Politicos. În curs de vindecare

(cronica nihilistei)

de Cristina Nemerovschi (Morgothya)
click for the English version

A trecut şi a doua sesiune a BAC-ului, cu la fel de multe lacrimi şi vaiete sfâşietoare de inimi ca şi în cazul celei de la începutul verii. Elevi revoltaţi, părinţi scoţând foc pe nări şi aruncând blesteme înverşunate asupra bieţilor dascăli rău-voitori cu odraslele, profesori resemnaţi, de cealaltă parte, în timp ce opinia publică disecă şi tot disecă aşa-zisele cauze ale dezastrului şi tot nu ajunge la o concluzie satisfăcătoare.
 

Ne apropiem de anul – considerat de cei mai uşor impresionaţi de teorii apocaliptice drept fatal – 2012, iar mass-media (în special audio-vizualul, dar să nu discriminăm totuşi) a transformat 95 la sută din populaţia României în nişte exemplare canine agitate, cu bale multe la bot ce se preling pe zgardă, aşteptând cu coada ţeapănă şi buza superioară rânjită strâmb emisiunea Acces Direct din fiecare după-amiază, pentru a afla singurele ştiri care contează cu adevărat.
 

Peste mai puţin de 3 luni, noi, cei rămaşi cu mintea la locul ei de drept, vom urmări cu sentimentul că am fost aruncaţi într-un serial SF de mare audienţă cum gospodinele îşi vor smulge una alteia părul proaspăt aranjat la un coafor de fiţe, războindu-se pe ultima cutie cu globuri de brad sclipicioase din supermarket; cum oameni în toată firea îşi vor căra unii altora pumni în disputa pentru achiziţionarea bradului de Crăciun cu cele mai bogate crengi la bază sau a celei mai râtoase jumătăţi de porc pârlit, în timp ce progeniturile lor de 4-5 ani vor pierde nopţi întregi pe net, în căutarea celui mai trendy iPhone.
 

Indubitabil, la baza oricărui lucru care nu funcţionează cum trebuie stă prostia. Dacă s-ar inventa un program prin care toţi oamenii să fie aduşi la un nivel cât de cât acceptabil de inteligenţă, cu siguranţă că nu vom mai avea nici măcar blocaje în trafic, nici politicieni retardaţi, nici câini maidanezi, nici recenzii literare scrise chiar de autori în numele unor anumiţi critici, nici emisiuni tv vomitive, nici pe Inna, nici CanCan şi nici ClickTV. Prostia însă, pură, megaextinsă şi incredibil de variat colorată, nu ar putea acţiona de una singură. Ea are o aliată de nădejde care, din păcate, îşi vesteşte un viitor tot mai prielnic. Este vorba despre politeţe, corolată cu fuga din faţa realităţii, cu acel închis al ochilor în momentul în care ei sunt confruntaţi cu o imagine neplăcută.
 

Politeţea are o explicaţie psihologică simplă. Tot mai mulţi indivizi, nemulţumiţi sau scârbiţi de ceea ce le oferă societatea actuală, îşi închipuie că au găsit aici punctul ei nevralgic. “Nu voi jigni pe nimeni, voi sta în banca mea, voi fi respectuos şi astfel lumea va deveni automat un loc mai bun, pentru că şi ceilalţi îmi vor urma exemplul“, îşi spune blajinul cetăţean, convins că bunul simţ este ingredientul magic ce va salva omenirea. Nici nu i-ar trece prin minte că o astfel de atitudine are exact efectul opus. Cei care beneficiază de urmările acestei atitudini sunt exact oamenii care au imediat nevoie de o schimbare radicală de mentalitate, pentru a nu-i mai polua pe cei din jur, şi, cel mai sigur, de un transplant de neuroni şi un manual de folosire a acestora. La adăpostul politeţei semenilor, prostul se dezvoltă rapid, armonios şi nestingherit asemeni unei colonii de ciuperci otrăvitoare. Din pricina toleranţei, a aşa-zisei corectitudini, a respectului pe care nu-l merită (dar cum ai putea convinge de asta un scrupulos care este de părere că orice om merită respect pentru simplul fapt că a fost adus pe lume şi că a studiat – prost şi superficial – alfabetul?), proştii nu doar că au făcut cohorte de pui, dar au căpătat glas din ce în ce mai strident. Deja s-a ajuns în situaţia în care un om inteligent nu se mai poate face auzit, din pricina mugetelor turmei de prostovani ireparabili; mai mult: pentru că nu se încadrează în reperele aberante ale turmiştilor, omul deştept este într-un grav pericol de a fi acuzat de nebunie, de a fi considerat primejdios pentru societate, fatal şi de a fi deportat pe o insulă pustie.
 

“Atâta timp cât lucrurile nu se vor înrăutăţi, ele nu se vor putea îmbunătăţi”, spune un personaj dintr-un celebru roman al lui Palahniuk. Politeţea îi asigură prostului un climat numai bun pentru a se dezvolta şi pentru a ajunge să creadă că are un cuvânt de spus, că şi el contează, că intră în cărţi. Convingerea asta îl va transforma, dintr-un prost oarecare, într-un prost cu tupeu şi pretenţii. Un prost care se vrea auzit şi adulat. Politeţea oamenilor de bine îl va determina pe prost să candideze pentru un loc în Parlament. Tot ea îl va face să cerşească o apariţie într-o emisiune televizată, convins că prostiile pe care le gândeşte sunt de interes şi pentru alţii. Oamenii inteligenţi nu au nimic de beneficiat de pe urma politeţii celorlalţi; în majoritatea cazurilor, ei nu au nevoie de “periaje” inutile – îşi cunosc atât calităţile, cât şi defectele. Dimpotrivă, prostul este în general un individ slab, influenţabil, nesigur. Respectul care i se acordă nemeritat, în virtutea faptului că este, ca şi ceilalţi, un mamifer, înseamnă enorm pentru orgoliul său – neavând idei şi concepţii proprii, parazitându-i pe alţii pentru a lăsa atât cât se poate impresia că are o urmă de creier, prostul are întotdeauna nevoie de confirmări. Dacă, dimpotrivă, i-am aşeza în faţă o oglindă bine ştearsă în prealabil, am putea obţine dispariţia lui temporară (sau, cine ştie, poate chiar definitivă!) din spaţiul public pe care îl poluează cu înverşunare. Să nu ne mai amăgim cu ideea că fiecare seamăn al nostru are drepturi egale, doar în virtutea faptului că organismele noastre împărtăşesc nişte funcţii de baze oarecum comune. Respectul celorlalţi nu are trebui să fie câştigat prin simplul fapt că ne-am născut; el ar trebui să fie un corolar al personalităţii noastre, al modului în care gândim şi acţionăm, şi, mai ales, al lucrurilor pe care le lăsăm, bune sau rele, în trecerea noastră.
 

Îmi doresc din ce în ce mai mult o lume fără false politeţuri. Fără indivizi care se complac în vorbe frumoase şi nevoi expirate de a avea “umanitate”. O lume în care să ne permitem să-i spunem unei soliste dance că are mare nevoie să pună mâna pe o carte de gramatică din ciclul primar, să îl atenţionăm pe un politician, când îl vedem cu familia în vacanţă, la plajă, că “decât” nu se foloseşte în propoziţie afirmativă. Să apostrofăm un jurnalist care ne intoxică zilnic cu articole retardate. Să-i ardem două palme la fund unui puşti care se laudă că n-a citit vreodată o carte. Să-i spunem unui individ care se strofoacă să-şi facă auzită părerea (un clişeu mortal, cum e şi firesc) că ea chiar nu contează şi că ne doare în cot dacă el respiră sau nu în univers. Să le spunem părinţilor revoltaţi de rezultatele la bac ale copiilor că ăsta e adevărul, oricât de neplăcut ar fi: respectivul adolescent e, fără pic de dubiu, un imbecil, spălat pe creier de reclamele de la tv, de site-urile mondene pe care le vizitează zilnic, de jocurile pe calculator şi manele, dar şi de presiunea (pentru care sunt vinovate modelele din societate, în principal părinţii) de a-şi croi un viitor cu bani, vilă, piscină, maşină şi nevastă cât mai fertilă pentru urmaşi de calitate. Şi da, să le spunem că perlele de la bac chiar sunt reale, nu e vorba de nicio conspiraţie. Şi că nici măcar americanii nu-s de vină. Înlăturarea vălului de pe ochi poate fi o operaţiune dureroasă, dar, pe termen lung, mi se pare una dintre puţinele soluţii reale.
 

În concluzie, gândiţi-vă de două ori înainte de a fi politicoşi. Nu uitaţi: a-i spune unui prost că e prost nu reprezintă o jignire, ci punerea în cuvinte a unei stări de fapt.