Coda

de Fabian Anton (Romania)

for the English version, click here

Totul a pornit dintr-o prostie. Ca orice poveste mişto adică. Sau ca orice relaţie faină. Totul a pornit dintr-o prostie şi, trebuia să mă aştept. Era sortit să se încheie prosteşte. Aşa se întîmplă mereu. Toate relaţiile mişto încep aiurea şi se termină ca dracu’ în tăcere.

Deci.
 
Era seară, de fapt chiar noapte, că trecuse de ora 11. Mă văzusem cu Dia şi cu toată gaşca ei de descreieraţi. N-aveam nici un chef să merg, dar au tot insistat şi pîn’ la urmă am zis de ce nu, îmi bag picioarele… Şi m-am dus…
Acum, ştii prea bine, orice om normal nu rezistă mai mult de două ore în atmosfera asta… Nu-i vorba că Dia este naşpa, nu, nici gînd, mai ales că nu ne mai văzusem de un car de ani şi ne-a luat vreo trei ore să ne amintim toate tîmpeniile posibile pe care doream să ni le spunem… Mă rog… Nu-i vorba deci de asta… Însă nu rezişti, pur şi simplu… Unde mai pui că dacă pe lîngă ea se mai nimereşte cîte un Raul sau Mike s-a dus totul pe apa sîmbetei…
Ei bine, în seara aceea aşa a fost. Toată gaşca în păr.
Am rezistat vreo cinci ore. Aproape şase. Apoi m-am cărat (Pup Dia, pup fetele, ţoc ţoc Raul, Mike ia naibii mîna de pe fundu’ meu, etc., etc., etc.)
Se făcuse vreo 11 şi ceva.

Deci.

 Am pornit troila spre casă, aşa cum porneşte spre casă o tînără de 24 de ani într-o noapte de vară toridă dintr-un oraş infect. Fără chef. Cu căştile în urechi. Cu privirea în pămînt şi în noaptea mov.

OK.

Trec de Unirea, las în urmă Casa Eliad şi ajung în staţia lui 313. Era trecut de 11 jumate, habar n-aveam dacă mai trecea vreo maşină dar, nu ştiu de ce, m-am aşezat pe bordură (cretinii ăia scoseseră toate băncile din refugiu) şi m-am pus pe aşteptat. Într-o noapte infectă de vară, cînd eşti singură şi te îndrepţi spre singurătatea camerei tale, cel mai uşor te scoate din spleen o melodie. D-aia de fapt îmi şi ţineam căştile în urechi. Însă nimeni nu spune că treaba asta nu ţine o veşnicie şi că nu poţi freca la nesfîrşit playlist-ul defilînd între Slayer şi Motley si Judas. Nu că nu-i fain însă, mai ales pe căldură şi-n beznă mov, toată zgomoteca asta, în loc să te învioreze, îţi dă o stare foarte a dracu’, ceva între silă şi poftă de sinucidere.

Aşa că.

Am virat-o spre Karaindrou şi, cînd nici asta nu a mai mers, mi-am început jocul favorit.

Palmele lipite una de alta şi întoarse cu faţa în sus.
Dacă faceţi asta, indiferent de oră şi de chef, în zori ori în miez de noapte, veţi vedea că, printre milioanele de linii şi liniuţe ce vă brăzdează încheietura mîinii, palma, degetele, în  toată nebunia asta nesemaforizată, străzi cu sens unic, uliţe şi bulevarde din piele şi carne, doar un singur drum porneşte din mijlocul palmei drepte şi urcă anevoios, încet-încet, traversînd palma stîngă.

Urcă.
Urcă.
Urcă.

Ei bine, de cînd eram mică, mi-am pus soldaţii să mărşăluiască pe drumul ăsta. Ştii, aşa… de pază. Sus, pe fiecare deget al mîinii drepte, am clădit cîte trei oraşe. Pe fiecare falangă cîte unul. Pe fiecare falangă cîte unul cu acelaşi nume. Astfel am patru oraşe-culori şi patru oraşe de scorţişoară şi patru oraşe de apă (astea sînt cele de jos).
Din oraşele mele, pe uliţe de carne, pornesc tîrgoveţi şi domnişoare îmbujorate. Pe străzi şi bulevarde din piele, defilează – duminica, în zilele ploioase şi în sărbătorile legale – 27 000 de clovni.

Maria m-a întrebat odată bine fato, am înţeles nerozia asta, deşi te ştiu de cînd erai copil şi pînă acum nu am văzut niciodată nici tîrgoveţii, nici domnişoarele, nici clovnii… Dar să zicem… ai patru oraşe, aşa cum spui… Însă cu degetul mare ce faci?
Ea de unde să ştie că, la durere şi la frig şi la mînie, El, rămîne veşnic deasupra oraşelor mele şi a duduilor îmbujorate, a clovnilor şi a tîrgoveţilor?!

Într-o noapte infectă de vară, cînd eşti singură şi te îndrepţi spre singurătatea camerei tale, cel mai uşor te scoate din spleen o melodie. Cînd aştepţi noaptea autobuzul 313 nu cred că-ţi mai stă mintea la melodii, însă, sinceră să fiu, nu prea mă mai gîndeam la asta. Spectacolul oferit de oraşele mele era mult prea fascinant ca să mă mai gîndesc la altceva.
Nu ştiu cît am stat în tovărăşia camarazilor mei de scorţişoară însă, cînd a venit maşina mi-am luat oraşele şi clovnii şi, ca un batalion instruit ce sîntem, ne-am urcat si gata.

Un bătrînel chel şi miop privind undeva în gol. Cămaşă pepit. Un pix agăţat la buzunarul de la piept. Alături cîteva foi cu un scris mărunt. Un cerşetor fără un picior dar cu un acordeon pe care sînt lipite etichete de bere. O melodie îngrozitoare scurgîndu-se din cutia Tuborg-Salitos-Ursus.

Dincolo,

un tip Emo cu cercel în buza de jos şi cu tentaculele în jurul unei gagici (iubita lui presupun). O garoafă ofilită rotindu-se între degetele lunguieţe ale tipei.

Sus,

 ceasul (00.27) şi obişnuitul „se retrage“. Flora şi fauna autobuzului 313 în miez de noapte.
Mă ridic, scuzaţi vă rog. Genunchii osoşi ai babalîcului chel strînşi ca să-mi facă loc. Privirea mioapă a babalîcului chel lipită de fundul meu.
Scuzaţi vă rog!

Aşa…

Palmele din nou libere.
Oraşe, deschideţi-vă porţile.
Tîrgoveţi şi domnişoare îmbujorate. Douăşapte de mii de clovni defilînd în noaptea mov . Apă şi scorţişoară. Culori. Litere şi atingeri. Şi o uliţă, numai una, pornind din mijlocul palmei drepte şi urcînd anevoios, încet-încet…

Cît?
Unde?
Către cine?
Habar n-am.
Oraşe, deschideţi-vă porţile.

Nu ştiu cînd a sosit lîngă mine. Eram ocupată cu tîrgoveţii mei (Vedeţi, mai avem două staţii şi coborîm. Am ajuns pe Paleologu şi imediat după intersecţie, nu la staţia asta, la cealaltă, imediat lîngă biserică, o să coborîm… Aşa… Să fiţi aliniaţi. Fără gălăgie şi fără măscări. După ce ne dăm jos puteţi face ca toţi dracii dacă vreţi dar pînă atunci linişte. S-a înţeles?) aşa că doar am observat că s-a oprit cineva alături de mine. Venit de nu se ştie unde. Mirosind a mosc şi a ploaie. Cu un rucsac imens, verde cu roşu, înghiontindu-mă în umărul drept.

Atît.

În rest nimic pentru că nu eram atentă decît la soldaţii mei ce trebuiau să închidă bine porţile oraşelor de scorţişoară şi nu aveam în minte decît drumul acela pornind din mijlocul palmei drepte şi urcînd anevoios, încet-încet…

Unde?
Unde?
Unde?

Dintr-un difuzor nenorocit s-a auzit o voce piţigăiată cu urmează staţia… Uşile s-au deschis. Soldaţii nu mişcau în front. Tîrgoveţii aşteptau comanda mea. O clipă aerul rece al nopţii pe obrazul meu şi prin păr.

Şi.

Cînd uşile s-au închis, cînd nenorocitul ăla de geam s-a pus iar în faţa ochilor mei, chipul lui. Şi zîmbetul. Şi, lipită de geamul soios, palma lui. Şi drumul, pornind din mijlocul palmei mele şi urcînd anevoios, încet-încet, pînă dincolo de geam, printre alte 12 oraşe necunoscute, burguri de carne şi piele. Şi noapte.

Dia voia să mergem la munte. El n-ar fi vrut dar i-am cam stat pe cap atunci şi l-am convins. Sinceră să fiu nici eu nu prea aveam chef dar am făcut-o mai mult pentru Dia.
Cretinul de Mike o lăsase cu ochii în soare şi vreo 4 luni aproape nici nu mai ieşise din casă după povestea asta. Aşa că într-o dimineaţă am sunat-o şi, după un ce faci fato şi altă oră jumate de baliverne i-am zis hai să ne cărăm undeva.
Unde? zice. Am văzut că poate prinde totuşi ceva aşa că am continuat. Partea proastă era că la ora aceea nu aveam nimic în cap. Sincer vorbind aveam chef de o ieşire în oraş aşa, ca între fete, o terasă, apoi un film, două pahare de Cola, două pungi cu Popcorn… mă rog… tot ritualul. Dia însă a zis la munte. Şi, fiindcă nu aveam chef ca apoi să dea înapoi, la munte a rămas. El n-ar fi vrut dar i-am cam stat pe cap atunci şi l-am convins. Aşa că a urmat tot rahatul obişnuit. Hainele. Revista cu integrame. Acumulatorii. IPod-ul. Aparatul foto. El n-ar fi vrut dar i-am cam stat pe cap atunci şi l-am convins.

Drumul spre Sîmbăta a fost OK.

Poate puţină căldură dar cred că eram şi noi înfierbîntate de atîta cîntat şi de atîta bere şi de atîta My Chemical Romance. Cînd am ajuns, ne-am lăsat bagajele la cabana de lîngă mănăstire, ne-am tirat la masă şi apoi, aşa, de siestă cum zic babacii, am urcat puţin pe munte.

Uşor.

Mînă în mînă. Oraş lîngă oraş. Mai ales că batalioanele mele de tîrgoveţi erau de acum obişnuite cu noile drumuri şi noile arome.

– Pot să te întreb ceva?
Se ridică şi îşi trece uşor mîna prin păr.
Apoi, de lîngă geam, privindu-mă rece, rostogolind între degete o ţigaretă subţire.
– Tu ştiai?
Am privit-o.
Tăcere.
Scrumul.
Scrumiera.
Tăcere.
Fac din cap semn că nu.
Ea se întoarce şi priveşte o clipă pe fereastră.
– Mda…
– Serios…
– Te cred.

Un porumbel idiot rotindu-se pe pervaz.

– Te cred. Însă nu pot înţelege de ce. Şi mai ales cum naiba de nu ţi-ai dat seama…
Tac. Desenez figuri cretine pe bucăţi de „Evenimentul zilei“. Şi pe şerveţele. Şi pe faţa de masă.
– Te-a mai sunat cineva?
O privesc.
– Nu. Nimeni.

Apoi.

– De fapt nici eu nu am sunat pe nimeni. Nu ştiu… Poate mă crezi aiurea dar… Ce să spun? Şi cui? Şi mai ales pentru ce?

Maria se aşează în faţa mea. Apoi se ridică, ia scrumiera şi pachetul de ţigări. Trage uşor scaunul în faţa mesei. Se aşează din nou. În hol telefonul începe să sune dar n-am chef să răspund.
– Să răspund eu?
Îi fac semn că nu.
– Poate au vreo veste… Cine ştie…
Îi fac semn că nu.
Este trecut de trei.
Maria, din nou.
– Poate au vreo veste…
Mă ridic.
La ora asta s-a dus naibii vizita medicală aşa că o să putem intra fără probleme.
Îmi culeg haina de pe scaun.
Apoi, către Maria.
– Nu ştiu. Vom afla imediat.
Metalul rece al cheilor în podul palmei, printre 27 000 de clovni trişti.

– Hai.

Mai sînt doar cîteva ore şi va pleca. Orice plecare trebuie întîmpinată cu tăcere. Şi cu ceai. Aşa spunea bunica mea, fiecare plecare trebuie primită cu tăcere şi ceai. Ce fel de ceai nu ştiu, niciodată nu spunea, cred că nici ea nu prea avea habar sau nu-şi bătea capul cu asta. Ceai să fie. Şi tăcere.

(în cîteva ore o să vină zorii şi o plecare. Ce combinaţia dracului…)

Mîinile mele în jurul cănii lui. Perfuzii. Batalioane de soldaţi, cirezi de clovni şi tîrgoveţi şi domnişoare palide. Tăcerea. Branule idiot colorate. Tăcerea. Tăcerea.

La naiba!