libris.ro

Dead end

de Cristina Nemerovschi (Morgothya) [România]

for the English version, click here

Nu-şi mai amintea decât că astăzi trebuia să fie ziua în care urma să moară.

Alese o cămaşă la repezeală din dulap, ştiind că oricum este în întârziere. Renunţă la semiritualul pe care îl urma în majoritatea zilelor când avea întâlnire cu clienţii –  alese doar un bărbierit rapid şi un spălat pe dinţi de mântuială. Ieşi în fugă din apartament.

Ploua şi se gândi că se va murdări de noroi pe pantaloni. Să-mi bag pula, îşi zise şi opri un taxi. Îi lăsă prea puţin bacşiş şi avu imediat un sentiment acut de neplăcere, pe care îl resimţi ca pe o pietricică în pantof. Fără să vrea, se gândi că poate a fost ultimul bacşiş şi ultimul drum cu taxiul.

Portarul îi dădu un bună-ziua indiferent, apatic. Chemă liftul.

Până la etajul 11 se gândi că, în general, nu credea în profeţii, în chestii paranormale de citit viitorul. Fusese la ţiganca aia care ghicea în palmă dintr-o dorinţă, pe care acum o dispreţuia, de a-i face pe plac lui V. Ea găsea rahatul ăsta ca fiind amuzant şi instructiv. N-a crezut-o nici atunci, când a auzit-o din gura ştirbă a babei, şi nu o crede nici acum. Ce prostie. Baba aia nu ştia nimic despre el. Nu avea nici cea mai mică idee. Era o babă toantă, căreia i se năzărise în minte o dată la nimereală, şi se gândise să o arunce pe masă, printre cărţile de tarot, ca să o impresioneze pe V. Pizdele pun mereu botul. Când ieşise din coşmelia babei, se gândi totuşi cumva cu uşurare că data pe care o prezisese baba urma să vină abia peste doi ani şi ceva. “Până atunci sunt în regulă”, îşi spusese, după care, fireşte, râsese de naivitatea şi de ridicolul gândului.

Şeful îi dădu bună-dimineaţa şi îi aminti de şedinţa ce urma să aibă loc la ora 10. Intră la el în birou şi deschise laptopul. Cea mai familiară privelişte, se gândi, în timp ce îşi dădea seama că nu mai făcuse de mult schimbări în apartamentul său. Le punea pe seama lipsei de timp, a oboselii, a blazării, dar şi pe seama faptului că de şase luni rămăsese singur. Avusese doar aventuri de câteva nopţi, pentru care nu s-ar fi deranjat nici măcar să lase jos capacul budei după ce se pişa.

Sau poate, şi asta era o explicaţie destul de plauzibilă, stătea mai mult timp la birou decât în apartament.

Îi mai spusese baba că va veni într-o zi obişnuită. Că nu va avea nimic înfricoşător.

Ce prostie, se gândi pentru a treia oară pe ziua de azi. Ghicitoarele astea ar trebui exterminate. Îţi bagă numai băşini în cap.

Intră pe mail. Ca de obicei, nimic interesant, şeful îi trimisese un reminder cu şedinţa de la ora 10. Era devreme, iar chestiile un pic mai interesante urmau să apară, ca de obicei, după pauza de masă. O invitaţie la o partidă de cărţi, la bowling, la sală, la ziua cuiva sau pur şi simplu o ieşire la o bere. Îşi luă o cafea cu lapte, fără zahăr.

V., evident, crezuse. Începuse să plângă şi fusese tulburată tot restul zilei. Încercase să afle mai mult de la vrăjitoare, dar baba se încăpăţânase să refuze să-i mai răspundă. Ei îi prezisese că va avea cinci copii. Jumătate de an mai târziu, în urma unui control ginecologic după o infecţie la ovare, aflase că nu poate rămâne gravidă. E clar ce le mai avea baba…

Poate că baba venită din iad fusese chiar motivul pentru care relaţia cu V. întâi o luase razna după care se dusese dracului de tot. Cine ştie? Dacă ar mai întâlni-o, i-ar sparge cel mai probabil un scaun în cap. Babei, adică. Ghionoaie cheală.

Începea şedinţa în câteva minute. Îşi luă laptopul şi ieşi din birou.

În sala de sedinţă nu apăruse încă nimeni, aşa că se gândi că are timp să se şi pişe, în cazul în care rahatul ăsta va ţine mai mult de două ore, nu se ştie niciodată. Lăsă laptopul deschis pe masa de conferinţă, în dreptul cărţii sale de vizită (G. D. – consultant financiar) şi intră în budă. La uşă fu cât pe ce să alunece. Imbecila de femeie de serviciu udase din nou pe jos. Mai grav, era încă în budă, spălând cu mopul şi boscorodind. Să mă fut în ele de babe, îşi spuse. Nu fac decât să încurce lumea, se mai gândi, în timp ce îşi dădea seama că intenţia de a-şi goli vezica va rămâne doar un vis. Niciodată nu se putuse pişa cu altcineva în încăpere. Mai ales că, nici nu apucase să-şi descheie şliţul, şi baba intrase în vorbă cu el, de dincolo de uşa budei. “Cine lasă atâta păr pe jos, mânca-le-aş inima să le-o mănânc, să le stea în gât, să se înece cu el! Ia uite aici ce a făcut dobitocii, a inundat! Vai de capu’ meu, tre’ să curăţ după ei ca după porci, mai bine mă duceam la cocină!”. Nu-i răspunse, evident. Trase apa fără să se fi pişat vreun strop. O înjură în gând. Îi trecu prin cap să meargă la 10, sub ei, să se pişe, acolo probabil nu va fi nicio imbecilă care să spele în budă la ora asta, mama lor de retardate, nu pot veni cu o jumătate de oră înainte de începerea programului să-şi facă treaba, mama lor de leneşe împuţite. Stau până noaptea târziu şi se uită pe acasă la lacrimogene.

Hotărî că se va pişa cel mai probabil în pauza şedinţei. Se opri în faţa oglinzii şi începu să se spele pe mâini. Îşi aruncă o privire distrată. Era ciudat, dar parcă de fiecare când se privea în oglindă rămânea surprins de faptul că îmbătrânise. Nu neaparat surprins, cât mai degrabă nedumerit, de parcă s-ar fi îmbătat seara şi ar fi adormit, iar dimineaţa s-ar fi trezit cu zece ani mai în vârstă. Şi acum rămase puţin şocat. Ca şi cum uitase tot ce făcuse anii ăştia. Ca şi cum se aştepta să fi rămas undeva, într-un trecut mai cunoscut, mai intim. Îşi dădu seama şi că, dacă profeţia babei nebune ar fi fost într-adevăr să se împlinească, nici măcar nu ar mai fi reprezentat un fapt tragic. Să mori la 35 de ani e aproape ceva normal. Mulţi mor la 35 de ani. Practic, eşti deja trecut de jumătatea vieţii, pentru că anii de după 60 şi ceva nu prea se mai pun. Îşi uscă mâinile şi privi cu scârbă la femeia de serviciu care continua să boscorodească: “Pişat pe jos! Căcat peste tot… ia uite, a înfundat şi veceu’, nenorociţii dracu’!”.

Sala se umpluse. Îşi găsi locul său unde, deşi lăsase laptopul deschis şi deşi avea eticheta cu numele, se şi pusese o proastă. Îi spuse cam nepoliticos să se dea la o parte. Îşi dădea seama, cu diferite ocazii, că spiritul misogin din prima tinereţe încă mai persista. Detesta de obicei gagicile la prima vedere, nu le acorda niciun fel de credit până la proba contrarie. Proba contrarie nici nu prea venea, de cele mai multe ori. V. fusese una dintre puţinele care reuşiseră să treacă dincolo de zidul ăsta cinic cu care le întâmpina pe toate. Una dintre puţinele sau singura? se gândi, în timp ce întâlni privirea încruntată a şefului. Da, iar am exagerat, îşi spuse. Încercă să-i ignore pe toţi şi să se concentreze doar asupra prezentării.

Se întrebase, fireşte, de multe ori, cum avea să fie. Citise multe cărţi despre moarte, în adolescenţă fusese fan heavy metal şi scrisese poezii despre iad, damnare şi nefiinţă. Cum avea să fie însă în realitate? Imaginea romantică cu râuri de foc şi cazane de smoală se estompase în mintea lui. Cu siguranţă, urma să fie mult mai concret. Inclina să creadă că va fi ceva dureros, nu moartea în sine ci momentele de dinaintea ei.

Şeful îi ceru pe un ton tăios să prezinte graficele. Se ridică şi se îndreptă spre panou. Îi cuprinse pe toţi dintr-o privire. Aveau aerul ăla inconfundabil pe care-l au copiii când îi duci să viziteze o mătuşă nesuferită, care vorbeşte piţigăiat şi pute, şi cărora părinţii le-au făcut un instructaj sever înainte. Ca şi cum le-ar fi interzis să se ridice şi să plece, pentru că asta ar jigni-o pe piţigăiata împuţită. Doar că ei nu mai erau copii. Nişte loseri, se gândi, deşi nu realiză chestia asta explicit, de prima dată. Priveau spre el cu ochii lipsiţi de expresie, fără să pară a şti ce căutau în sala aia; veniseră din inerţie şi nu aşteptau nimic. Proasta blondă care se aşezase pe locul lui puţin mai devreme se uita pe ascuns într-o oglinjoară pe care o ţinea în palmă, aranjându-şi cerceii. Vita. Probabil avea impresia că este seducătoare.

Oare cum s-ar simţi dacă ar strânge-o de gât? I-ar plăcea? Să îşi înfigă din ce în ce mai adânc degetele în carnea ei moale, să-i simtă tremuratul, spaima, să o privească în ochi în tot timpul ăsta, până ce viaţa va ieşi din corpul ei hidos şi va rămâne doar o jucărie hâdă, aşa cum este în realitate, deşi încearcă să-i păcălească pe toţi că e vie, că simte.

Se întreba, aşa cum n-o mai făcuse de mult, ce căuta el în tot rahatul ăsta. Dacă ceilalţi erau loserii, unde îl plasa pe el chestia asta? Cu ce era diferit? Nu se mai întrebase de câţiva ani lucrul ăsta, cam din clipa în care începuse să ignore că ar putea exista şi un altfel de viaţă, cu alte preocupări, alţi prieteni, alte… pasiuni, dar cuvântul ăsta suna deja aproape pervers şi fără rost.

V. se gândea mereu la moarte, la un moment dat ajunsese chiar puţin cam obsedată. Îşi făcea toate imbecilităţile de teste pe care le găsea pe net, ce promiteau să îţi spună exact ziua în care urma să mori. Lui i se păreau o tâmpenie. Pe lângă faptul că nu avea încredere în ele, nici nu şi-ar fi dorit să ştie. Obsesia asta a ei, dar şi alte manii, au dus până la urmă la despărţire. După numai câteva săptămâni, i se părea că nu o iubise niciodată, fusese doar o relaţie comodă.

Uită de prezentare. Începu să privească pe geam frunzele zburând, haotic, şi îşi imagină că în locul frunzelor cad colegii lui, de la diferite etaje, că zboară împreună cu foile inutile pe care le au pe birou, într-un vârtej de dosare si pixuri, şi agende pline cu adrese, şi capsatoare şi clame de prins colile, şi post-it-uri cu numere de telefon de unde poţi comanda pizza; se rotesc un timp în aer, cad şi se buşesc de caldarâm unul câte unul. Se împrăştie într-un fel de firimituri. Din nou nu reuşi să-şi dea seama ce căuta el acolo, ţinând stupid un pix în mână, arătând cu el înspre grafice. Ştia că nimeni nu este interesat, că toţi sunt acolo din convenienţă, pentru a-şi păstra joburile, pentru a se târî încă o lună, fără tragere de inimă, pentru a-şi plăti întreţinerea şi ratele la bancă. Să mă fut în ei, îi trecu brusc prin cap. Mai avusese accese rebele, dar de fiecare dată se resemnase şi îşi ceruse scuze. Acum era altfel. Fără niciun cuvânt, părăsi sala de sedinţe, lăsându-i pe toţi cu gura căscată, iar pe şef cu o expresie de mânie pe chip pe care nu şi-o putea deloc ascunde.

Urcă în fugă scările până la ultimul etaj al clădirii şi ieşi pe terasă. Se vedea parcul şi o bună parte din oraş, până spre mihai bravu. Ce morţii mamelor voastre caut eu aici, cum am ajuns ca voi, îi veni din nou în minte, brusc, ca o lovitură imposibil de parat. Îşi amintea de el, din adolescenţă, din facultate. Singurul eu adevărat, singura perioadă din viaţa sa în care putea comunica cu sine, se înţelegea, ştia ce vrea şi de ce vrea, ştia către ce se îndreaptă. Acum pur şi simplu nu mai regăsea nimic din asta şi nu ştia cine este. Posibilitatea să fi trăit în ultimii zece ani viaţa altcuiva îl lovi cu brutalitatea şi siguranţa unui atac de panică. Nu mai avea nimic, pierduse tot, şi nu trebuia să fii o fire prea reflexivă ca să înţelegi asta.

Îi trecu prin cap că ar fi un moment destul de bun ca să se sinucidă. Nu mai vedea posibilitatea de a se întoarce înapoi şi de a o lua de la capăt. Era prea târziu. Zece ani îşi puseseră amprenta asupra lui, înstrăinându-l, prădându-l. Nu mai rămăsese nimic. Făcu câţiva paşi către marginea terasei. Jos se vedea parcarea, se vedeau maşinile aliniate una lângă alta, de culori diferite şi totuşi părând cumva identice. Semănau cu oamenii din birouri. În fiecare zi se îmbrăcau cu haine de culori diferite, şi totuşi duceau o viaţă care nu se deosebea prin nimic. Aceleaşi zile, aceiaşi oameni. Mai făcu un pas. Ştia că nu s-ar putea sinucide. Ştia că ar fi putut-o face în urmă cu zece ani, dar că până şi asta pierduse. Acum nu mai era liber. Viaţa îi devenise străină, pierduse orice fel de control asupra ei. Nu mai era a lui. Scăparea trebuia să vină din altă parte.

Colegii începuseră să iasă în cârduri din clădire. Venise pauza de masă. I se făcu dintr-o dată foame, şi îşi dădu seama că nu este altceva decât un câine dresat să saliveze atunci când se confruntă cu anumiţi stimuli, în cazul ăsta, cârduri de oameni cu burţile chiorăind care se îndreptau spre satisfacerea poftelor culinare. Coborî.

În stradă, îl lovi acelaşi sentiment de inutilitate. Îşi dădu seama că poate nu va putea supravieţui încă o zi, ştiind ceea ce ştia. Ştiind în acelaşi timp că e prea târziu să mai scape. Ştiind că este prins pentru totdeauna aici, într-o capcană care funcţionează atâta timp cât nu îţi dai seama că e o capcană. Da, fusese chiar fericit, pentru scurt timp, în capcana asta, ca orbii care stau într-o groapă împuţită, cărora li s-a şters memoria şi care cred că asta este singura lume posibilă. Acum, nu mai era lumea lui.

Dintr-o dată, îşi dori să se întâmple ceva şi ştiu că avea să se întâmple. Simţea ceva în aer, ca atunci când se apropie furtuna. Venea într-adevăr o furtună, dar una cum nu mai văzuse vreodată. Merse spre ea cu tot corpul fremătând, cu nările în vânt, adulmecând, cu toţi porii deschişi, aşteptând să primească de undeva, de oriunde, scăparea. Mirosea a ieşire, a scăpare, a ceva atemporal pe care ţi l-ai dorit dintotdeauna. Ca atunci când eşti copil şi niciun cadou nu te satisface, pentru că nu ştii de fapt exact ce aştepţi, dar în momentul în care în sfârşit îl primeşti, îl recunoşti. Când să traverseze, o observă pe partea cealaltă a trotuarului, ieşind atât de mult în evidenţă din restul oamenilor – restul muritorilor, îi veni de niciunde pe limbă – şi atunci ştiu.

Stătea acolo, îmbrăcată cu o rochie albă şi lungă, încălţată cu o pereche de sandale romane, cu şireturi pe picior care îi strângeau carnea albă şi pufoasă de deasupra gleznei. Avea părul lung şi roşu şi flutura în vântul care se înteţise parcă brusc. Fuma o ţigară fără filtru. Ar fi arătat puţin hippie, dacă nu ar fi fost machiată atât de puternic. Privea prin oameni, pe deasupra lor, de parcă nu ar fi aşteptat pe nimeni şi cu toate astea ştia atât de bine de ce este acolo.

Vru să-i facă cu mâna, dar se abţinu. Traversă cu grijă intersecţia, atent să nu cumva să fie lovit de una dintre maşinile care circulau mai haotic ca niciodată. Chiar dacă era prea târziu şi nu mai conta. În clipa aia îşi dădu seama că arăta aşa cum şi-o imaginase dintotdeauna.

“Morţii mă-tii, păpuşă, cât te-am aşteptat”, îi zise, uşor emoţionat, în timp ce ea stingea ţigara fumată numai pe jumătate în praful de pe bordură.

libris.ro

2 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » Dead end

  2. Dragos

    Foarte interesanta povestirea; ca si romanul domnisoarei, multe felicitari si reverente!!!

  3. Pingback: Dead End | Morgothya

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *