Mi-e prieten adevărul, dar mai prieten mi-e Platon

[René Girard & Gianni Vattimo, Adevăr sau credinţă slabă? Convorbiri despre creştinism şi relativism, Curtea Veche, 2009, traducător Cornelia Dumitru]

de Gabriel Nedelea

Dacă în literatură şi artă modernitatea nu a fost epuizată sau depăşită, ba mai mult, postmodernitatea este văzută ca o „faţă a modernităţii” (Matei Călinescu), în filozofie şi antropologie a avut loc o ruptură în a doua jumătate a secolului XX ce a dus la relativizarea conceptelor şi la „slăbirea gândirii” (Gianni Vattimo, Pier Aldo Rovatti). De fapt, discursul nu mai aparţine în totalitate unui domeniu anume, ci eseistica a adus în prim-plan o abordare interdisciplinară care a vizat ceea ce se află „în” şi „între” ştiinţe. Însă nu mică a fost tentaţia hegemoniei uneia dintre discipline, iar dialogul a fost îngreunat inclusiv de stabilirea unui limbaj comun. „Obiectele” cercetărilor nu au devenit neapărat mai subtile, însă au subţiat şi perimat acest „în” şi „între” încât au scăpat teoretizării în avântul relativizărilor decantate de postmodernitate. Realitatea i-a scăpat discursului tot mai mult în real, adică tot mai puţin „a rezistat experienţelor noastre, reprezentărilor, descrierilor, imaginilor sau formalizărilor matematice” (Basarab Nicolescu). Acestea sunt premisele apariţiei transdisciplinarităţii, definită de Basarab Nicolescu prin ceea ce se află „în, între şi dincolo de discipline”. Metodologia transdisciplinară răspunde unor nevoi acute ale postmodernismului prin forţa sa de a descoperi căi noi de dialog printr-o etică ancorată în dorinţa comună de a transcende ştiinţific limitele unui limbaj sau discurs anume.

Colecţia Ştiinţă şi Religie de la Editura Curtea Veche, coordonată de Basarab Nicolescu şi Magda Stavinschi, propune o serie de titluri care urmează paradigma metodologică enunţată mai sus. Dialogul dintre ştiinţă şi religie pare cel mai puternic exemplu în acest sens, iar numele gânditorilor europeni de prim plan justifică, fie şi numai prin prestigiul, lor o astfel de iniţiativă.

Nu întâmplător, în debutul acestei cronici invocam numele filozofului italian Gianni Vattimo. Acesta împreună cu reputatul antropolog René Girard sunt protagoniştii volumului numit Adevăr sau credinţă slabă? Convorbiri despre creştinism şi relativism (2009, trad. de Cornelia Dumitru), volum îngrijit de Pierpaolo Antonello, care prefaţează cartea printr-un studiu comparativ între gândirea celor doi şi este prezent şi în convorbirile dintre aceştia. Fără a ieşi din spiritul transdisciplinar putem afirma că volumul este un „trialog” ce ţine de un triunghi intelectual bine delimitat de formaţia fiecăruia dintre actorii săi. Pierpaolo Antonellor este arbitrul acestei întâlniri între cele două personalităţi şi între cele două viziuni care se întrepătrund şi se distanţează aproape simultan. René Girard şi Gianni Vattimo nu sunt la prima carte de acest gen. Cel dintâi este cunoscut pentru Despre cele ascunse de la întemeierea lumii în dialog cu Jean-Michel Oughourlian şi Guz Lefort, iar Vattimo pentru dialogurile sale cu Richard Rorty şi Jacques Derrida.

Dacă Max Weber vede naşterea societăţii capitaliste ca pe o „progenitură” a spiritului protestant, René Girard şi Gianni Vattimo văd în „modernitate” copilul din flori al creştinismului. Adevărata revelaţie care ne survine din creştinism este cea în care „Jertfa Mântuitorului” trimite la ideea că „sacrificiul înseamnă de fapt a face sacru”, spre deosebire de religiile arhaice / tradiţionale în care sacrificiul era un mecanism de reglare a violenţei, în termenii lui Girard. Adevărul îi revine astfel victimei, iar scenariul mitic este răsturnat, ţapul ispăşitor devine figura divinizată, investită cu nevinovăţie şi cu puritate. Vattimo mărturiseşte că a fost sedus de această lectură a Bibliei întreprinsă de partenerul său de dialog. Filozoful italian preia această ipoteză şi o înscrie în ADN-ul modernităţii, în reflecţiile lui Heidegger despre sfârşitul metafizicii şi disoluţia Fiinţei. În aceeaşi ordine de idei, Girard nu ezită să îl numească pe Nietzsche, „cel mai mare teolog modern după Sfântul Pavel”. Pentru ambii autori creştinismul istoric acţionează ca un agent de epurare a violenţei din religiile arhaice, însă pentru Vattimo nu este suficient până în momentul în care se va întoarce şi împotriva propriei instituţionalizări şi dogmatizări.

Modul în care se reflectă aceste premise antropologice în modernitate şi în critica de tip postmodern este ceea ce ne oferă cartea de faţă. Girard denunţă că relativismul este falimentul antropologiei, iar Vattimo crede că Dumnezeu nu poate fi decât relativist pentru că „nu este conţinutul unei propoziţii adevărate, ci este de fapt cineva întrupat în Iisus Hristos, un model de iubire”. Simplificând, cu toate riscurile adiacente, conchidem că iubirea de care vorbeşte Vattimo este condiţia relativismului, o condiţie manifestată atât la nivel social, cât şi la nivel individual. Discuţiile dintre cei doi se desfăşoară pe un ton jovial, Vattimo are un farmec aparte prin sintetizările sale, iar jovialitatea şi umorul său se regăsesc în butade ca: „legea este principiul dragostei plus regulile de circulaţie”. Inclusiv de aici transpare rolul privilegiat pe care îl joacă dragostea, înţeleasă într-o notă cumva creştinească, în elaborarea unei etici de tip relativist.

Astfel, din scrupule metodologice, intrăm în proximitatea celui de-al doilea termen constituent al titlului, „credinţa slabă” şi nu putem să nu observăm omonimia şi omologia cu „gândirea slabă” la care acelaşi Vattimo este părtaş. Gânditorul italian, plecând de la condiţia (post)modernă centrată în jurul ideii paradoxale a unui creştinism descreştinat, ca sursă a ateismului – ideea pe care o discută şi Anca Manolescu în recenta sa carte Studiul religiei în modernitatea târzie –, vede în „credinţa slabă” opţiunea individuală făcută în funcţie de nevoile şi exigenţele actuale.

Astfel, din acest dialog transdisciplinar transpare concluzia că angajamentul critic al creştinismului în sânul tradiţiei şi arhaicului este germenul modernităţii, iar adevărul are în credinţa slabă un partener în respectarea principiului dragostei şi al regulilor de circulaţie.

1 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro EgoPHobia #31 / sumar

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.