Concursul

 

de Gheorghe Rechesan  [România]

for the English version please click here

 

 

“We are like roses that have never bothered to
bloom when we should have bloomed and
it is as if
the sun has become disgusted with
waiting”
[ Charles Bukowski- Finish ]

 

 

Dimineaţa cenuşie de iarnă, îmbibată de apă ca un burete fleşcăit, se iveşte lent din pîclă. Aerul freamătă sub biciuirea rafalelor  reci de ploaie, e frig, un frig umed şi parşiv, care înţeapă pînă la os, iar măzărichea loveşte orizontal, biciuind feţele crispate ale concurenţilor. Un tremur necontrolat îmi aleargă de-a lungul gambelor şi un ghemotoc de emoţii mi se-nghesuie greţos sub diafragmă. Sunt neliniştit deşi n-am motive, mă aflu într-o formă nemaipomenită. Nu văd de ce n-aş fi, timp de jumătate de an mi-am supus corpul celor mai dure exerciţii, am urcat pante abrupte cu un rucsac de pietroaie în spate, am pedalat sute de kilometri prin arşiţă, ploaie şi vînt, m-am scufundat în căzi umplute cu gheaţă şi m-am hrănit riguros cu tot ceea ce poate provoca indigestie unui om obişnuit. Sunt pregătit pentru competiţie mai mult decît oricare dintre cei de faţă. Mă aliniez la linia de start, fac cîteva mişcări de încălzire şi trag cu coada ochiului la ceilalţi competitori. Nu mi-e teamă de niciunul, sunt nişte amatori sau cel mult o mînă de mercenari plătiţi ca să cîştige un trofeu care pentru ei nu are nicio semnificaţie.

 

Pentru noi, cei din cartierul Toamnei, Sărbătoarea Verzei reprezintă ceea ce e Festivalul de la Rio pentru şcolile de samba sau celebrarea florii de cireş pentru gălbejiţii ciudaţi din Kyoto. Mahalaua, întinsă la marginea de sud a metropolei, e o comunitate de zarzavagii şmecheri care trăiesc din cultivarea verzei. Maidanele de pe cuprinsul ei sunt plantate exclusiv cu această leguminoasă. Fiecare şandrama de pe cele trei străzi principale ale cartierului e înconjurată cu răsaduri de varză, gospodinele le pun şi-n loc de muşcate în glastre, iar ţîncii, cînd li se sparge balonul de fotbal, rezolvă repede impasul,sărind între răzoare şi luînd o căpăţînă verde în loc de minge.
În fiecare an, la începutul lui decembrie, în piaţa din centrul cartierului se ridică zigurate din sute de tone de varză, contraforţi din poloboace burduhănoase pline de curechi murat se-nşiră în jur, delimitînd domeniul fiecărei familii de vărzari care-şi impart monopolul acestei legume. Se mănîncă bineînţeles vărzări, plăcinte dospite cu varză acră, se bea moare de curechi din oale de lut pîntecoase şi toate discuţiile au ca punct de interes, ori un insecticid eficace împotriva fluturelui alb, fie o nouă varietate de Brassica oleracea cu foi late.
Punctul culminant al chermezei, defilarea de pe Sambodromul nostru, este concursul de pedalat în varză acră. Vreau să-i asigur pe cei care zîmbesc dispreţuitor sau ridică miraţi din sprîncene că e o treabă serioasă. O competiţie asemănătoare are loc, după ştiinţa mea, doar în tîrgul bielorossian Brzeţk, cu diferenţa că acolo maladeţii se-ntrec să răzbată la liman într-o copaie plină cu borş de sfeclă roşie!

 

În ziua întrecerii, reprezentanţii Confreriei Celor Trei Străzi aduc  în hală   nouă poloboace uriaşe, cam de 15 hectolitri fiecare, pline ochi cu cu varză murată, doar din soiul autohton, cu căpăţîna cît ţeasta de om, cu frunza ţeapănă şi mustoasă, nu fiţoşenii brabanteze crescute pe burete ud la lumina becului, sau buruieni pack-choi care se fleşcăie ca zdrenţele cînd dau de sare. Se pare că solul tarlalelor noastre,încropite pe locul fostelor abatoare şi a gropilor de gunoi, bogat în nutrienţi organici şi deşeuri de plastic nedegradabile prieşte de minune acestei plante, altfel nu se poate explica rodnicia ei debordantă.

 

În fiecare butie e fixat un cadru de bicicletă fără roţi, ale cărei pinioane sunt conectate la un cilidru din scînduri, în aşa fel încît rotind pedalelele, calandrul să învîrtă sutele de căpăţîni de curechi care plutesc în zeama acră. Se-nţelege că atît vîrtoşenia foilor cît şi concentraţia în sare sunt capitale pentru ca soluţia să fie suficient de vîscoasă şi să opună rezistenţă la amestecare.Este declarat învingător cel care reuşeşte să pedaleze cît mai multe ore în hîrdău.

 

Anul acesta strada “Septembrie Însorit”   hotărîtă să spulbere supremaţia celor din “Octombrie Roşu”,care au cîştigat competiţia trei ani la rînd, m-a ales pe mine s-o reprezint. Ca un adevărat profesionist am acceptat cu bucurie. E adevărat, n-am fost întotdeauna un plantator de varză, am avut alte aspiraţii în viaţă, am vrut să devin arhitect, dar mîna soartei e imprevizibilă, uneori te trage afară, alteori te-mpinge mai adînc în rahat.
Tresar şi toţi neuronii locomotori îmi zbîrnîie la comandă. Se dă startul. Nu cu un pistolet cu capse ca la concursurile de atletism, ci în mod original, lovind o căldare de tablă cu o căpăţînă crudă. Dangătul ni se reverberează-n timpane şi alergăm crispaţi cei douăzeci de metri care ne despart de hîrdaiele cu varză. Sunt primul care plonjează fără preget în moarea tulbure. O ghilotină de gheaţă îmi retează corpul în două şi damful acru-sulfuros îmi înţeapă violent nările. Majoritatea concurenţilor poartă costume de neopren, eu m-am înţolit cu straiele obişnuite ale plantatorilor, flanelă de bumbac verde, pieptar de lînă toarsă în casă, pantaloni de trening şi tenişi made in Taiwan. Singura protecţie împotriva frigului şi a coroziunii e un strat consistent din osînză de porc cu care mi-am uns şezutul şi coapsele.

 

Mă înfig cu tălpile în pedale, calandrul scîrţîie şi pune în mişcare căpăţînile palide care plescăie sinistru în zeama sălcie. Intru în ritmul familiar al mişcării uniform-sacadate şi-l ignor pe chalengerul Octombrie, Sfîrlea zis “Belea”, un găligan musculos cu fruntea teşită şi ochi apoşi de amfibian,care poartă un costum purpuriu căptuşit cu silicon şi care-mi aruncă ameninţări banale printre dinţii îngălaţi.

 

Prima oră trece repede. Mă concentrez asupra mişcării, îi aud pe ceilalţi cum gîfîie şi pedalează cu spor, aclamaţiile fanilor s-au stins şi sunt singur, doar eu şi varza care trebuie învinsă.
Cel dintîi care cedează e nea Victor, de pe strada noastră. La vîrsta lui nici nu trebuia să mai participe la concurs. Are aterioscleroză şi s-a învineţit ca o pătlăgică, cred că a făcut un infarct. Au chemat ambulanţa şi l-au cărat urgent la spital, iar competiţia continuă.Poate că regulamentul ar trebui să impună un examen medical eliminator ca să se evite pe viitor accidentele de acest soi.
În stînga mea pedalează o huidumă obeză, nu-l cunosc, a fost angajat de cei de pe “Octombrie roşu” să-i ţină trena lui “Belea”. E leoarcă de sudoare, transpiraţia îi musteşte prin costum, respiră gîjîit, astmatic, nu-i dau mai mult de încă o oră în şa.

 

Îmi păstrez ritmul, e important, pentru că dacă încerci să o laşi mai moale, arbitrii care se plimbă printre hîrdaie te atenţionează şi cînd încerci să iei viteză, efortul ca să roteşti din nou masa de curechi îţi taie respiraţia şi-ţi înnoadă tendoanele.
Îmi ridic privirile spre ceasul enorm, atîrnat deasupra tribunei.Au trecut 3 ore şi 33 de minute de cînd s-a dat startul. Aşa cum am prevăzut, grăsanul de lîngă mine se prăbuşeşte cu faţa-n jos în butoiul cu varză. Au mai renunţat imediat încă doi concurenţi, ambii de pe “Noiembrie rodnic”. Amatori neantrenaţi veniţi doar să-i admire copiii, amantele şi vecinii sau să înfulece curechi cu slănină!

 

Ploaia se înteţeşte şi se transformă în lapoviţă.Suntem uzi complet, pînă la brîu muraţi în zeama acră, pe spinare biciuiţi de rafalele îngheţate. Spectatorii s-au împuţinat, au rămas doar prietenii şi familiile care scandează încurajări tot mai anemice, zgribuliţi sub umbrele şi pelerine de plastic verde.
Îmi amintesc ultimul meu concurs. Atunci, după opt ore de pedalat în butoi, am sucombat sub lovitura unei crampe violente care mi-a paralizat coapsele şi pentru al treilea an consecutiv, trofeul rîvnit de toţi vărzarii a ajuns la “Octombrie roşu”. Astăzi trebuie să înving, nu doar pentru satisfacţia clanului meu, trebuie să reuşesc pentru a-mi dovedi mie însumi că sunt nu numai un veritabil vărzar, ci şi un luptător glorios.

 

Pedalăm de aproape şapte ore. Simt cum se apropie clipa cea mai grea, minutul în care acidul lactic acumulat în fibrele musculare îţi retează conexiunile. Îmi simt muşchii noduri de durere, frigul mă înţeapă în coaste, dar merg mai departe, fiindcă posed încă resurse nebănuite şi n-am de gînd să renunţ.

 

Am mai rămas trei, eu, Sfîrlea şi Gălbete, un individ de vîrsta mea, înalt, ciolănos şi de o încăpăţînare maladivă, specializat în finişuri prelungite. Dacă trec de el, partida e cîştigată, fiindcă celălalt se dopează. Arbitrii ştiu asta, dar nu se sinichisesc, însă odată trecut efectul cocteilului de nandrolon, amfetamine şi hormoni de maimuţă, va cădea ca un şobolan îngheţat în zeama de varză.
Strîng din dinţi şi împing pedalele cu putere, de parcă aş urca coasta unei rîpe. Junghiul din coaste e tot mai chinuitor. Ca să nu-l mai simt, încerc să mă gîndesc la ceva plăcut, complet diferit de realitatea în care mă zbat. După o vreme reuşesc să poposesc într-o după-amiază toridă de iulie.

 

Mă regăsesc într-o poiană mică, trîntit pe spate în iarbă, înconjurat de zumzetul gîngăniilor, de foşnetul răcoros al arinilor şi privesc rotocoalele albe, pufoase,aflate într-o plutire iluzorie pe cerul azuriu. O amorţeală plăcută îmi învăluie membrele, plutesc odată cu norii, dar brusc un miros familiar, mai puternic decît aroma ierbii, a pămîntului cald şi a aerului îmbălsămat de parfumul lăcrimioarelor sălbatice, îmi inundă nările. Adriana se apropie cu paşi neauziţi de nimfă zglobie, buzele ei moi îmi potopesc gura, muşc uşor din carnea  de caisă caldă, vie şi un val de sînge îmi clocoteşte nestăvilit prin artere.Inima mi se dilată de fericire, mă sufoc, încerc să îmi umplu plămînii cu oxigen, dar mă-nvăluie implacabilă o pîclă verde şi acră. Tălpile îmi alunecă de pe pedale, văd ca prin ceaţă cifrele roşii ale cronometrului pîlpîind năclăite, mă opintesc inutil, pierd ritmul şi mă prăbuşesc în saramura curechiului, care mă înghite ca o mlaştină lacomă.

 

Mă trezesc din leşin în ambulanţă. Am pierdut încă o dată concursul. Sfîrlea ţopăie de bucurie în clipa aceasta, agitînd “Varza de smarald” deasupra capului, pupîndu-se cu suporterii care urlă exaltaţi. Deşi mi-e rău, vomit şi mă înjunghie durerea în tot corpul, nu am voie să mă consider bătut şi să cad în depresie. La anul,voi participa din nou şi voi învinge.Atunci, la vestea triumfului meu, poate se va întoarce şi Adriana acasă!

 

***

1 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro The Contest

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *