Orgasm de un anumit fel

de Gorun Manolescu

(postmodernitate versus postmodernism [XVIII])

1.
Una dintre cele mai mari plăceri ale adevăratului matematician şi/sau fizician-matematician, este descoperirea “singularităţilor”. Acestea îi provoacă un fior, aş spune, “orgiastic” (i.e. dionisiac şi nu apolinic). Dionisiacul – în acest caz – ţine de intuiţia matematică a stabilirii premiselor (citeşte: axiomelor) unei teorii şi nu de logica apolinică a demonstraţiei (cum susţine Intuiţionismul [1]). O adevărată revărsare de adrenalină spre creier – am zice astăzi – sau o ridicare instantanee a şarpelui (energetic) Kundalini din chakra “Muladhara” (care se găseşte între organele sexuale şi anus), până în “Sahasrara” (care se află în creştet), cum afirmă Tantrismul.

“Inversarea timpului” în diversele puncte privilegiate (singulare) ale “Spațio-temporalității” einsteiniene a “Conului de lumină”, combinată cu “descrierea” matematică prin “Twistorii” lui Roger Penrouse [2], ȋn cadrul căruia “Timpul” merge spre viitor dar se şi întoarce în trecut, este un exemplu excelent de “orgasm” al unui fizico-matematician de marcă.

2.
“Evidenţa”, în cadrul unei demonstraţii matematice – alt tip de “orgasm” în jurul unei “singularităţi” – este cel mai greu de “demonstrat”. Şi, de fapt, ea nu este, de loc, demonstrabilă. Cu toate că, ȋn cadrul unei perfecte, sofisticate şi îndelungi demonstraţii matematice, te trezeşti cu o sintagmă standard este evident că…, ceea ce marchează un alt “orgasm” (simultan al matematicianului “pur” emiţător şi al matematicianului – tot “pur” – receptor). “Orgasm” care, de fiecare dată este altul, inimitabil, unic (ca şi cel ce apare atunci când sunt găsite axiomele unei teorii). Care se ascunde sub aceiaşi formula standard, este evident că…. Apoi, demonstraţia îşi reia cursul (monoton), apolinic care se încheie, invariabil, cu Q.E.D.

3.
“Banalitatea”, ȋn matematică, nu are nimic de-a face cu “Evidenţa”. Prima este catalogată, întotdeauna, drept “trivială” (i.e. o “trivialitate” de genul ‘cine este tâmpit şi nu înţelege, e treaba lui’ – ca sa nu mă exprim eufemistic).

4.
Când avem de-a face cu un poet-matematician, ca în cazul, de exemplu, al lui Ion Barbu, (dar exemplele se pot înmulţi: Omar Khayyam, Lewis Caroll şi alţii), nu apar diferenţe notabile faţă de cele expuse anterior. Pentru că, luând exemplul lui Ion Barbu, acesta ajunge la “singularitatea singularităţilor” de unde toate încep: un “Big-Bang” cosmico-matematico-poetic. Şi din care “ţâşneşte” dimensiunea unui nou univers, în expansiune infinită, UNIVERSUL POEZIEI: ‘Un gând adus de raze şi curbură / (Fii aurul. Irecuzabil greu!) / Extremele cămărilor de bură / Mirat le începea, în Dumnezeu’; sau: ‘Ar trebui un cântec încăpător, precum / Foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare/ Ori lauda grădinii de îngeri, când răsare / Din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum.’; sau, încă: ‘Atâtea clăile de fire stângi! / Găsi-vor gest închis, să le rezume, / Să nege, dreaptă, linia ce frângi: / Ochi în virgin triunghi tăiat spre lume?’. Univers al Poeziei din care autorul dispare pur şi simplu. Sau se ascunde ca şi Divinitatea care ESTE dar nu ştim de unde s-o luăm. Jucându-se cu noi. Ştergându-şi urmele de pe nisipul deşertului dinaintea Creaţiei.

5.
Altfel procedează însă un Blaga: ‘Eu nu strivesc corola de minuni a lumii / şi nu ucid / cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc /…./dar eu, / eu cu lumina mea sporesc a lumii taină…’. El nu mai e nici apolinic şi nici dionisiac. E, pur şi simplu, un sacerdot. Care te conduce, prin harul său, până în vârful tainic al turlei unei biserici şi ACOLO te lasă singur să ai REVELAŢIA; dacă eşti în stare; dacă nu, nu!

6.
Atât Barbu cât şi Blaga sunt postmoderni (şi nu postmodernişti) . Adică, ieşind din empiric, pleacă de la „singularităţi” aparent subiective şi anticipează o nouă integralitate a unei, de asemenea, noi realităţi ȋn care trăim azi şi care ne deconcertează… Cât despre postmoderniştii care nu reuşesc să depăşască empiricul, ei nu fac altceva decȃt să se ȋnvȃrtă ȋn jurul NIMICULUI (sub pretextul unor aşa zise “texte de stare”) …

7.
Daca în matematica şi fizica “pure” “banalitatea trivială” devine, prin descifrarea exprimată a sub-textului, o “vulgaritate”, într-un fel, acelaşi lucru se întâmplă – e adevărat: cu nişte excepţii notabile – şi cu postmoderniştii. Cu deosebirea că aici, de multe, foarte multe ori, deși se emit “banalităţi triviale”, se găsesc suficienţi cititori care rămân cu “gura căscată”! Deoarece prea adesea se uită că, în artă, de fapt nu contează “cum spui” ci “ce spui”. Ca în situaţia următoare.

8.
Cică într-un compartiment de tren cu navetişti se suie cineva care nu era din gaşca lor. Ăia, navetiştii, încep să spună câte un număr. De exemplu, ‘5’ – râsete, ’23’ – râsete prelungite, ’14’ , râsete isterice, etc., etc., etc.. Individul nostru, interzis, (trezindu-se din “interzicere”) îl întreabă pe cel de alături (care făcea parte din gaşcă): ‘De ce râde lumea când se spune câte o cifră?’ ‘Pai, noi ăştia, navetiştii, ne cunoaştem atât de bine şi spunem, în fiecare zi, aceleaşi bancuri încât, ca să nu mai lungim vorba, le-am numerotat şi spunem numai numărul bancului!’. Individul, străin de gaşcă, bagă la cap şi se apucă şi el să se afle-n treabă spunând: ‘7!’ – pauză; mai încearcă o dată: ’12!’ – la fel. ‘Asculta dom’le, numerele astea de le-am zis, nu sunt pe lista voastră de bancuri?’ ‘Ba da!’ ‘Şi atunci, de ce nu râdeţi?!’ ‘Ei, problema nu e numai să spui un banc, ci şi ce sugerezi!’.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.