50 cc de Aer de Paris – Marcel Duchamp

de Adrian Grauenfels

 

Eu sunt vagabondul

veşnicul nomad

ieri am sosit

mâine dispar

sub nici o schelă nu doresc fundaţii

nici rădăcini nu vreau să pun

am renunţat la amintirile amare

mă simt uşor, ca aerul din bula de săpun

S-a scris şi comentat enorm despre Marcel Duchamp (1887-1968).

Artist de talent inepuizabil şi o forţă de invenţie ieşită din comun a fost unul din cei care au dus la prăbuşirea artei cultivată de mediul burghez în Franţa, obiectul declarat al mişcării suprarealiste. Familia notarului Duchamp are 6 copii, din care 4 devin artişti (Raymond sculptor Marcel, Suzanne şi Jaques Villon pictori). Marcel a studiat pictura la Academia Julian din Paris dar prefera jocul de biliard. Desena pe carton caricaturi şi jocuri de cuvinte umoristice pe care le vindea. Tânărul pictor Duchamp este remarcat din tinereţe şi câteva tablouri executate la vârsta de 15 ani ajung la muzee de prestigiu. La început pictorul este influenţat de neoimpresionism şi de Nabis, apoi este captat de marele Cezanne şi de fovişti pe care îi imită fără să producă un stil aparte. În atelierul fraţilor săi de la Puteaux, de lângă Paris, cunoaşte cubismul adus şi discutat de Gleizes, Kupka, La Fresnaye, Archipenko, Juan Gris iar din 1911 începe să picteze în stilul cubist la care adăugă mişcare şi elemente futuriste. Apar acolo figuri statice şi altele în mişcare, maşinării ciudate, împletite cu un simţ al timpului şi al fotografiei. (Sunt celebre: Nud coborând o scară, Rege şi Regina înconjuraţi de nuduri, Tânăra Căsătorită – toate aflate la Muzeul de artă Philadelphia). Era fascinat de tranziţie, de schimbare, de încercarea de a defini o “a patra dimensiune” în artă.

Tot în 1911 la Salonul de Toamnă, face cunoştinţă cu Francis Picabia de care îl leagă o prietenie pe viaţă. Despre nudurile expuse la salon criticul Apollinaire scrie.. “Duchamp expune nuduri, foarte urâte nuduri..”

Prin 1912 reduce munca la pictură, preferând călătorii (cu Picabia şi Apollinaire în munţii Jura unde cei trei discuta dezintegrarea conceptului de artă). În acelaşi an se interesează de aviaţie şi tehnologia de zbor, îi spunea lui Brâncuşi: “Pictura nu mai are rost. Cine poate face ceva mai bun decât o elice?” Ulterior Brâncuşi sculptează din metal forme de păsări, eronat taxate de vama americană ca fiind piese de avion importate.

După anul 1913 Duchamp renunţă la experimentele artistice pentru a prefera “note de lucru” un sistem bazat pe meditaţie şi bizarerii axate pe ştiinţele exacte. Obiectele sale numite Ready-Made devin repede faimoase: O roată de bicicletă aşezată pe un taburet, sau L.H.O.O.Q joc fonetic care în franceză ar suna “Elle a chaud au cul” (1919) în care artistul aplica cioc şi o mustaţă Giocondei DaVinciene într-o totală ireverenţa faţă de public şi de modelul considerat capodoperă .

Dar acesta este scopul artistului care împarte obiectele în categorii: “simplu, sprijinit, rectificat, imitat, servit” după gradul de intervenţie asupra unor obiecte terminate, deja făcute înainte de a se întâlni cu spiritul său umoristic şi corectiv. Studiază fizică şi matematică într-o vreme în care descoperirile erau frecvente şi covârşitoare. O ipoteză lansată de Poincare îl frământa în mod deosebit. Matematicianul postula că legile care guvernează materia sunt create de mintea umană care le înţelege, dar nici o teorie nu poate fi aplicată unui anume obiect ci doar relaţiei dintre obiecte. Duchamp îmbrăţişează acest aspect tolerând interpretarea artei sale ca fiind o creaţie a unei persoane şi nu ca un adevăr absolut. În 1915 emigrează în America unde este primit ca o celebritate de avangardişti ca Man Ray,

Katherin Dreier şi colecţionarii Louise şi Walter Conrad. Împreună cu Picabia care era strâns legat de grupul Dada din Zurich cei doi răspândesc la New York spiritul dadaist, ideile de absurd şi de antiartă. Multe obiecte produse de Duchamp s-au pierdut şi nu se ştie, în ciuda eforturilor făcute de Arturo Schwarz de a le cataloga, care precede pe cine. Timp de 10 ani Duchamp se consacră unei picturi pe sticlă – Mireasa dezbrăcată de celibatarii ei – proiect care durează până în 1923. Criticii au denumit-o “plenul unei maşini a iubirii” în care femeia este trasă spre înălţimi de imaginaţia ei iar bărbatul tras în jos de instincte.

În 1917 “Fântâna”, un urinal agresiv din faianţă albă, produce un teribil scandal, exponatul este respins la expoziţia Independenţilor, unde produce şoc şi revoltă, este exact ce dorea Duchamp. În anul 2004 “Fântâna” lui Duchamp a fost votată ca fiind cea mai influentă operă de artă a secolului XX. În 1918 Duchamp îşi ia rămas bun de la pictură. Refuză să participe la salonul Dada deschis la Paris în 1920. Continuă să lucreze la proiectul Miresei pe sticlă, mai produce câteva “maşinării”, unele optice, dintre care una menită să perceapă relieful. Marea sa pasiune devine şahul, câştiga bani dând lecţii de şah unor elevi talentaţi. Este la apogeu, suprarealiştii îl admiră şi îl consideră un model de artist care s-a rupt de artă în favoarea experienţei trăite; îi citau aforismele şi biografia lui devine un exemplu de rigoare morală. Obiectele sale absurde care vorbesc despre umorul negru, sunt văzute că o metafizică perfect coerentă. Admiraţia necondiţionată de care se bucura îl determină pe Breton să formuleze teoria “Artistului în Viaţă”. Pe Tzara şi Duchamp, Breton îi denumea “eroi destinaţi să elibereze opera de creaţie din tirania societăţii ..”

În cartea sa “Pictura Surealistă” apărută în 1928, retipărita în 1934 şi tradusă de Simon Watson în limba engleză în 1946, Andre Breton dedica un important şi elaborat capitol picturii lui Duchamp pe care o analizează şi o comentează în spiritul manifestului surealist:

” Poziţia lui Duchamp este de pioner al tuturor mişcărilor moderne la care am fost martori în ultimii 20 de ani. Adevărul este că neobişnuita sa forţa şi originalitate nu vin, cum am crede, de la intuiţie sau impulsivitate. În general ele se nasc după o gândire profundă care cere invenţie în schimbul negaţiei. Există un mare număr de ipoteze legate de gândurile sale care produc aşa zisele obiecte ready made. În opinia mea lucrurile moarte capăta demnitate prin procesul de iluminare mentală la care sunt supuse de acest artist”.

Se simte în tonul lui Breton invidie dar şi admiraţie pentru marele suprarealist care este Duchamp. În 1946 cartea lui Breton este prezentată la New York într-o vitrină aranjată de Duchamp şi Enrico Donati. Succesul este imediat, cartea devine un bestseller mondial.

Duchamp moare în octombrie 1968 şi este îngropat la Rouen, Franţa. Pe piatra de mormânt este gravat acest epitaf: ” Este ştiut, de fapt, sunt alţii cei care mor”.

La un an după moartea artistului Muzeul din Philadelphia prezintă un mare proiect ţinut secret de Duchamp. Spectatorul era obligat să privească printr-un vizor făcut într-o uşă, el descoperea un nud de femeie culcată pe un aşternut de crengi. În mână ţinea o lampă de gaz care lumina un peisaj cu o cascadă. Încă o dată, artistul afirma post mortem credoul sau care l-a călăuzit în viaţă: libertatea nelimitată.

1 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro EgoPHobia #35 / sumar

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *