libris.ro

Transdisciplinaritatea calomniată

[Adrian Lemeni (coordonator), Repere patristice în dialogul dintre teologie şi ştiinţă Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2009]

de Ştefan Bolea

„… că nu ştiu ce fac.” (Luca, 23, 34)

Din cele 50 de pagini ale introducerii la Repere patristice în dialogul dintre teologie şi ştiinţă (coordonator Adrian Lemeni, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2009), 35 sunt dedicate calomnierii transdisciplinarităţii. În opinia autorilor, dialogul dintre teologie şi ştiinţă ar trebui, probabil, să fie unul dintre un gestapovist şi un martor mut. Cu alte cuvinte, ştiinţa, dacă nu acceptă un rol ancilar, trebuie să recite o poezie învăţată pe de rost, altfel va fi aspru pedepsită. Aflăm că „experierea relaţiei om-Dumnezeu este şi rămâne o taină de necircumscris demersului ştiinţelor” (15). Traducere: nu ne interesează dacă ştiinţa are ceva de spus în legătură cu Dumnezeu, pentru că oricum bate câmpii. Mai mult, noi (aka Biserica Ortodoxă) ştim ceva ce ştiinţa nu ştie (ton de imperialist şăgalnic).

Mai departe, „reducerea teologiei la «teologia ştiinţifică academică» ar însemna rezumarea dialogului «teologie-ştiinţă» la un monolog intra-ştiinţific” (15). Aici avem o mostră de frică: we fight but we don’t surrender. Coşmarul Bisericii Ortodoxe? Un monolog „intra-ştiinţific”, ca să preluăm exprimarea greoaie a autorilor. Proiectul? Visul ei realizabil? Un monolog teologic. (Din cei 10 autori ai volumului, 5 sunt preoţi, unul este diacon iar ceilalţi patru nu sunt cunoscuţi oameni de ştiinţă.) „Potrivit Sfinţilor Părinţi, Adevărul … poate fi trăit, la modul cel mai intens şi plenar, doar în cadrul experienţei duhovniceşti, eclesiale.” (17) Să fiu sincer, credeam că adevărul face parte din quest-ul declarat al activităţii ştiinţifice; probabil, că din punctul de vedere al hermeneuticii Sfinţilor Părinţi (mi se pare oarecum ciudat să-i iei ca referinţă în secolul 21), ştiinţa are parte doar de un micro-adevăr, care ar fi bine să-l păstreze pentru propriul folos. „În Ortodoxie nu este resimţit nici un fel de complex în faţa dezvoltării ştiinţelor” (17) Dacă tot aducem psihanaliza pe masă, se pare că tocmai contrariul este adevărat, într-o lume care se raportează întâi la propria conştiinţă şi propriul discernământ şi care este capabilă să discearnă critic o oarecare revelaţie şi demonstrabilitatea/ comunicabilitatea ştiinţifică.

O notă din Stăniloaie ne va învăţa quid est veritas, fiind întocmită în maniera unui Zeitgeist dinainte de Epoca Luminilor: „Am cunoscut că cei ce socotesc lumea ca ultimul adevăr sunt într-o minciună, luând întunericul unei culturi atee drept lumină.” (18) Oximoronul nu ne spune mare lucru despre adevăr, dar ne predică intoleranţa faţă de ateism, menit parcă unor tenebre veşnice. Mai aflăm că „raţiunea umană se opreşte la hotarele sau limitele cunoaşterii discursive”, explicându-ni-se că „oprirea înseamnă aici, în primul rând, a recunoaşte limitele proprii în mod onest, apoi a respecta taina şi cuvântul lui Dumnezeu, a nu te aventura în speculaţii, cu o îndrăzneală necuvenită, cu privire la ceea ce depăşeşte puterile de înţelegere, cum ar fi, taina Treimii în teologie, taina Creaţiei lumii din nimic, sau a originii lumii în cosmologie, a începutului vieţii în bioetică, sau taina veacului viitor” (20-21 n.). Oprindu-ne, să aruncăm pedant şi cu emfază, fizica, biologia şi filosofia la recyle bin, pentru că –nu-i aşa?- asta ne dictează „raţiunea umană”.

Basarab Nicolescu, în cartea sa despre Böhme, remarca faptul că acesta „era considerat în vremea lui «eretic»”. Pentru Biserica Ortodoxă veacurile nu au trecut şi „dialogul între teologia ortodoxă şi ştiinţă nu poate fi purtat pe fondul unui mod de cugetare eretic” (26). Probabil un Galilei născut astăzi în spaţiul românesc ar avea şansa unei cariere à la Iulian Apostatul. Probabil şi Bosch este eretic azi, să-l scoatem de la Prado. „Ortodoxia respinge în chip fundamental şi organic ereziile şi tendinţele gnostice” (27). Este bine ales cuvântul fundamental, pentru că inconştientul colectiv al autorilor are rigoarea unui taliban român (parafrazându-l pe Dawkins). Acum să-l auzim pe Marele Inchizitor sau dacă preferaţi pe Jupiter din Muştele, varianta de Dâmboviţa: „Respingerea lui Böhme, ca «eretic» … are drept cauză … ratarea Adevărului dumnezeisc care este Hristos, prezent în Biserică!” (27) Lucrurile sunt clare: de ce vor Basarab Nicolescu, Böhme (sau Kierkegaard şi Şestov) să le complice? Există un singur adevăr tare (un nucleu hard), pe care odată ce l-ai ratat, devii eretic. Reducţionismul Hristos = Biserică nu i-ar fi plăcut nici lui Dostoievski, pe care Lubac îl valoriza (în mod eronat oare?, s-ar întreba autorii).

Marele inchizitor ortodox are şi valenţe de profiler: „Mistica lui Böhme se încadrează cel mai uşor în contextul simptomo-patologiei falşilor iluminaţi” (28). O observaţie de bun simţ: când am citit Aurora, mi-am dat seama că găsesc o cale de acces către religie. Probabil asta au simţit-o şi alţi ucenici în ale filosofiei, care caută răspunsuri alternative la această problemă decât cele date de religiile instituţionalizate. Ergo, dacă Böhme este maladiv, atunci preiau strategia Noica-Cioran din recenzia la Pe culmile disperării: Poţi să minţi în continuare – eu te cred. Chiar ironizând calomnia operată de autori, ea are constantele sale confuze, acide şi insidoase. „Lipsă de discernământ teologic”, „demers de otrăvire”, „teologie căzută” (30) – mai lipseşte să spună despre Böhme că era satanist. Se sugerează totuşi, prin Besançon, că a fost pre-leninist, că dorea să „instaureze Reich-ul” (nici nu pot să mă gândesc cum ar trebui să înţeleg această referinţă), că era pre-iluminist (30-31), acuzaţii grave şi deloc dovedite, dar un eretic este condamnat la muţenie, nu?

Cu Leloup, care argumentează pe marginea lui Sartre („dacă omul este condamnat să fie liber, înseamnă că e condamnat să interpreteze”), ne „aflăm … în plin teritoriu tenebros al justificărilor de tip eretic” (36-37). Observaţi limbajul misterios al romanului poliţist, care a descoperit de mult vinovatul, dar tot se minunează. Leloup, care militează pentru „posibilitatea creştinismului de a deveni adult” (36) nu ar fi presimţit că exegeţii lui au făcut jurământul minoratului. Autorul contemporan francez „oferă radiografia unui demers profund bolnav şi pervertitor” (38) – recitind textele, am spune că avem de-a face cu marchizul de Sade, nu cu individ tolerant şi deschis. De la pluralitatea complexă şi unitatea deschisă, două dintre atributele transdisciplinare, se ajunge, cam abrupt, la teoria popperiană a adevărului nemanifest. În comentariul lui Patapievici, această teorie poate fi rezumată astfel: „omul nu trăieşte într-o lume de veracităţi, ci într-un plină de necunoscute” (49). Un principiu de bun-simţ, care poate fi confirmat empiric, aş spune, autorii cred altceva: Nicolescu, Popper şi Patapievici (compania este ilustră, dar conexiunea nu foarte clară, repet) vor fi temperaţi cu citate din Evanghelie (50).

Teologia în dialog este surdă şi s-ar descurca foarte bine dacă adversarul ei ar fi mut. Autorii oferă şi mostre de umor involuntar: „Ne amintim binecunoscuta afirmaţie că televiziunea … a creat post-modernismul” (53). Atât de binecunoscută, încât n-a auzit nimeni de ea: probabil o glumă internă, eclezială. Aflăm că omul este „prin excelenţă o fiinţă a opţiunii” (53) – principiu existenţialist, de altfel, care nu se prea leagă de postulatul „despătimirii” (20), nemaiputând spera azi la punctul de vedere al spectatorului detaşat- şi că „psihicul uman rejectează spontan ca pe un corp străin starea de blocaj în non-opţiune” (53). Care sunt opţiunile, deci, ale acestui dialog între ştiinţă şi religie, în care ştiinţa n-a spus nici un cuvânt, fără să fie pusă la punct? Dacă crezi ce spunem noi, eşti taliban. Dacă nu, eretic ca Böhme, Leloup şi Nicolescu. Tough choice… Talibanul român trage linia: „Pentru ortodocşi există o singură credinţă deplină, cea ortodoxă, şi o singură Biserică cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, adică Biserica Ortodoxă.” (56) Parcă l-am auzit pe Ştefan cel Mare [devenit ulterior şi Sfânt] din filmul lui Mircea Drăgan grăind sau mai aproape de noi, pe Ceauşescu. Să fim stoici şi să-l ascultăm şi pe Cuviosul Paisie Aghioritul, „ştiinţa ajută mult, dar şi tulbură mult” (59). Dacă vreţi tranchilizante, ştiţi la cine să apelaţi. În concluzie, să remarcăm că cei zece autori + coordonatorul semnează Introducerea cu sintagma „autorii”. Ar fost mai nimerit nick-ul de legiunea specială. Ipoteza mea neutră este că unul din cei unsprezece a primit comanda de a încropi o execuţie stalinistă a transdisciplinarităţii, pe care, după ce a dus-o la bun sfârşit, ruşinat şi într-un acces de laşitate a ascuns-o sub numele gregar „autorii”, pentru a evita orice responsabilitate. Cine a făcut-o? Autorii. Care? Nu contează, am scris la 22 de mâini…

libris.ro%20

14 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » EgoPHobia #22

  2. Violeta radu

    Nu zic ca sunt de acord cu cartea sus mentionata, cu ideile “autorilor” ei si cu atit mai putin cu defaimarea respectabilului domn profesor Basarab Nicolescu. Dar sa ma ierte Al de Sus daca recenzia asta golaneasca, de tip bascalie pe “forum”, ii ajuta cu ceva transdisciplinaritatii. Fraze incoerente, neacademice(desi e penibil sa numesti un asemenea text neacademic, dar ma rog…) si scrise parca la betie. Draga Stefan Bolea(daca asta ti-e numele real), daca ai vrut sa-l ajuti pe Bsarab Nicolescu, sa stiii ca l-ai “ajutat”…tu unde ai invatat sa scrii un material dragul meu? Inteleg originalitatea, dar asta e o mizerie incoerenta si deosebit de adolescentina in, scuza-ma ca spun, “jegul”, zgura ei intelectuala. Aveti curajul sa publicati reply-ul asta, sau voi va publicati doar feed-backurile laudative? E o intrebare retorica, asa-i…? Oricum, aveti bunul simt, daca cu adevarat il respectati pe Basarab Nicolescu-aveti bunul simt si luati jos de pe site mizeria asta de articol.

  3. EgoPHobia

    cititi revista EgoPHobia unde Stefan Bolea e redactor-sef si va puneti intrebarea daca acesta e numele sau real???

    nu avem nimic impotriva comentariilor negative la ce facem. cand contin propuneri sau observatii interesante, chiar tinem seama de ele.

    acest articol face parte din EgoPHobia #22, cum sa-l “scoatem de pe site”???

  4. Violeta radu

    Pai nu te supara dar – iQ666, criszest, Morgothya, Yussuf Khalid, Karel Cispic – suna bizar pt o revista cu “pretentii”…Parerea mea este ca aceste nume sunt pseudonime sub care se ascund alti membrii ai redactiei voastre…asta ca sa nu se vada ca de fapt revista e scrisa de o mina mica de oameni. Desi nu la toate pseudonimele enumerate de mine e valabila treaba asta, la unele se vad diferente de stil evidente si nu se poate trage concluzia ca e vorba de una si aceeasi persoana.Dar la altele…se cam vede!!!!

  5. Violeta radu

    Eram tentata sa zic si Stefan Bolea dar m-am abtinut…. 🙂 🙂 🙂 Intr-adevar, i-am vazut cartile si el se pare ca exista cu adevarat….

  6. EgoPHobia

    te asigur ca din cate stim nici un membru al redactiei nu publica in EgoPHobia sub 2 identitati. iQ e colaborator EPH de la primul nr, karel e cunoscut personal de un coleg de redactie, iar criszest, morgothya si yk ne-au trimis doar recent texte, dar cel putin ultimii 2 sigur nu sunt “clone” (yk a publicat recent sub acest nume si in cuvantul, de exemplu, iar pe morgothya a cunoscut-o recent bolea (vezi pe blogul lui detalii de la lansarea celei mai recente carti a lui).

  7. Protosinghel Razvan Dimitrie

    Iubite Domnule Bolea,

    nu apreciez vehementa Dumneavoastra, dar trebuie sa recunosc ca unele aspecte ridicate in acest articol sunt reale. Voi incerca sa aduc aceste probleme in discutie in cadrul sfintei noastre Biserici.

    Domnul sa va binecuvanteze,

    Protosinghel Razvan Dimitrie

  8. bolea

    Pentru Violeta Radu:

    Fraze incoerente, neacademice
    — Nu suntem Revista Academiei

    desi e penibil sa numesti un asemenea text neacademic
    — atunci nu-l numi asha

    scrise parca la betie
    — 🙂 vorbesti din experientza?

    Draga Stefan Bolea(daca asta ti-e numele real)
    — ma ascund sub acest celebru & inselator pseudonim

    tu unde ai invatat sa scrii un material dragul meu?
    — la gherla, draga mea

    scuza-ma ca spun, “jegul”
    — limbajul anost al imposturii comuniste 🙂

    doar feed-backurile laudative?
    — ne place mai mult sa fim injurati

    E o intrebare retorica, asa-i…?
    — este retoric sa-ti raspund “asa-i!”?

    luati jos de pe site mizeria asta de articol.
    — baga un mail ofticat la cna

  9. bolea

    Pentru Protosinghelul Razvan Dimitrie:

    Recunosc ca exista si exagerari in articolul meu, dar mi-as dori ca BOR sa fie mai toleranta si mai deschisa si sa nu practice indexari medieviste si inchizitoriale, mai ales ca TD nu este nici eretica, nici blasfemiatoare. Biserica ar castiga foarte mult daca ar fi disponibila la dialog.

  10. Pingback: noi reacţii la textele despre transdisciplinaritate din EPH #22 « EgoPHobia blog

  11. radu

    foarte bun textul, d-le Bolea. interesant cum religia inca mai naste controverse pasionate

  12. Deni

    Desi sunt crestina, trebuie sa admit ca poeziile tale sunt superbe si interesante .Subiectele abordate si expresiile folosite sunt deosebite si iesite din comun.Felicitarile mele!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *