină dură ne-a străpuns oblig, de parcă ne-ar fi bătut în cuie cu tot cu mesele şi scaunele noastre de umbrele lor.

 

“Ăştia sunt munţii,” s-a plâns profesorul. “Soarele străluceşte prin aerul slab şi e foarte fierbinte. Te duci la umbră şi aerul rece te înjunghie ca un cuţit.”

 

Iarăşi am adus vorba de manuscrise dar profesorul m-a întrerupt cu o insistenţă aproape bolnavă. “Nimeni nu pare să-şi amintească că cele mai extravagante dintre momentele sale de inspiraţie au fost rezultatul relaţiilor sale periculoase cu haimanale!” a spus el despre scriitorul pe care urma să-l cercetăm. “Nimeni nu îşi aminteşte cum şi-a rupt legăturile cu lumea sufocantă, perpetuu obeza şi mereu banală a burghezimi.”

 

Vrăjit de abisul stâncii pe care eram situaţi, cuvintele lui amestecate cu sunetul torentului de apa au căpătat o intensitate ameţitoare şi fragilă ce mi-a pulverizat atenţia în anxietate. Acum vorbea de mâncare, un fel de praz gătit în bulion stropit cu coniac, pe care a vrut să-l încerce dintotdeauna. Cu cât se îndepărta mai mult de subiectul nostru, cu atât deveneam mai îngrijorat, perplex şi suspicios cu privire la starea sa mentală. Şi totuşi, în mod ciudat, mă identificam cu digresiunile sale, ceea ce m-a făcut să-mi amintesc cum gândurile inspirate de cocaină obişnuiau să răpăie în capul meu.

 

În ciuda disconfortului meu evident, vorbăria curgea monoton din el ca un torent, stropindu-mă la nesfârşit cu o insistenţă staccato; bălăngănindu-şi capul asemenea unei păsări îşi fixă ochii la băiat din când în când. Mă îndoiesc că băiatul putea înţelege ceva din ce spune, deşi ne rânjea neruşinat, cu ochii săi ca de sticlă, până când Profesorul a încetat să vorbească şi l-a devorat cu ochi tragici şi jalnici.

 

“E localnic,” a spus Profesorul, aruncându-mi o privire cu o înţelegere pe care nu am putut s-o interpretez, în timp ce băiatul şi-a muşcat o unghie murdară de la una din mâini şi ne examina de la marginea paharului de vin alb amestecat cu apă. “De fapt e mai mult un accident.” Deodată băiatul a sorbit hotărât şi gălăgios restul vinului. Profesorul şi-a mutat privirea de la el şi şi-a concentrat-o pe vârful acoperit de zăpadă al muntelui Mount Blanc ce se vedea la distanţă, atins de soarele ce apunea.

 

“Vorbind de zăpadă,” a zis el, “eşti un fan al oeuf à la neige?”

 

“E un fel de meringue ce pluteşte într-un şauce anglais, nu-i aşa ? I-am răspuns scurt, trădându-mi probabil enervarea pentru prima dată. “Dar aş vrea să vorbim despre munca de cercetare la care trebuie să te ajut.” Chiar nu mai voiam să mai aud niciun cuvânt despre oeuf à la neige. Era dezgustător să vezi un om atât de bolnav să peroreze cu lăcomie pe teme culinare.

 

Pentru un moment ochii i s-au concentrat în altă parte şi m-a întrebat cât de familiar eram cu franceza colocvială, non literară a acelei perioade dar, s-a abătut din nou într-o tristă descriere a dialectului Alpin al băiatului, care se asemăna cu ce se vorbeşte chiar dincolo de graniţa cu Italia, de partea cealaltă a lui Mont Blanc, unde majoritatea numelor se terminau în –az şi unde puteai vizita oraşul Aosta, un nume corupt din Augustus, ca în Caesar. Am ascultat iritat, încercând să-mi neg mie însumi că aceste schimbări de context bruşte ar fi fost simptome ale deteriorării mentale, în timp ce ochii mei măturau anxios celelalte mese încercând să evite privirea lui insistentă.

 

“Ai auzit vreodată?” m-a întrebat el.

 

“Ce să aud?”

 

“Dialectul.”

 

Pentru prima dată am observat o femeie ce stătea la o masă vecină, cu privirea îndreptată spre picioare şi mi-am amintit ca acest munte găzduia mai multe sanatorii, dintre care şi unul pentru bolnavi mintali. Sprâncenele îi erau re-desenate pe faţă, şi purta un turban ca să ascundă probabil un craniu fără păr. În spatele ei era un om bătrân, roşu la faţă, cu o căciulă de lână pe cap, probabil un angajat în unul dintre sanatorii şi, mai spre marginea esplanadei, dând pe gât un pastis era cineva pe care îl văzusem la masa noastră de prânz. Era foarte slab, de vreo 16 ani şi care de asemenea părea să aibă creştetul chilug al unui pacient pe chimioterapie.

 

“Sunt de la sanatorii,” a spus Profesorul, prinzându-mi privirea cu o satisfacţie înfricoşătoare.

 

“Vrei să zici că li se dă voie să bea?”

 

Profesorul nu s-a deranjat să-mi răspundă şi prin asta mi s-a părut că văd un semn de dispreţ pentru remarca mea. Am evitat să mă uit la aperitivul lui. Apoi m-am auzit insistând să plecăm, că ar fi mai bine să ajungem înapoi în vârf înainte de apusul soarelui. Cu o ridicare din umeri, Profesorul s-a forţat în picioare şi a apucat băiatul de braţ cu gheara sa de mâna.

 

Până când am pornit maşina, o parte din enervare mi-a trecut. În încercarea mea de a începe o conversaţie cu Profesorul, am spus: “Sunt destul de severi la sanatoriu, nu-i aşa? Conduc locul acela de parcă ar fi o mănăstire. Ai apucat să cunoşti vreunul dintre ceilalţi… oaspeţi?”

 

“O femeie, care are o boală de sânge,” a răspuns Profesorul sec. “ Odată am împărţit cu ea un scaun către vârful muntelui. Acum păstrează distanţa. Sunt sigur că a spus şi celorlalţi pacienţi ce am.”

 

Tonul m-a uimit. Era precaut, aproape conspirativ, cu o nuanţă de mândrie. Am cotit-o spre şosea puţin cam dur şi profesorul a fost împins în faţă; iarăşi şi-a întins mâna fragilă şi macerată pentru a se prinde de bord. Băiatul din spate s-a zguduit dintr-o parte în alta şi i-a scăpat un râset nesimţit şi gălăgios. Anxietatea ce m-a cuprins înainte a revenit şi m-a făcut să măresc viteza. Am trecut prin sate, unul după altul cu micul lor podiş şi maşini parcate în jurul unei singure cafenele. M-am surprins gândindu-mă dacă ştiu ceva de boala profesorului în afară de câteva lucruri şi din ce tocmai spusese despre un alt pacient păstrând distanţă, şi m-a străbătut o teamă iraţională, trecătoare, că ar putea fi contagioasă dar nu puteam să cred că un sanatoriu francez ar permite contactul cu un astfel de pacient.

 

“Nu mai condu aşa,” a spus profesorul dintr-odată. “Mi se face rău”. Şi într-adevăr chiar părea să aibă o altă paloare sub pielea roşie, exfoliată.

 

Am parcat în faţa următoarei cafenele şi m-am dus să-l ajut pe profesor să iasă din maşină. Afară, pe punctul de a pune o vedere în cutia poştală se afla o femeie cu faţa şi braţul pline de cicatrici. Dinăuntrul cafenele venea o muzică hârâită, voci gălăgioase. Gândindu-mă că în interior ar fi neacceptabil pentru Profesor din cauza gălăgiei şi aerului închis, am sugerat să ne întoarcem în maşină şi să stăm acolo cu geamurile jos, dar energia lui părea să se fi întors dintr-odată. M-a apucat de încheietură şi m-a tras înainte şi băiatul ne-a urmat, ca şi cum ar fi participat la un joc.

 

Era o cafenea împopoţonată şi gălăgioasă, cu muncitori cu şepci pe cap şi cu haine de lână împrăştiaţi de-a lungul barului de zinc încărcat cu pastis sau bere, dar de asemenea şi câţiva adolescenţi locali ce se certau în jurul unui automat cu bile şi câteva femei stridente care s-ar putea să fi fost prostituate şi care mergeau înainte şi înapoi între bar şi mese să agaţe nişte bărbaţi cu înfăţişare aspră ce beau singuri. L-am păcălit pe profesor să mergem la o masă cât mai îndepărtată de muzică şi de gălăgie. “De unde au apărut toţi beţivii aceştia?” am spus eu iritat.

 

“Majoritatea sunt de la sanatoriu” a răspuns profesorul cu aceeiaşi satisfacţie înfricoşătoare.

 

De data asta nu am mai zis “Vrei să zici că-i lasă să bea?”

 

Probabil pilit de la coniacul pe care l-a comandat chiar el, profesorul a început să vorbească despre munca noastră. A spus că motivul pentru care mă întrebase dacă îmi este familiar dialectul local al acelei perioade este că v-om lucra la un manuscris scris de mâna din Lyon, unic, care nu se baza pe limbaj literar. “Vei avea nevoie de puţin curaj pentru a-i face faţă,” a spus Profesorul, cu o urmă de ironie ce se putea vedea la colţurile gurii.” A fost selecţionat în secret presupun, de către autorul nostru dintr-un cult secret care se ascunde pe coasta Lyonului, care era, după cum ştii probabil, centrul mistic al Franţei. Şi a fost găsit printre lucrurile lui după moartea sa, deşi se crezuse că a fost distrus – dar nu.”

 

“L-a folosit ca cercetare pentru romanul său grozav despre adâncimile existenţei?” am întrebat eu.

 

Profesorul a dat din cap şi deoarece mai făcuse asta înainte, mi-a ignorat privirea întrebătoare. “Pantele acelea de deasupra râurilor din Lyon,” a continuat, “erau notorii pentru că adăposteau tâlhari, fugari şi în special duşmani ai bisericii. Şi ce e descris în acele pagini… Ei bine, nici măcar succesorul profetului Eugene Vintra, formidabilul Abbé Boullan, care a aplicat cu succes comprese cu excremente pe răni psihice şi a convins călugăriţele să-şi bea propria lor urină pentru siguranţa lor, nu a vorbit vreodată de practicile discutate în aceste pagini.”

 

“Erau chiar atât de groaznice?” am întrebat eu.

 

“Ei bine, cu siguranţă au fost cele mai brutale antidoturi, pentru acea perpetuu obeza şi mereu banală clasă de mijloc de care cred că am menţionat.”

 

“Messieurs, vă rog.” Bărbatul ce stătea în faţa mesei noastre era chircit şi roşu la faţă, cu braţe puternice, în jur de vreo 60 de ani. O cicatrice pe gâtul lui ridat.” Sunteţi de la sanatoriu, nu? Aş putea să vă rog să mă duceţi şi pe mine înapoi în vârful muntelui?”

 

Imposibil, voiam să spun, de vreme ce noi coboram muntele, nu îl urcam, deşi aveam intenţia să mă întorc imediat ce părăseam cafeneaua. Dar am dat peste privirea ce părea să mă avertizeze, a Profesorului, pe care am interpretat-o ca fiind solidaritatea bolnavilor şi m-am simţit obligat să spun, “Se face târziu, nu-i aşa? Da, vino cu noi. Ar trebui să ne întoarcem cu toţii înapoi.”

 

Bărbatul m-a fixat cu privirea sa sinceră. “Plecaţi acum sau îi mai daţi acestui bătrân câteva minute să bea un pastis?”

 

“Bea-ţi pastis-ul, amice,” a spus Profesorul cu o voce din senin amabilă şi relaxat şi, până să am eu timp să zic ceva. “Nu ne deranjează să aşteptăm.”

 

Bărbatul a rânjit, arătându-ne gingiile lui inflamate şi ne-a invitat pe toţi trei să ne alăturăm lui, dar am refuzat. Promiţând să nu dureze mai mult de un minut, bărbatul s-a aşezat pe un scaun de la bar şi a comandat un pastis pentru el şi unul pentru o anume Marie, o femeie de vârstă mijlocie ce avea părul numai cârlionţi şi un pechinez strâns la pieptul ei mare. În timp ce îşi goleau paharele, l-a prins de obrazul roşu şi l-a amuzat cu suspine ironice la gândul că el va pleca curând.

 

Întâmplările recente cu recuperarea mea mi-au acrit întratât reacţia la vederea unui om bolnav ce bea un pastis în timp ce este răsfăţat de către o prostituată locală, încât într-un sfârşit m-am auzit spunând îmbufnat către profesor: “Uită-te în jurul tău, suntem într-un bar de oameni bolnavi. Femeia aceea poartă o perucă şi aceea care petrece cu bărbatul acela de acolo e doar un Frankenstein de cicatrici.”

 

“Ei bine,” spuse profesorul, şi iarăşi mi s-a părut că observ o urmă de dispreţ, “poate nu realizezi cât de plictisitoare şi monotonă poate fi moartea.”

 

Când pasagerul nostru s-a apropiat, câteva minute mai târziu, se clătina în mod periculos împiedicându-se după noi în drum spre maşină şi s-a aşezat în spate lângă băiat. Totuşi, nu am apucat să iau nici măcar două-trei curbe urcând muntele, că Profesorul iarăşi începuse să se plângă de condusul meu şi mi-a ordonat să opresc. I se făcea greaţă, a spus, şi nu putea rezista acest dreapta-stânga al curbelor fără să se odihnească. Cât despre noul nostru pasager, căzuse într-un somn gălăgios, lăsându-şi capul pe spate rezemat de scaunul maşinii.

 

În timp ce stăteam lângă maşină, pe marginea drumului, am observat cum se întuneca cerul. Mai mult, avea să se facă noapte într-o jumătate de oră. O tăcere tensionată părea să se fi strecurat în maşină odată cu venirea nopţii. După respiraţia profesorului, mi se părea că se mai liniştise. Băiatul începuse să fredoneze un cântec prostesc. Localnicul băut se trezise şi începuse să privească în jurul lui confuz. Lovit de cine ştie ce intuiţie, cu o privire în ochi ce se semăna a panică, ne-a mulţumit rapid şi a spus că preferă să meargă pe jos restul drumului. A deschis uşa maşinii şi a sărit din ea pierzându-se în susul muntelui.

 

Băiatul a revenit la fredonatul sau prostesc. La mici intervale, pauzele sale se topeau în întuneric şi cu cât se întuneca mai mult, cu atât fredona mai rar şi mai atent. Apoi, lumina unei lanterne a tăiat copacii. Un pumn bătu la geamul din dreptul profesorului. M-am aplecat spre el să deschid geamul şi un bărbat de vârstă mijlocie a băgat capul înăuntru:

 

“Vi s-a stricat maşina?”

 

Era porcin şi sănătos la faţă şi în întuneric, deasupra puloverului său pe gât, se revărsa o guşă grasă şi un zâmbet slugarnic şi fals. Nu am putut să nu mă gândesc la “tot mai grasă şi mai banală clasă de mijloc despre care vorbise Profesorul. “A-ţi avut o pană?” a mai întrebat odată.

 

Băiatul s-a întins în faţă şi l-a apucat de cap, reuşind să dea geamul în sus şi să-i prindă capul acolo. Profesorul şi-a băgat adânc dinţii deasupra puloverului pe gât. Gâtul prins în lama geamului se zbătea dar băiatul îl ţinea blocat în strânsoare. Tremurând, bătrânul şi-a băut porţia, în timp ce faţa străinului şi-a schimbat culoarea de la roşu coagulat la cenuşiu.

 

Apoi, Profesorul s-a dat pe spate în scaunul său cu un zâmbet plin de beatitudine. Gura lui umedă lasa să picure un sange  roşu, aprins. “Atât de multe lucruri  cunoscute  înainte, au fost uitate,” a spus el, de parcă ar fi explicat ceva. Faţa lui antică a izbucnit într-un râs nebun, ce-i scutura tot corpul cu o aşa forţă că îmi era teamă să nu-i plesnească coastele. Efortul trebuie să fi fost prea mult pentru el, pentru că s-a oprit brusc. Capul îi căzu pe piept şi corpul său se lăsă înspre uşa maşinii de parcă ar fi fost inconştient sau mort.

 

Sângele se prelingea  apetisant ca un râu liber din gâtul palid ataşat pe capul fără viaţă  blocat în geamul maşinii. Băiatul se aplecă în faţă să ia un strop pe vârful degetului său , l-a dus la gură, dar s-a oprit la jumătatea drumului şi, dulce, l-a extins
către faţa mea. Limba lui ascuţită se mişca seducător, înainte şi înapoi, prin orificiul   gurii sale strălucitoare.

 

libris.ro

3 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro Convalescence

  2. Pingback: www.egophobia.ro EgoPHobia #31 / sumar

  3. Pingback: SHORT STORY PE EGOPHOBIA ( Adrian Ioniţă) | Protecţia cititorului – Recenzii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *