Cum se gândeşte o teorie în mecanica cuantică

de Mario Barangea

Michel Bitbol ne arată cum se poate gândi într-o logică aparte demersul actual al mecanicii cuantice. Cartea lui (Mécanique quantique – une introduction philosophique, Ed. Flamarion-1999) încearcă abordarea unei structuri conceptuale a unor teorii care stau astăzi la baza conceperii epistemologice a fizicii teoretice. Fără să caute să fie alambicat in extremis, aşa cum ne-am putea imagina că o asemenea carte ar trebui să fie, Bitbol nu cade însa nici în tentaţia popularizării. Echilibrul cercetării lui are lejeritatea unui eseu şi în acelaşi timp complexitatea inerentă unui filosof al ştiinţei. Cartea lui Michel Bitbol tratează problemática unui paradox definitoriu pentru mecanica cuantică. Este vorba despre faptul că aceasta, fiind o teorie importantă a fizicii contemporane, un face de fapt altceva decât să-şi chestioneze neîncetat propriul statut. Teoriile ce alcătuiesc mecanica cuantică vorbesc despre ce înseamnă şi despre ce se vorbeşte înăuntrul mecanicii cuantice. Este, cu alte cuvinte un mănunchi de teorii care în mod continuu este auto-referenţial. Autorul aminteşte de o critică a lui Albert Einstein, care spunea la un moment dat că “un empirism lipsit de sens” poate apare atunci când cercetătorul nu face decât să constate doar masa de dubii pe care o are sub observaţie. Ceea ce îi lipseşte cercetătorului este chiar acel ceva ce se sustrage acestei aglomerări de îndoieli şi necunoscute de care amintea Wittgenstein într-o scriere de a sa. Între critica lui Einstein şi posibilitatea unui discurs cu adevărat epistemologic al mecanicii cuantice, Michel Bitbol lasă ocazia cititorului neavizat să înţeleagă un mecanism al cunoaşterii prezent în cadrul special al logicii ştiinţei, care împinge limita retoricii experimentului înspre imaginar. Ce înseamnă acest lucru? Nimic altceva decât că teoriile mai vechi sau mai noi ale mecanicii cuantice răspund la întrebarea despre posibilitatea cunoaşterii cu propria lor logică. Cele două rezolvări pe care le dă Bitbol problemei lui Einstein configurează natura oricărei teorii ce priveşte mecanica cuantică. Primul răspuns analizează faptul că forma teoriei reflectă condiţiile de posibilitate ale unui mod general de a face anticipări şi de a obiectiva rezultatele experimentale.Al doilea răspuns se adresează înţelegerii naturii referinţei. Referinţa este în mecanica cuantică tocmai actul care vizează un “dincolo” existent în relaţie cu manipulările instrumentale. Acesta a fost, într-o primă fază, blocat. Dar aceasta un s-a întâmplat decăt pentru a se reliefa criteriile de alegere care pot fi făcute într-un “al doilea timp” al cercetării, între mai multe reprezentări ale obiectului presupus al fizicii cuantice. Dacă aceste lucruri vi se par deja greu de digerat este şi pentru faptul că un asemenea subiect pare prima facie închis profanilor. Totul este, ne asigură însă Bitbol, să nu cădem în această eroare. Felul cum se gândeşte o teorie, în acest caz a mecanicii cuantice, nu este decât o modalitate de exprimare simplă a unor parametri pe care orice persoană cu o cultură cât de cât întinsă îi poate înţelege. Michel Bitbol face cunoscute unele condiţii de înţelegere a realităţii, nu realitatea însăşi. Structura acesteia, în regim macro sau în registru discret, face obiectul unor cercetări care depăşesc pretenţiile acestui articol.

3 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » EgoPHobia #22

  2. Manolescu Gorun

    Ca orice prezentare a unei cărţi şi cea de faţă poate face cititorul să dorească să citească cartea, sau invers. Şi, evident, nu este neapărat meritul sau deficienţa cărţii, ci ambele pot aparţine doar „prezentării”.

    Pe mine, să fiu sincer, acest articol mă face să nu doresc să citesc cartea lui Michel Bitbol. Şi aceasta din următorul motiv principal (pe cele secundare nu o să le mai enumăr) .

    În articol se sugerează că M. B. propune în cartea sa un fel de „meta-logică” epistemică a logicilor (pentru că sunt mai multe) care vor să „explice” cam ce se întâmplă la nivelul cuantic; logici care intră, toate,sub incidenţa titlului generic de „paraconsistenţă” înlocuind unul (sau mai multe) dintre principiile logicii clasic-aristotelice, cu altele: de exemplu, cel al necontradicţiei cu cel al complementarităţii, cel al indentităţii, cu cel al ubicuităţii, ca să nu mai vorbesc de cele, devenite banale azi, care uzează de „terţul inclus”; sau introduc principii noi (cum ar fi cel al exploziei).

    Sugestia amintită (şi modul în care e prezentată cartea lui M.B.) mă face să cred că abordarea propusă în carte este de tipul unei epistemologii şi ea „clasice”, de tip Popper (care şi ea, la rândul său, are în subtext tot logica clasic-aristotelică asezonată cu principiul cauzalităţii stricte de la Newton citire) şi nu de tip paradigmatic (Khun). Mai mult, autorul articolului accentuând „autoreferenţialitatea” logicilor din domeniul cuanticului (ceea ce mă face să cred că acest accent chiar aparţine lui M.B.), nu face altceva decât să apeleze la trick-ul PoMo folosit ori de câte ori apar lucruri (să le numesc peiorativ „în sine”) ce nu pot fi explicate şi care trimit la celebra, vechea, discuţie dintre universalişti şi nominalişti. Prin urmare, nimic nou sub soare. Nici măcar o „diferenţă cu repetiţie” a lui Deleuze care, îndăznesc să spun, nu numai că încearcă să „răstoarne” metafizica (aşa cum, sugestiv, sună un titlu al unui alt articol al lui Mario Barangea) ci chiar reuşeşte într-un mod destul de „consistent” ( «destul» pentru că şi acestă consitenţă are şi ea unele carenţe).

  3. Teo

    Salut. Sunt “baiatul cu cuvintele” de la Imagianarium de la Filozofie. Am o rugaminte. Se poate sa-mi dai invite pe blogspot.com? Multumesc.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.