de Marius Aldea
Ar trebui să trăim veşnic
măcar o dată,
ca un godot
moartea să ni se lase aşteptată,
să ne prefacem supăraţi
din cauza asta,
să-mi fie dor de tine
ca de un glonţ în cap…
ar trebui să trăim veşnic
măcar o dată,
să cadă anii în noi
ca tencuiala într-o veche casă,
să nu ne mai înspăimânte lupii tusei
ori dihăniile bătrâneţii,
să le răspundem cu răcnete
din carpaţii plămânilor,
să ne luăm în braţe cu nebunii
şi să dansăm desculţi pe jar de stele,
pe cioburi…
căci sângele nostru este copilul
care râde în somn
când în camera alăturată
moartea face curăţenie generală.
Mail de la Sylvia Plath