libris.ro

Potopul lui A.R. Deleanu

[A.R. Deleanu, Îmblânzitorul apelor, CDPL, Bucureşti, 2012]

de Dorin Mureşan

 

A.R. Deleanu, pseudonimul literar al lui Flavius Ardelean, este braşovean, fost baterist, absolvent de studii europene şi masterand în management cultural. Aceste puţine detalii biografice ale debutantului le va găsi cel interesat în interviul pe care tânărul scriitor l-a acordat editorului său, Cristian Cosma, şi care a fost publicat pe blogul editurii deodată cu apariţia cărţii sale, Îmblânzitorul apelor. Cel interesat, de va fi citit deja cartea, va mai observa, parcurgând interviul, că A.R. Deleanu, chiar şi în cadrul acesta colocvial, alunecă parcă epileptic în poezie. Deprinderea aceasta este tehnic prezentă de-a lungul întregului volum, dând savoare textului şi împlinindu-l literar prin autenticitate.

 

Îmblânzitorul apelor nu este o poveste despre apocalipsă, ci este povestea unei apocalipse, nu este o poveste despre sfârşitul unei generaţii sau al unei specii (precum în episoadele biblice), ci este povestea propriului sfârşit, repetabil şi repetat, interpretabil şi interpretat, sau, ca să mă apropii de o încadrare ism-ică, este povestea (atât de personală şi atât de ubicuă a) unei morţi în vis. Căci, da, Îmblânzitorul apelor are ceva din fragilitatea şi stranietatea onirismului. Nu cred că autorul a căutat, prin această carte, să-şi surprindă cititorii, cum de altfel nu cred că această carte va rezona în chiar toţi cititorii ei. Cred, în schimb, că este o carte care copleşeşte, o carte care se reverberează în fiinţa celor care o trăiesc, nicidecum în a celor care o citesc, căutând să o înţeleagă. Pe scurt, nu este o carte misterioasă, ci una copleşitoare, nu este o carte ce-şi propune să impresioneze, ci una care vrea (şi reuşeşte) să invadeze, insidios, toate cotloanele sensibilităţii cititorului.

 

Naraţiunea este fragilă, ca trupul melcului din cochilie. Personajele sunt fantomatice, nu au contururi, nu au nume, sunt aproape spectrale, singura dovadă a materialităţii lor fiind dialogul (foarte brutal, deseori). În descrierea lor, autorul nu face apel la mecanismele clasice ale percepţiei, ci la un amestec bizar de imagini, stimuli, stări (psihice şi materiale), creând o atmosferă specifică narcozei ori visului: „Avea ochii atât de mari şi limpezi, că puteam vedea mii, poate sute de mii, milioane de oameni înghesuiţi în ochii ei\” (pag. 27), „Tuşea fără pauză şi mucozităţile se rupeau în el, părea că se adânceşte într-o baltă de salivă şi tremura ca o gelatină într-un spectacol fluid\” (pag. 30), „Uneori se opreau şi se priveau în ochi […] de parcă se temeau ca nu cumva să fi făcut o greşeală şi să-şi fi încurcat sufletele\” (pag. 35), „Nu clipeau, nu respirau. Priveau eterni\” (pag. 50). Aproape că e un sacrilegiu să dai în vileag povestea acestei cărţi, pur şi simplu pentru că e, la fel ca personajele, imaterială, evanescentă. La prima vedere, pare să fie vorba despre o recompunere, literară şi personală, a potopului biblic. Cu toate acestea, chiar dacă există unele detalii comune, cum ar fi bunăoară povestea porumbelului (aducător de veşti bune, în Biblie, ucis şi gătit, în Îmblânzitorul apelor), mărturisesc că nu am putut face o paralelă legitimă între potopul biblic şi potopul lui Deleanu. Le lipseşte acel termen de comparaţie, acel numitor comun te(le)ologic care le-ar putea aşeza pe acelaşi calapod, pentru o posibilă confruntare. Povestea biblică este moralizatoare, povestea îmblânzitorului nu are această componentă umană, fiind pasibilă de narcisismul gratuităţii estetice; povestea biblică este salutară, cu trimitere înspre sacrificiul suprem al divinităţii (corabia fiind, prin interpretarea textelor pauline, trupul christic salvator), povestea îmblânzitorului este, din punctul acesta de vedere, închisă în sine. Fireşte, nuanţele pare să le apropie (casa în loc de corabie, „musafirul nepoftit” în locul lui Dumnezeu), dar scopul pentru care au fost scrise le separă abisal.

 

Vorbeam mai sus despre o incontrolabilă/convulsivă/repetată alunecare în poezie. Strategia aceasta, de a vărsa peste ariditatea naraţiunii nectarul (dulce-amar, aici) poeziei, produce, la A.R. Deleanu, o atmosferă hibridă, apăsătoare, dizolvantă până la patologic. Iată şi un exemplu în perfectă concordanţă cu latura ei pluvială: „Cuvintele curgeau de pe buzele ei în paharul cu vin, el ridica paharul şi sorbea cuvintele. Cuvintele lui curgeau în pahar şi se odihneau pe buzele ei. Cuvinte grele, altele uşoare, unele trăgeau de haine, lăsându-i goi, altele le ridicau trupurile deasupra covorului, strecurându-se primele în colţurile umbrite ale corpurilor lor, cu mult înaintea mâinilor, ori a buzelor\” (pag. 59). Cât despre latura ei hibridă, autorul însuşi o demască, atunci când scrie: „Se spală pământul peste o chiuvetă înfundată cu prea multă iubire\” (pag. 123). Aici, în acest contrast, mizează cartea lui A.R. Deleanu, şi titlul pare să îmi confirme ideea. Dacă ar fi să transpunem povestea potopului în tiparul nou-testamentar, corabia ar corespunde trupului christic, iar apele ar corespunde morţii. Cel care păşeşte pe ape (vă amintiţi povestea) este, în acest caz, cel care păşeşte pe moarte. Nu întâmplător unul dintre personaje, revoltat de rugăciunile fratelui său, blamează tăcerea divinităţii: „Să vină! Să-l văd pe ape. Nu-l văd\” (pag. 71). Şi chiar dacă „Dumnezeu se ridicase fără să-mi dau seama şi plecase, [] călca valurile, mergea să sufle peste apă…\” (pag. 168), barca salvatoare nu este de sorginte divină: „Ochii tăi sunt barca, cu care…\” (pag. 155). Prin urmare, contrastul nu se realizează după tiparul biblic, între divinitate şi moarte, ci după un tipar specific, între iubirea (eros) pentru o femeie (cu care personajul încearcă, fără succes, să dialogheze prin intermediul scrisului) şi moartea care ar putea „spăla” această iubire. Rezultatul? Un text apăsător, încărcat de întrebări existenţiale şi axiologice, de sentimente şi idei fragile, de reverii şi descântece halucinante.

 

Îmblânzitorul apelor este cu adevărat un debut remarcabil, unul în care poezia şi proza se împletesc atât de expresiv încât nu poţi discerne între ceea ce e, pentru tânărul autor, vis şi ceea ce e realitate. Nu întâmplător, pe coperta a patra, Nora Iuga numeşte cartea drept atipică şi atrage atenţia, pe bună dreptate, asupra riscului la care se supune. Căci starea aceasta de reverie, care acoperă volumul „ca o plapumă peste oraş” (pag. 41), nu poate fi decât extrem de personală, ceea ce duce automat la o separare tranşantă între cei care îl vor iubi (volumul, desigur) şi cei care, fără să ştie niciodată de ce, îl vor urî.

 
#
acest text a apărut și în revista Luceafărul de dimineață

libris.ro%20

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *