Speranţa dincolo de ororile comunismului sovietic

[Alexandr Soljeniţîn, Pavilionul canceroşilor, traducere de Eugen Uricariu şi Maria Dinescu, Editura Univers, Bucureşti, 2009]

de Camelia Pantazi Tudor

Autorul romanului PAVILIONUL CANCEROŞILOR, Alexandr Soljeniţîn s-a remarcat prin faptul că a demascat regimul de funcţionare a lagărelor de reeducare din URSS. Experienţa trăită în lagărele groazei timp de opt ani, fiind condamnat pentru poziţia sa critică la adresa politicii lui Stalin, l-a determinat să-şi pună talentul de scriitor în slujba desconspirării crimelor împotriva umanităţii.
Pavilionul canceroşilor seamănă cu un lagăr în care diferenţele sociale nu mai există şi frica de moarte este în gândurile şi pe buzele tuturor. Totuşi, o parte a pacienţilor speră încercând să se amăgească, în dorinţa de a se lega de viaţă şi de a găsi un rost pentru a trăi. Alţii îşi pierd speranţele şi devin supărători pentru cei din jur, iar unii pleacă acasă fără să ştie că de fapt acolo nu pot găsi decât un loc unde vor muri curând.
Aceste persoane nefericite îşi amintesc sau povestesc crâmpeie din viaţa lor, scriitorul reuşind să creeze astfel nişte personaje complexe şi, în acelaşi timp, să redea spiritul epocii. Viaţa lor înseamnă durere, dar şi dragoste, fiind derulată în amintirea lor pe fondul bolii, fricii de moarte şi al unui licăr de speranţă. Dar nu este vorba numai despre bolnavi, ci şi despre medici, persoane bine intenţionate, responsabile care trăiesc drama pacienţilor lor. Prin tristeţea, singurătatea şi omenia lor se aseamănă cu aceştia. Mai mult, unul dintre ei cade victima propriei profesii; tratându-şi pacienţii, Liudmila Donţova se îmbolnăveşte ea însăşi.
Paginile triste despre pacienţii grav bolnavi respiră aerul perioadei din primii ani de după moartea lui Stalin. Aflăm astfel multe aspecte despre viaţa oamenilor şi despre câteva evenimente politice care au marcat istoria. Se ştie că în U.R.S.S., înainte şi după al doilea război mondial, separatismul, rezistenţa împotriva regimului sovietic, colaboraţionismul cu germanii, fapte mai mult sau mai puţin dovedite, au fost motivele pentru care milioane de oameni au fost încarceraţi în lagăre de muncă sau deportaţi în Siberia şi republicile central asiatice. După moartea lui Stalin în anul 1953 a existat o perioadă de „detronare” a acestuia, de încercare de a distruge cultul personalităţii. În rândurile cărţii, aceste evenimente se împletesc cu povestea amară a bolnavilor de cancer.
Un personaj reprezentativ şi primul bolnav care apare în carte este Pavel Nikolaevici Rusanov. Activist, cadru cu funcţie înaltă în partid, îşi părăseşte pe neaşteptate viaţa sa fericită pentru a se interna în spital. Nereuşind să realizeze ce i se întâmplă, nu poate accepta nici conlocuirea cu persoane pe care le consideră inferioare lui. Este îngrozit şi deprimat în contactul cu cei opt colegi de cameră, dintre care Efrem este cel care îi vorbeşte cel mai mult despre moartea iminentă. Privindu-i pe acei oameni, Rusanov simte la început un dispreţ rezultat din educaţia sa de comunist din timpului lui Stalin: ”Cât de necioplită mai este, deocamdată, populaţia noastră! Cum să intre asemenea oameni, cu povara lor de proastă creştere, în noua societate?” Ulterior, marcat de suferinţă devine mai realist, mai bun şi nu i se mai pare inadmisibil să fie amestecate „cadrele de conducere cu elementele dubioase”. În încercarea lui de a ieşi din deprimare îşi direcţioneză gândurile către aspectele vieţii sale de familie şi cele ale societăţii. Tipic pentru un activist de partid comunist care crede cu tărie în politica şi scopul acestuia, deşi bolnav grav, el continuă să fie preocupat de treburile statului. În acest fel, aflăm ceea ce s-a întâmplat în acele vremuri. În Uniunea Sovietică avea loc sesiunea Sovietului Suprem în care se discută depre industria grea şi majorarea producţiei de „mărfuri” în zootehnie. Rusanov este de părere că viaţa economică se dezvolta foarte energic şi că urmau reorganizări ale întreprinderilor. Ştia că aceste reorganizări nu fuseseră niciodată de natură să provoace nemulţumirea cadrelor de partid care nu puteau decât să se gândească la o posibilă avansare. Vestea privind schimbarea totală a completului Curţii Supreme de Justiţie îl uluieşte: „Păi cine va veghea cadrele?…Toţi cei care judecaseră vreme de-un sfert de secol-măturaţi dintr-o singură lovitură? Toţi?” Mai aflăm că preşedintele Consiliului de Ministri, Malenkov şi-a cerut demisia, iar Sovietul Suprem i-a acceptat-o. Speriat de aceste schimbări, el îşi aminteşte ce le făcuse celor din familia Elcianski. Îl denunţase pe bătrân numai pentru că îl rugase cineva care se plânsese că acesta îi făcuse greutăţi la serviciu. În continuare, le poartă de grijă soţiei şi fiicei acestuia, ceea ce nu-l împiedică să o denunţe pe mamă, lăsând copilul singur. Fiindu-i frică de o eventuală judecată, se linişteşte dând într-un fel vina pe cei care erau în măsură să judece şi să condamne oamenii denuntaţi de el. Pavel Nikolaevici era convins că avea datoria cetăţenească să semnaleze chiar şi ruperea unui ziar cu chipul Conducătorului într-un veceu public. Prin urmare, nu se consideră singurul vinovat dacă cineva a fost condamnat şi, apoi „cum ar fi rezistat în funcţie, dacă n-ar fi ajutat?”. El credea că numai în acest mod se putea realiza o însănătoşire morală a societăţii, dar nu avea capacitatea de a înţelege că nici ceea ce făcuse el nu era moral şi că această însănătoşire trebuia făcută în rândul celor care denunţau oameni distrugându-i, fără discernământ şi fără scrupule. Dar, pentru el ce este însă mai important: acea aşa zisă însănătoşire a societăţii sau dorinţa de a-şi păstra funcţia?!
Îndoctrinat până în măduva oaselor, Rusanov este foarte tranşant în discuţia din cameră pornită de la întrebarea: ce-l ţine pe om în viaţă? Răspunde că este vorba de ”fidelitate faţă de idee şi binele colectiv”. Dar ce înţelegea el prin binele colectiv? Este o întrebare la care istoria comunismului ne-a răspuns cu prisosinţă.
Vorbind despre Lev Tolstoi, el atacă virulent, fără drept de replică, spunând că despre perfecţionarea morală a acestuia au scris Lenin, Stalin şi Gorki şi deci nu mai era necesară o altă părere. Rusanov, contrariat de atitudinea partenerului său de discuţie, Kostoglotov, gândea la fel ca întotdeauna, considerând ca acesta trebuie verificat şi văzut dacă părerile sale nu devin dăunătoare în funcţia pe care acesta ar fi putut-o deţine. De fapt, Kostoglotov nu dorea decât să-şi exprime credinţa că omul trebuie lăsat să gândească liber şi să nu fie împiedicat numai pentru că are o altă părere decât conducătorii comunişti. Bineînţeles că Rusanov nu putea avea decât un sentiment de indignare.
O altă idee a lui Pavel Nikolaevici în calitatea lui de cadru important al partidului consta în convingerea că toate neajunsurile şi problemele nerezolvate ale societăţii se datorau speculei şi visa la introducerea execuţiei publice a speculanţilor ca măsură sigură de însănătoşire „repede si definitiv” a societăţii. El nu se gândea că oamenii sunt săraci şi că aceasta ar fi cauza asupra căreia o societate care avea ca scop “binele colectiv” de care vorbea chiar el însuşi trebuia să acţioneze. Nu, Rusanov se gândea doar la pedeapsa maximă. Dar aceasta era doar teorie aplicabila altora, pentru că în realitate, când soţia îi vorbeşte despre repararea locuinţei este nevoit să accepte hotărârea acesteia privind bacşişurile pe care trebuia să le dea muncitorilor pentru că altfel aceştia se răzbunau, nu-şi făceau treaba şi deci tot familia sa avea de suferit.
Credinţa lui în doctrina comunistă sovietică este de nezdruncinat. Omenia, binele oamenilor, adevărul nu însemnau nimic pentru el pentru că nu însemnau nimic nici pentru acei comunişti. Când îşi aminteşte de Beria, Rusanov îşi exprimă opinia că nu trebuia să aibă loc o judecată publică, deoarece oamenii nu trebuiau să ştie nimic despre acuzaţiile aduse acestuia pentru a nu le „trezi îndoieli” şi a nu le „clătina credinţa”… Totul în numele credinţei oarbe! Crezând cu adevarat, el este încântat de convingerea lui Vadim că cine a fost deportat este neapărat vinovat: ”Înseamnă că trebuie să fi fost ceva. La noi, nimeni nu e deportat degeaba”. Când fiul său, Iura, îi povesteşte despre cele două fete care lipeau timbre vechi încasând însă de la clienţi banii pentru timbre noi, iar în loc să ia măsuri drastice împotriva lor a făcut tot posibilul ca ele să nu fie pedepsite, Rusanov îşi exprimă regretul pentru decizia fiului său. El nu se gândeşte decât la vinovăţie, nu contează dacă această vinovăţie se datorează unei vieţi amărate fără bani, fără perspective. O părere interesantă pentru acele vremuri tulburi, acţiunea romanului având loc în anul 1955, o are fiica sa, Avieta care îi spune că se va face o revizuire în masă a dosarelor şi că se vorbeşte de „cultul personalităţii”, dar şi de „marele continuator”. Opinia sa este ca trebuie să nu deviezi în nici una din cele două direcţii, să fi receptiv la cerinţele perioadei, să fi în consonanţă cu fiecare nouă epocă.
Creându-l pe Rusanov ca personaj al acestei cărţi, Alexandr Soljeniţîn evidenţiază trăsăturile caracteristice ale activistului din perioada sovietică stalinistă într-un context dureros în care pericolul morţii apropie oamenii, dar nu-i poate schimba. Convingerile lui Pavel Nikolaevici nu se clatină. El înţelege comunismul aşa cum a fost transmis de către Stalin în mintea şi sufletul omului. Deşi vorbeşte de binele obştesc nu se gândeşte decât la binele său şi al familiei sale. Mai mult decât atât, se simte superior celor care nu sunt la fel ca el, cadre de nădejde ale partidului.
Total diferit de Pavel Nikolaevici Rusanov este Oleg Filimonovici Kostoglotov. Poreclit de către acesta Roadeoase, Kostoglotov pare brutal, are o figură de bandit, dar se dovedeşte a fi un om sensibil şi cu principii foarte clare. Deportat administrativ pe viaţă din considerente personale, ajunge la spital mai mult mort decât viu. Reuşeşte în scurt timp să-şi revină, dar mai surprizătoare chiar şi pentru el este reînvierea dorinţei de a trăi şi de a iubi.
Din discuţia cu Zoia aflăm amănunte despre lagăr şi despre cum a ajuns acolo: fără condamnare, ci printr-o directivă; cine primea mai puţin de opt ani însemna că nu făcuse nimic şi tot „dosarul era ţesut, pur şi simplu, din aer”. Condamnarea lui pe vecie era din cauză că îl încadraseră la punctul unsprezece care însemna grup. Grupul a fost împrăştiat „pe veci” ca să nu se mai adune. Studenţi fiind, avuseseră alte idei decât cele agreate de regimul sovietic, se aşteptaseră la altceva după război şi astfel au fost arestaţi. „…dacă omu’ nu-i de-acord cu ei, aia-i diversiune ideologică!”, afirmă cu tărie Kostoglotov în cadrul unei discuţii din spital. Vorbind cu Vera Kornilievna, Kostoglotov mărturiseşte că a suferit cel mai mult tocmai din cauza fidelităţii pentru democraţie. Din acest motiv, având întotdeauna idei diferite, nu a reuşit să ajungă decât cu greu sublocotenent. Regreta că nu a devenit ofiţer, dar dreptatea era mai presus de orice şi trebuia să-şi apere principiile. Mergând pe aceeaşi linie, el are o altă părere despre blocada de la Leningrad, în timpul căreia murise şi mama lui. Îl învinovăţeşte nu numai pe Hitler, ci şi pe aceia care au hotărât blocada cunoscând poziţia de apărare izolată a oraşului şi problemele ce puteau apărea.
Într-o discuţie cu doctoriţa Donţova, Oleg exprimă ideea că omul are dreptul să dispună de propria sa viaţă, referindu-se la medicii care iau singuri hotărâri. ”Iar eu mă transform din nou, precum în lagăr, într-un fir de nisip de care nu depinde niciodată nimic. ”Fiind marcat de viaţa privată de libertate din lagăr, firea independentă a lui Oleg se răzvrăteşte împotriva oricărei încercări de limitare a posibilităţii de a lua decizii. Atitudinea umilă pe care fusese silit să o adopte, obişnuinţa de a tăcea în faţa oamenilor liberi cu mâinile adunate la spate şi privind în pământ, ajunseseră să-şi pună amprenta chiar pe ţinuta sa, gesturile acestea transformându-se „într-un fel de trăsătură înnăscută, ca o ţinută cocoşată ereditară”.
Dorise să înveţe mai mult şi nu apucase să urmeze decât primul curs de la facultatea de geofizică. Deşi era o persoană mai tăcută, poate chiar puţin sociabilă, era animat de setea de cunoaştere. După război, în celula sa, aflase cele mai multe lucruri din viaţa sa de până atunci, deoarece erau acolo oameni de diferite profesii, iar el era „ascultătorul cel mai asiduu” al prelegerilor acestora. Ulterior, în vagoanele de vite şi în lagăr, Oleg s-a străduit să culeagă „ceea ce nu reuşise să capete prin sălile institutului”. Luase chiar lecţii de latină de la un statician militar, fără creion, fără hârtie şi înfruntând gerul. Deoarece staticianul scria uneori cu degetul în zăpadă, exista bănuiala că schiţează un plan al evadării, Kostoglotov fiind des interogat din acest motiv.
Deşi condiţiile în care trăia la Uş-Terek erau grele, el vede în deportare şi o parte bună: eliberarea de îndoieli, de răspundere faţă de tine însuţi. După părerea lui, nefericiţi erau cei eliberaţi, nu cei deportaţi, deoarece aceştia aveau buletinul marcat de „murdarul punct 39” şi erau nevoiţi să plece undeva să caute de lucru şi să fie izgoniţi de pretutindeni. În schimb, deportatul avea toate drepturile şi nu avea nici o grijă; nu el dorise să ajungă acolo şi nimeni nu-l putea goni. Oleg ajunsese să-şi dorească să se întoarcă şi considera acel loc acasă.
Reprezentativă pentru ce însemna dreptatea în acele timpuri este povestea familiei Kadmini care adăpostise un dezertor. Au fost condamnaţi. Dezertorul, în mod paradoxal, a fost eliberat în urma unei amnisti, dar soţul şi soţia Kadmini au fost condamnati pe veci, considerati grup şi despărţiţi. Cu greu au reuşit să fie împreună, la Uş-Terek, iar Kostoglotov, în aceste condiţii, exclamă: „Cum să nu îndrăgească Uş-Terekul! Şi bordeiul lor lipit de pământ! La ce altceva mai bun se puteau aştepta?” La rândul său, Oleg este împăcat cu soarta sa şi numai aştepta nimic de la viitor: ”Bucură-te ce ceea ce ai! Dacă e pe vecie-apoi, pe vecie să fie”.
Foarte interesantă este discuţia dintre Kostoglotov şi Şulubin. Acesta este bolşevic încă din 1917, dar avusese curajul să şi gândească pe parcursul anilor la sistemul comunist din URSS şi să nu fie mulţumit cu ceea ce exista. El vorbeşte despre obligaţia membrilor de partid de a reacţiona „ca un singur om”, toţi aplaudând în picioare sentinţele pronunţate şi cerând executarea. Sentimentul de turmă, frica de a nu rămâne singur „în afara colectivului”, credinţa oarbă în sistem fără a trece faptele prin procesul raţiunii sunt acuzaţii pe care le aduce Şulubin acestora. Oleg îşi afirmă părerea că cei care înţelegeau ceea ce pe petrecea erau chinuiţi sufleteşte, dar pentru cei care credeau a fost uşor pentru că „Ei au mâinile însângerate, şi nici nu ştiu dacă sunt însângerate, din moment ce nu înţelegeau nimic”. Şulubin vorbeşte despre distrugerea vechii culturi, a cărţilor care nu conveneau şi a manualelor oamenilor de ştiinţă. Cultura şi învăţământul fuseseră reaşezate după modul de gândire al conducătorilor sovietici. El rămâne însă un socialist pentru ca „la capitalism istoria a renunţat pentru totdeauna”, dar îşi exprimă opţiunea pentru un socialism moral care să aibă ca scop înţelegerea reciprocă dintre oameni, iar la bază moralitatea în toate.
Oleg Kostoglotov, spre deosebire de Rusanov, nu a citit mult şi nu a avut şansa de a termina facultatea, dar însetat de cunoaştere, gândeşte, cântăreşte, analizează şi îşi formează păreri prin prisma firii sale cinstite, nealterate de teoriile şi practicile staliniste. Prin el, scriitorul vrea să demonstreze că există şi alţi oameni în acea perioadă care, deşi nefericiţi, chinuiţi, lipsiţi poate de speranţa unei vieţi mai bune, totuşi nu se lasă doborâţi de un regim totalitarist şi inuman.
Prin celelalte personaje, Alexandr Soljeniţîn finalizează fresca societăţii din acele timpuri. Sunt oameni care se zbat să trăiască şi să iubească, unii nemulţumiţi şi critici, alţii dorind să se adapteze, dar toţi vrând să meargă mai departe.
Pe lângă aspectele legate de viaţa oamenilor şi de problemele societăţii relatate prin cuvintele personajelor de mai sus, mai există în carte şi altele nu lipsite de importanţă. Din punct de vedere medical sunt câteva idei care trebuie evidenţiate. Iradierea cu raze Roentgen era socotită o metoda avansată de vindecare, iar refuzul de a aplica această tehnică şi căutarea altor căi erau considerate un sabotaj al tratamentului oamenilor muncii. Astfel, iradierea se practica fără discernământ şi la tumorile benigne şi la copiii mici producând malformaţii şi distrugând vieţi. Pe de altă parte, nu se cunoştea intensitatea şi doza de raze necesare pentru fiecare tip de tumoare. Celulele sănătoase erau inevitabil rănite şi distruse. Liudmila Afanasievna Donţova se simţea vinovată de aceste practici şi ajunge ea însăşi să se îmbolnăvească. Medicii erau chinuiţi de sentimentul neputinţei, de imperfecţiunea metodelor şi sfâşiaţi de milă. Erau uniţi, se înţelegeau, cooperau; Liudmila Afanasievna era numită de doctorii tineri, mamă. În spital existau probleme legate de dotări (se folosea lenjerie uzată în loc de cârpe, dar apoi sub bănuiala că era un mod de a camufla furtul de lenjerie nouă i-a fost interzisă utilizarea) şi de lipsa paturilor; Zoia, asistentă medicală îi spunea lui Kostoglotov că atunci când se constata că un bolnav e pe moarte era externat. ”… ce rost are să ocupe degeaba un pat? Oamenii stau la coadă pentru internări, iar unii ar putea fi ajutaţi. „Era o problemă legată şi de statistică. Cu cât erau mai puţini morţi cu atât mai mult se raportau date statistice îmbucurătoare. Dar, unii medici mai inimoşi, din dorinţa de a salva un bolnav încercau să-l tragă pe sfoară pe medicul şef, iar alţii cum ar fi în acest caz, Evghenia Ustinovna, chirurg-şef erau bucuroşi să fie găsite alte metode de vindecare decât intervenţia cuţitului. Dacă „chirurgia ar fi ameninţată să dispară din practica omenirii, Evghenia Ustinovna n-ar fi apărat-o nici o zi în plus.”
După externare, bolnavilor li se dădea o adeverinţă pentru gară cu rugămintea de a i se da bilet fără a sta la coadă. Dar dacă nu scria că a fost proaspăt operat, atunci erau trimişi la coadă şi puteau să plece chiar după două trei zile.
Din punct de vedere al vieţii de zi cu zi aflăm că se găseau unele produse: caşcaval, ulei de floarea soarelui, dar şunca venea rar, se dădea un kilogram de persoană şi erau cozi. Tinerii se distrau dansând la casa de cultură. Zoia îşi aminteşte de viaţa grea din timpul războiului când nu se discuta decât despre cartele şi despre preţurile de pe piaţa neagră. În momentul derulării acţiunii cărţii, în societate apar semnele unei schimbări marcate de influenţa occidentului.
Ce informaţii mai se desprind din relatările personajelor? Avansările se făceau în funcţie de participarea la viaţa politică. Turgun era un simplu student, dar fiind cadru naţional primise deja repartiţie ca medic-şef la un spital. Se editau foarte multe cărţi. Cele distinse cu premiul Stalin erau în număr de patruzeci pe an şi ”… citeai câte una şi ramâneai cu sentimentul că ai fi putut foarte bine să n-o citeşti”. Nici la şcoală elevii nu aveau dreptul să gândească. Din discuţia dintre tinerii bolnavi, Diomka şi Asea aflăm că odată li s-a cerut elevilor o compunere cu tema: Pentru ce trăieşte omul? S-a dat planul: despre cultivatorii de bumbac, mulgătoarele de vaci, despre eroi şi eroism. Toţi au scris în consens, nedorind să-şi strice relaţiile cu profesoara. Numai unul a întrebat: „n-aş putea să scriu totuşi altfel, aşa cum cred eu?”. Bineînţeles că profesoara l-a ameninţat cu nota unu.
În ultimele pagini ale romanului, Avieta, fiica lui Rusanov îşi exprimă convingerea că a spune poporului adevărul nu înseamnă să-i spui lucruri rele şi să arăţi cu degetul defectele”. De unde cerinţa asta falsă a aşa numitului„adevăr crud”? De ce ar trebui să fie, mă rog, adevărul crud? De ce să nu fie sclipitor, pasionant, optimist! Toată literatura noastră trebuie să devină sărbătorească!” Avieta este o demnă fiica a tatălui ei, care deşi aparţine unei generaţii tinere crede în cosmetizarea adevărului şi, de ce nu, în minciună.
Literatura nu poate fi sclipitoare, pasionantă, optimistă atâta timp cât în realitate viaţa se află în extrema cealaltă. Dacă nu ar fi existat oameni ca Alexandr Soljeniţîn, multe fapte, împrejurări, acţiuni ale oamenilor nu ar fi fost cunoscute aşa cum au fost ele cu adevărat. Dizidentul rus a considerat, la fel ca personajul său Oleg Kostoglotov, că adevărul este mai presus de orice, a scris pentru ca oamenii să ştie, să înţeleagă şi să nu mai repete ceea ce a fost rău şi dureros pentru milioane de oameni.