Transdisciplinaritatea calomniată

[Adrian Lemeni (coordonator), Repere patristice în dialogul dintre teologie şi ştiinţă Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2009]

de Ştefan Bolea

„… că nu ştiu ce fac.” (Luca, 23, 34)

Din cele 50 de pagini ale introducerii la Repere patristice în dialogul dintre teologie şi ştiinţă (coordonator Adrian Lemeni, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2009), 35 sunt dedicate calomnierii transdisciplinarităţii. În opinia autorilor, dialogul dintre teologie şi ştiinţă ar trebui, probabil, să fie unul dintre un gestapovist şi un martor mut. Cu alte cuvinte, ştiinţa, dacă nu acceptă un rol ancilar, trebuie să recite o poezie învăţată pe de rost, altfel va fi aspru pedepsită. Aflăm că „experierea relaţiei om-Dumnezeu este şi rămâne o taină de necircumscris demersului ştiinţelor” (15). Traducere: nu ne interesează dacă ştiinţa are ceva de spus în legătură cu Dumnezeu, pentru că oricum bate câmpii. Mai mult, noi (aka Biserica Ortodoxă) ştim ceva ce ştiinţa nu ştie (ton de imperialist şăgalnic).

Mai departe, „reducerea teologiei la «teologia ştiinţifică academică» ar însemna rezumarea dialogului «teologie-ştiinţă» la un monolog intra-ştiinţific” (15). Aici avem o mostră de frică: we fight but we don’t surrender. Coşmarul Bisericii Ortodoxe? Un monolog „intra-ştiinţific”, ca să preluăm exprimarea greoaie a autorilor. Proiectul? Visul ei realizabil? Un monolog teologic. (Din cei 10 autori ai volumului, 5 sunt preoţi, unul este diacon iar ceilalţi patru nu sunt cunoscuţi oameni de ştiinţă.) „Potrivit Sfinţilor Părinţi, Adevărul … poate fi trăit, la modul cel mai intens şi plenar, doar în cadrul experienţei duhovniceşti, eclesiale.” (17) Să fiu sincer, credeam că adevărul face parte din quest-ul declarat al activităţii ştiinţifice; probabil, că din punctul de vedere al hermeneuticii Sfinţilor Părinţi (mi se pare oarecum ciudat să-i iei ca referinţă în secolul 21), ştiinţa are parte doar de un micro-adevăr, care ar fi bine să-l păstreze pentru propriul folos. „În Ortodoxie nu este resimţit nici un fel de complex în faţa dezvoltării ştiinţelor” (17) Dacă tot aducem psihanaliza pe masă, se pare că tocmai contrariul este adevărat, într-o lume care se raportează întâi la propria conştiinţă şi propriul discernământ şi care este capabilă să discearnă critic o oarecare revelaţie şi demonstrabilitatea/ comunicabilitatea ştiinţifică.

O notă din Stăniloaie ne va învăţa quid est veritas, fiind întocmită în maniera unui Zeitgeist dinainte de Epoca Luminilor: „Am cunoscut că cei ce socotesc lumea ca ultimul adevăr sunt într-o minciună, luând întunericul unei culturi atee drept lumină.” (18) Oximoronul nu ne spune mare lucru despre adevăr, dar ne predică intoleranţa faţă de ateism, menit parcă unor tenebre veşnice. Mai aflăm că „raţiunea umană se opreşte la hotarele sau limitele cunoaşterii discursive”, explicându-ni-se că „oprirea înseamnă aici, în primul rând, a recunoaşte limitele proprii în mod onest, apoi a respecta taina şi cuvântul lui Dumnezeu, a nu te aventura în speculaţii, cu o îndrăzneală necuvenită, cu privire la ceea ce depăşeşte puterile de înţelegere, cum ar fi, taina Treimii în teologie, taina Creaţiei lumii din nimic, sau a originii lumii în cosmologie, a începutului vieţii în bioetică, sau taina veacului viitor” (20-21 n.). Oprindu-ne, să aruncăm pedant şi cu emfază, fizica, biologia şi filosofia la recyle bin, pentru că –nu-i aşa?- asta ne dictează „raţiunea umană”.

Basarab Nicolescu, în cartea sa despre Böhme, remarca faptul că acesta „era considerat în vremea lui «eretic»”. Pentru Biserica Ortodoxă veacurile nu au trecut şi „dialogul între teologia ortodoxă şi ştiinţă nu poate fi purtat pe fondul unui mod de cugetare eretic” (26). Probabil un Galilei născut astăzi în spaţiul românesc ar avea şansa unei cariere à la Iulian Apostatul. Probabil şi Bosch este eretic azi, să-l scoatem de la Prado. „Ortodoxia respinge în chip fundamental şi organic ereziile şi tendinţele gnostice” (27). Este bine ales cuvântul fundamental, pentru că inconştientul colectiv al autorilor are rigoarea unui taliban român (parafrazându-l pe Dawkins). Acum să-l auzim pe Marele Inchizitor sau dacă preferaţi pe Jupiter din Muştele, varianta de Dâmboviţa: „Respingerea lui Böhme, ca «eretic» … are drept cauză … ratarea Adevărului dumnezeisc care este Hristos, prezent în Biserică!” (27) Lucrurile sunt clare: de ce vor Basarab Nicolescu, Böhme (sau Kierkegaard şi Şestov) să le complice? Există un singur adevăr tare (un nucleu hard), pe care odată ce l-ai ratat, devii eretic. Reducţionismul Hristos = Biserică nu i-ar fi plăcut nici lui Dostoievski, pe care Lubac îl valoriza (în mod eronat oare?, s-ar întreba autorii).

Marele inchizitor ortodox are şi valenţe de profiler: „Mistica lui Böhme se încadrează cel mai uşor în contextul simptomo-patologiei falşilor iluminaţi” (28). O observaţie de bun simţ: când am citit Aurora, mi-am dat seama că găsesc o cale de acces către religie. Probabil asta au simţit-o şi alţi ucenici în ale filosofiei, care caută răspunsuri alternative la această problemă decât cele date de religiile instituţionalizate. Ergo, dacă Böhme este maladiv, atunci preiau strategia Noica-Cioran din recenzia la Pe culmile disperării: Poţi să minţi în continuare – eu te cred. Chiar ironizând calomnia operată de autori, ea are constantele sale confuze, acide şi insidoase. „Lipsă de discernământ teologic”, „demers de otrăvire”, „teologie căzută” (30) – mai lipseşte să spună despre Böhme că era satanist. Se sugerează totuşi, prin Besançon, că a fost pre-leninist, că dorea să „instaureze Reich-ul” (nici nu pot să mă gândesc cum ar trebui să înţeleg această referinţă), că era pre-iluminist (30-31), acuzaţii grave şi deloc dovedite, dar un eretic este condamnat la muţenie, nu?

Cu Leloup, care argumentează pe marginea lui Sartre („dacă omul este condamnat să fie liber, înseamnă că e condamnat să interpreteze”), ne „aflăm … în plin teritoriu tenebros al justificărilor de tip eretic” (36-37). Observaţi limbajul misterios al romanului poliţist, care a descoperit de mult vinovatul, dar tot se minunează. Leloup, care militează pentru „posibilitatea creştinismului de a deveni adult” (36) nu ar fi presimţit că exegeţii lui au făcut jurământul minoratului. Autorul contemporan francez „oferă radiografia unui demers profund bolnav şi pervertitor” (38) – recitind textele, am spune că avem de-a face cu marchizul de Sade, nu cu individ tolerant şi deschis. De la pluralitatea complexă şi unitatea deschisă, două dintre atributele transdisciplinare, se ajunge, cam abrupt, la teoria popperiană a adevărului nemanifest. În comentariul lui Patapievici, această teorie poate fi rezumată astfel: „omul nu trăieşte într-o lume de veracităţi, ci într-un plină de necunoscute” (49). Un principiu de bun-simţ, care poate fi confirmat empiric, aş spune, autorii cred altceva: Nicolescu, Popper şi Patapievici (compania este ilustră, dar conexiunea nu foarte clară, repet) vor fi temperaţi cu citate din Evanghelie (50).

Teologia în dialog este surdă şi s-ar descurca foarte bine dacă adversarul ei ar fi mut. Autorii oferă şi mostre de umor involuntar: „Ne amintim binecunoscuta afirmaţie că televiziunea … a creat post-modernismul” (53). Atât de binecunoscută, încât n-a auzit nimeni de ea: probabil o glumă internă, eclezială. Aflăm că omul este „prin excelenţă o fiinţă a opţiunii” (53) – principiu existenţialist, de altfel, care nu se prea leagă de postulatul „despătimirii” (20), nemaiputând spera azi la punctul de vedere al spectatorului detaşat- şi că „psihicul uman rejectează spontan ca pe un corp străin starea de blocaj în non-opţiune” (53). Care sunt opţiunile, deci, ale acestui dialog între ştiinţă şi religie, în care ştiinţa n-a spus nici un cuvânt, fără să fie pusă la punct? Dacă crezi ce spunem noi, eşti taliban. Dacă nu, eretic ca Böhme, Leloup şi Nicolescu. Tough choice… Talibanul român trage linia: „Pentru ortodocşi există o singură credinţă deplină, cea ortodoxă, şi o singură Biserică cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, adică Biserica Ortodoxă.” (56) Parcă l-am auzit pe Ştefan cel Mare [devenit ulterior şi Sfânt] din filmul lui Mircea Drăgan grăind sau mai aproape de noi, pe Ceauşescu. Să fim stoici şi să-l ascultăm şi pe Cuviosul Paisie Aghioritul, „ştiinţa ajută mult, dar şi tulbură mult” (59). Dacă vreţi tranchilizante, ştiţi la cine să apelaţi. În concluzie, să remarcăm că cei zece autori + coordonatorul semnează Introducerea cu sintagma „autorii”. Ar fost mai nimerit nick-ul de legiunea specială. Ipoteza mea neutră este că unul din cei unsprezece a primit comanda de a încropi o execuţie stalinistă a transdisciplinarităţii, pe care, după ce a dus-o la bun sfârşit, ruşinat şi într-un acces de laşitate a ascuns-o sub numele gregar „autorii”, pentru a evita orice responsabilitate. Cine a făcut-o? Autorii. Care? Nu contează, am scris la 22 de mâini…