Însemnări răzleţe pe marginea unui tabernacul

[Martor ocular]

de Carp Oswald

Hic ego puellas multas futuiv
[graffiti descoperit în Lupanare Grande, Pompei]

Urca în sus, luciferic, câtă vreme ochii din capul meu îi adulmecau sau, zis pe şleau, îi urmăreau pizda verde. Vulva moale, crema cărnii, mă chema, puţin spus!, îmi mârăia, printre dinţii de-o strălucire perversă, înbotniţaţi în nylon verde-crud: „Hai în pod!” Buchetul de labii, alea mici şi alea mari, alea mai  mici mai mari decât alea mai mari, gravita la un metru deasupra nasului meu. Gravitaţia lor de clopoţei! Cum ţiuie ei în lobii prăfiuiţi ai bisericii! Imediat, nu puteam decât să-mi înfig dinţii în călcâiul ei. Tot verde, tot suspendat în nylon, cu bătături mici, sărate, copleşit de izul zilnic, urban al amestecului de piei, de femeie-n crisalidă şi de pantofi stileto siguri, criminali. Am mimat muşcătura cu limba despicată-n nouă, ca un demon întrupat, însă stiletul stâng mă atenţionă, fără întârziere, scurt şi precis. O marcă piperată pe frunte, între primul rid şi sprânceană: „Ai devenit taurul ei de prăsilă, deşteptule! Literatule, cultule!, intelectualule!, gânditorule… ”. Pentru că eu căzusem deja pe gânduri.

Un cor  licenţios de amoraşi înaripaţi, scurţi, obezi, bătrâiori cu claie-bucălaie îmi aducea în minte un vers soios: „pizda verde ca smaraldul curu maroniu ca gardu’”. Vulgar, modest, totuşi familiar. Sexul neprotejat, nefiresc şi nelalocul lui nu e nici pe departe atât de tenebros pe cât se crede a fi. E simplu!

E lesne să te lansezi în teorii abstracte despre senzualitate. Şi eu o fac uneori. În mod firesc, o gândire logică, sterilizată ne e mult mai uşor de înţeles, e numai una, e bine-structurată, nu face aluzii şi nu se contrazice. Pe când simţurile, simţămintele sunt o groază, pasiunile nenumărate. Aşadar, e mult mai lesne, voi susţine acest lucru în ciuda aspectului aberant, să cazi în luciditate. Păţesc şi eu, adesea. Am lansat şi o sumă de teorii de acest gen şi consider că acum e momentul cel mai potrivit să aduc suma de lămuriri. Dată fiind situaţia mea actuală, este de preferat neutralitatea. Gânduri, acţiuni, tot. Tot ce se poate, nu poţi avea pasiuni, plăceri şi neplăceri neutre, şi spun asta cu o neutralitate asumată. Aşadar, suma de lămuriri înainte de a face un ocol prea vast prin subiect. Nu curtez pe nimeni, deci o pot spune pe şleau: nu-mi plac copiii. Pruncii ăia roz, cruzi, nou-ieşiţi îi văd ca pe nişte extratereştrii. De fapt, asta şi sunt, având în vedere emergenţa lor. Nu din clipe de amor, nici pe departe! Fără supărare, dar mie mi-e imposibil să văd legătura. Ies străini dintr-un corp străin – să mă fac înţeles! Nu pe unde ies mă pune pe gânduri, nu-s puber, şi nici cast, ci de unde ies – aşa că ori ei, noii-născuţi, ori ele, născătoarele sunt de pe alte planete. Ori, şi şi. Alieni! Măcar că femeile s-au adaptat la Pământ. Şi încă foarte bine. Nu pot spune acelaşi lucru despre coconi. Doi la mână, nu-mi plac puştoaicele, lolitele, melcişorii cruzi şi lascivi ce s-au înconjurat de-a lungul vremurilor de nimbul inocenţei perverse. Necoapte, nu pot să fie nicidecum fatale, cel mult otrăvitoare. Şi aşa simulacre ale femeii bune, coapte fiziceşte, aduc şi ele tot cu coconii. În speranţa că supărările cauzate nu sunt definitive, că cele spuse nu-mi vor submina mărturia imaculată a întîmplărilor, consider de cuviinţă să trec peste suma de lămuriri, extratereştrii rezidenţi şi fetiţe fatale. Am făcut aceste adăugiri, mă tem că mult prea impertinente, cu speranţa ca portretul meu, şi cel interior şi cel exterior, să se contureze cât mai adecvat.

Revin. E simplu! E simplu să treci peste tot soiul de impedimente. Peste raţiuni de sine. Regularea încalcă regula. Nu, nu sunt beat! E simplu să faci copii, să te fuţi cu o fetiţă murdară, e nespus de simplu chiar şi să faci copii cu o fetiţă murdară. În sensul ăsta „Sexul neprotejat, nefiresc şi ne la locul lui nu e nici pe departe atât de tenebros pe cât se crede a fi.” Şi mă pregătesc să adaug că…

După ea, în bezna ascendentă, nu m-am putut ţine decât în transă. Nu mai eram eu.

Scările s-au răsucit o vreme, una peste alta, aşa că nu pot spune cu certitudine când, unde sau dacă am zis ceva între timp.

De la bun început, nefamiliariziat întru totul cu momentul, minoratul ei vulgar nu s-a conotat în nici un fel relativ la teroiile – învaţă-mă pudoarea! învaţă-mă ce-i durerea! învaţă-mă legile! învaţă ce-i plăcerea! învaţă-mă ce-i continuum-ul! gândirea! munca! raţiunea!– lansate de mine cu varii ocazii.

„Fă-ţi pula soră cu sânii mei! Aşa eu o să-mi port fiii, iar tu o să-ţi porţi fiica.” şuiera apocrif, în vreme ce, cu colţişorii, să mă ferească toţi sfinţii!, de un verde scânteietor îmi decolta mădularul, unică parte a corpului meu lipsită de sfială şi fără nici un dumnezeu.

Acum, înainte ca gândurile mele să o ia razna, să vă explic, aşa e singura cale să las o mărturie, ce îmi făcea. Şi, chiar dacă asta nu pare de la bun început plin de stranietate, trebuie să spun sincer că ea nu făcea altceva decât să îmi sugă pula. Aşa cum o face orice curvă în marginea drumului, fără poftă, fără acte, fără să nege, aşa cum o face orice nevastă într-o margine de dormitor, cu sau fără poftă, cu sau fără acte, cu sau fără de lege. Aşa cum o face orice muiere, într-un fel sau altul. Numai că în cazul ăsta nu muierea era problema, ci gura sau limba sau colţii, sau pofta ei spurcată. Pentru că în vreme ce mă sleia simţeam cum coaiele mi se învineţesc pe dinăuntru şi vedeam cum punga boaşelor scăpăra fosforescent pe dinafară. „Pui de satană neînţărcat, ce-mi eşti!” murmuram pentru mine „Te-ai aprins tot la gândul că ţi-ai găsit plosca şi acum gâlgâi de nerăbdare, să îţi pui răsadu’ spurcat în ea.” Şi în vreme ce realizam, nu fără stupoare, că eu, cu tot cu integriatea mea raţională, sunt mai dependent de mădularele mele toate, sculă, mâini, buze, picioare, cap, decât sunt ele de mine, că doar eu nu le-aş fi tăiat nicidată nici în ruptul capului, nici cu preţul vieţii, în vreme ce ele, fiecare în felul ei, s-ar fi lipsit bucurose de mine şi de integritatea mea raţională cu preţul unei spumegări seminale efemere, aşadar, în timp ce boaşele mi se înverzeau, în timp ce veşnicia intimă a sufletului meu drag simţea prizonieratul vremelnic al străinului corp, privirea îşi ceru iarăşi partea. Nu pot să spun că nu mi-a plăcut, dată fiind situaţia mea actuală, nu are nici un rost să mint. Mi-a plăcut, şi mai mult de-atât, mi-a plăcut tocmai pentru că era ceva de văzut. Dacă ar fi fost posibil să ne alegem singuri zonele erogene, eu cu siguranţă aş fi ales să ejaculez prin ochi. Pot reda aici lirismul implicaţiilor însă, ce-am văzut, graţie golului ce slobozea o rază de lumină, din acoperiş are întâietate: de pe pistilul verde-vorbitor al fetei, se prelingea un ulei gros, de un alb murdar, mâzgălit. Am descris cu neadecvat dezgust, era mai degrabă culoarea unei perle, nici albă, nici neagră. Nici cenuşie. Îmi imaginam, spumegând după gratiile hexagonale de dres ieftin, achiziţionat dintr-o piaţă obscură, floarea cleioasă ce-i impresura clitorisul. O magnolie. Dar nu! Nu frumoasă precum o magnolie, nici pe depratre. Lăbărţată precum o magnolie. Înfoiată precum o magnolie. Grotesc de plesnită, precum o magnolie.

Şi ziceam că de pe plesnitura asta florală, de pe limburile, să nu zic petale expandate, năclăite clipocea fiertura de umori exact în punctul în care raza de lumină lovea podeaua. O sumă de lovituri străine una de cealaltă, acolo, în bătaia fasciculului formaseră o băltuţă de culoare şi consistenţa săpunului de casă. Dacă procesul era ascuns privirii mele sfredelitoare, băltuţa unsurosă îmi gâdila retina.

Ejaculam cu ochii, ejaculam cu gândul şi-mi înfrânam, cu înverşunare, ejacularea de drept a penisului molfăit. Greu, greu de tot, rezistam. Coconul ăsta de târfă nu-şi dădea drumul. Nici ei, nici mie, nici mădularului. Dintr-un simplu coit oral degenerasem într-o încleştare tripartită: eu, ea şi mădularul pulii.

Nu sunt un pervers! Faptul că am venit dintr-un oraş mai mic într-un oraş mai mare şi că m-am adaptat mai ceva ca un mare orăşean congenital la bum-urile ce l-au zguduit în dezvoltarea lui iminentă este punctul meu de maximă perversitate. Un oraş mare este, în sinea lui, mai pervers decât unul mic. Un mare orăşean este, tot în sinea lui, mai pervers decât un mic orăşean. Eu m-am adaptat, cu precizie rece şi uscată, şi la marele oraş, şi la marea orăşenime. Însă, pe lângă asta şi pe lângă alte mici curiozităţi genitale, nimic ieşit din comun. Da, se poate spune că provin dintr-o familie cu o impresionantă deschidere sexuală. Mama mea, aud şi acum uneori, o punea cu unu-altu, dar mie amintirea ei nu asta îmi evocă. Prea mult timp nu am stat împreună, a murit săraca, dar îmi amintesc, într-o vară, cum ne-am dus la tobogan. Eu şi ei. Mama şi tata. Şi cum mama a urcat scările cu mine în braţe, de acolo din vârful jgheabului oblic era nevoită să comunice cu tata prin strigături care mai de care mai pline de ecou: „Acum?”, „Acum!”, „Eşti gata?”, „Gata!”, „Ai terminat?” „Ce să termin, femeie?”, „Ţigara?”, „Terminat!”, „Deci, să-i dau drumul?”, „Dă-i!”, „Acum?”, „Acum! În pula mea!”. Mama, la o atare numărătoare inversă, mă catapultă cu picioarele înainte pe tobogan. Dar cine ştie, din cauza emoţiei ei, a emoţiei mele sau a emoţiei straşinei piezişe, eu am prins a aluneca de sus în jos şi apoi, înapoi de jos în sus, de câteva ori şi, în loc să plonjez în braţele bărbatului tot în braţele ei, întinse salvator, am ajuns. Ne era mai drag unul de celălalt decât fiecăruia de tata. Numai că, din cauza frecuşului uscat, carnea de pe bucile mele sau tinicheaua lucie pe care alunecam s-a încins teribil şi mi-a încins şi pantalonii şi dosolinul până a fumegat a porc pârlit. Atunci, m-a prins ea. M-a ţinut o clipă la piept, vreme în care şi-a poziţionat propriile fese în albia metalică, şi-a înfipt apoi vreo trei volănaşe între genunchi, m-a fixat pe mine între pulpele răcoroase ce mi-au lăsat în minte un miros dulce-apos de peşte argintiu şi şi-a dat drumul, în gol, cu capul pe spate şi cu gândurile din el la braţele largi ale bărbatului ei. Umezeala cărnii ei şi fustele umflate de vânt, prinse între genunchi, doar de ochii şireţi ai privitorilor, mi-au alinat arsura ce începuse să-mi umple bucile cu iazuri mici pline ochi de secreţii apoase. Când am ajuns jos, rănile îmi trecuseră de-a binelea, însă, pe semne că genunchii nu reuşiseră să ţină cum trebuie fusta, aşa că ceea ce-mi răcorise mie fierbinţelile le scăldase bărbaţilor din întreg parcul privirile. Şi ceea ce simţeam şi intuiam eu, ca numai al meu, alţii vedeau ca numai al lor. Taţii copiilor din jur i-au dat mamei ceva arsuri simbolice în obraji; tatăl meu i-a dat o palmă, să-i autentifice îmbujorările. Prea mult timp după întâmplarea asta eu nu am mai văzut-o, însă şi acum dacă mă arde cine ştie ce, untura de peşte îmi vindecă rănile într-o clipă. Asta mi-a rămas de la ea. Aşa mi-o amintesc pe mama mea umedă. Poate că asta o fi o impresionantă preponderenţă sexuală. Dar totuşi, nu mă consider un pervers!

Heleşteul vâscos ce se încropise, singur, adiacent, sub ochii mei şi sub raza nărăvaşă, mirosea prea puţin a peşte. Reuşise, însă, să atragă vreo trei golâmpi care, buimaci şi cu guşa plesnind a mirare, se porniră să dea cu ciocurile în el. Stropi mici, dezmorţiţi, le săreau în penele vineţii, făcându-i să sară la rândul lor, unu sau doi paşi de porumbel, înapoi. Pe mine mă prinsese de capul pulii o mâncărime înfiorătoare. În vreme ce roiul de furnici se pregătea să-mi urce în vintre şi să-mi coboare în coaie, locul celor trei golâmpi fu luat de un cuplu sfios de turturele. Şi aşa cum golâmpii îşi umflară guşa a mirare când dădură de baltă, turturelului-mire i se umflă pe loc bâzdâcul, vreme în care turturicii-mirese i se zbârlea fofoloanca. Şi, tot la unison, când fata îşi înfipse, a contra-atac, colţii în muşuroiul de furnici ce mă invada fără răgaz, mirele îşi înfipse cocoşelul acolo unde-i era locul, iscând o tornadă de pene, de puf şi de prelingeri onctuoase. Curios lapte de pasăre o fi trebuit să iasă din violul turturesc. Prea dulce, prea gras. Dezgustul lipicios dat de spuma gălbuie, plasă senzuală pentru gâze lacome. Balta se împrăştie în tot podul în urme sticloase de trident.

În lupanarul ei, căţeaua e regină. Eu, mândru sau de neam ales, tot de calic pic. Doar că pomana…

Myrtis a mea, puberă, blondă, cu nasul în vânt şi ochii alunecoşi, ouă despuiate de pasăre mică, licărea a jind.

Nu înţeleg cum turnul de-o sută de metri a putut deveni într-un moment infim holul pe verticală al fanteziilor lascive. Raţiunea pură pradă promiscuităţii!, licenţa mea poetică perforată de târfe! Licenţiosul! gravitaţia sfidată de felaţie! Nu e nimic de înţeles aici, fantezia violului unei vrăbiuţe lesene se transformă în crucea unui coios repetent la toate cele. Tot atât de lesne am devenit şi eu un cristos de ocazie.

Tata. Să amintesc puţin despre el. Nu înainte de a aminti şi tendinţele de factură incestuoasă ce m-au năpădit la un moment dat, într-unul din stadiile freudiene ale dezvoltării mele ca bărbat, om, pământean. Soră-mea. S-a născut după mine la câţiva ani distanţă, chiar în ziua în care a murit mama. Poate pentru că trocul ăsta cu existenţa nu a fost pe placul meu, că o vreme nici nu am văzut-o, nici nu am auzit-o, nu am avut nici o legătură cu orice avea vreo legătură cu ea. Până într-un moment! Era prima oară când venisem într-un oraş mai mare cu maşina lui tata. Cu tata, cu maşina. O coajă de Dacie, combi 1300, roşie-cărămizie. Pentru noi era nouă. Totul era nou: Dacia, oraşul, femeia cu care umbla tata la vremea aceea şi cu care venise şi fiica ei, o surioară latentă. Faţă de cea din urmă încercam o oarecare sfială. Aşa urâţică şi ştirbă cum era, în ochii mei se contura ca o femelă plenară. Concuram cu mult mai versatul meu tată, când un eveniment remarcabil îşi înfipse colţii surprinzători în destinul meu puber. Fără prea multă caznă tata, potenţiala mamă vitregă şi fata ei, ne uitară, dominaţi din subconştinet de conjuncţia arhetipală a lui Hansel şi Gretel, pe mine şi pe surioara mea, străină mie, în baia unei cofetării prost luminate. Ne-am adresat numaidecât, fâstâciţi nevoie mare, cofetăresei, o femeie mai grasă decât o savarină, care s-a dovedit în cel din urmă dulce şi demnă de statutul ei, ne-a ghidat înspre staţia de autobus, după ce soră-mea cu un incredibil câinesc simţ al spaţialităţii – simţ pe care de altfel, ca şi orice altă minune în ceea ce o privea, abia atunci îl descoperisem – o lămuri cam pe unde – o biserică cu turn lung, într-un cerc cu brazi – parcase tata maşina. Am urcat, cu paşi de procesiune, în autobus (în oraşul nostru prea mic, nu era nevoie de aşa ceva). Viermele mecanic deveni într-o clipă mediul, panorama deşertăciunilor. Vălul năucitor, ultra-modern al Mayei. Oraşul se despuia pervers sub nasul meu, ca o prostituată nerăbdătoare într-o seară nu prea fierbinte de vară. Îşi deschidea fulgerător vulvele misterioase, citadine, culte, măreţe şi îmi cerea să mă achit la fel de rapid de orice datorie. Văzutul îşi excita voayorul.

Soră-mea se ţinea fermă, era destul de înăltuţă la vârsta ei, de bara autobusului şi imaginea oraşului meu se scălda, transformată în valuri de lumină, în albia moale a axilei ei. Exact două fire inundate, incandescente. Atât a fost suficient pentru a-mi produce o urzicătură stranie, undeva în zona plexului solar şi o erecţie grozavă. Prima. Promisiunea unei femei de neuitat. Pe drum, înspre casă, din cauza hurducăielilor specifice maşinii noastre, a abstinenţei, a neînţelegerii vârtosului eveniment, am cerut o oprire în pădure. La început, jetul de urină, chiar dacă mă împungea cu forţă, refuză totuşi să iasă, ca apoi să izbucnească dintr-o dată, parcă în lacrimi.  Mi-am imaginat, fugar, cum ar fi să pună soră-mea arătătorul, să acopere deschizătura din capătul penisului care, din cauza unor zgaibe curioase, proaspăt ieşite, aducea cu un boboc de Amanita Muscaria. Nu s-a întâmplat nimic, dar nu am uitat nimic din ceea ce s-ar fi putut întâmpla.

Nu deţin lucruri pentru că încetinesc ritmul firesc al vieţii, însă îmi place să posed femei. Nu pentru lungă durată, nu harem, ci pentru moment. Liric, posesiunea efemeră. Drept urmare, sexul ritualic, sexul practicat după teorii concepute, lustruite, plăsmuite de mine, este sexul făcut calm, încetinire a clipei. Sexul absolut! Ideea platonică de sex practicat! Graba, pe bună dreptate, strică treaba. Mişcarea lentă, captarea momentului în care carnea mea se întăreşte, împietreşte sublim în vreme ce carnea femeii de sub mine se înmoaie mai tare, se preface în bulgări de cernoziom. De regulă, o prefer sub mine, şi din moment ce nu poziţiile, cât senzaţiile vorbesc despre vastitatea fantezistă, nu mă consider nicidecum un meschin din punct de vedere sexual.

De data aceasta însă, teoriile mele s-au văzut în faţa faptului împlinit: năclăite de promiscuitatea ei. Ori nu mai eram eu, ori teoriile nu mai erau ale mele. Sângele îmi pulsa cu o viteză insuportabilă, în bezna podului, etajul doi sau trei, boarea ei mă târâse într-acolo, deci nu mă interesa unde eram, vedeam roşu în faţa ochilor. Da, mi-au trecut gânduri de siluire. Dar? Poţi viola o femeie deschisă, o femeie care cu un etaj mai jos ţi-o sugea cu poftă? Nu am nici eu ghinionul, nici ea norocul ăsta.

Am penetrat-o violent. Pe la spate. Şi mi-o închipuiam siluită de altcineva. De unul mai în vârstă, o desfăşurare pornografică la discreţia mea. Tata şi-ar fi asumat cu sfinţenie acest rol. Dacă se ghidase după ceva vreodată, se ghidase după varianta practică a lui carpe diem!: fuţi, nu fuţi, vremea pulii trece. Cu dragă inimă mi-ar fi primit prietenele în casă şi le-ar fi regulat sub ochii mei amicali. Sfredeleind ca un burghiu în carnea proaspătă. Nu pot să nu mă gândesc, că înainte de a mă produce ca specimen uman am trecut printr-un canal spiralat, o eternitate de spermatozoid şi printr-un viol. Mama, până la mine, trebuie să fi fost fecioară.

Între două spasme febrile se smuci din mâinile mele, copasele, ude de sudoare, i se scurseră gelatinos printre fiecare dintre cele zece degete, halal  intransigenţă din partea mea. Fără a fi melancolic, fără testimoniul boem al eşarfei pitonice, da, mă-ncântă vienţiul, limburi de culoare sedereşă. Vânătăile. Ţurţurii aglomeraţi în carnea metalică, violent de rece a morţilor ce ascultă, celulă cu celulă, viermuiala sangvinică. Nu cad în emfază poetică, decât retroactiv.  Imediat, râvneam prin pupila mărită, mi-o simţeam ca de bufniţă! la vânătăile crude, noi, ce se profilau sub dresul îmbibat de umori. Spermă translucidă, hoarde de sămânţă sacrificată pe altarul concupiscenţei şi petale de carne înecate în sânge albastru. Frizam deja juisări vizuale şi o ebrietate minoră, nimic mai mult, când fesele, împănate fiecare în parte cu câte cinci albii mov, lac de sudoare, se desprinseră de-a binelea din strânsoare, nu înainte de a-mi izbi, în recul, cu crupa masivă –  reminiscenţă bestială – bijuteriile congestioante, conştiinţă bărbătească  de sine – tot o reminiscenţă bestială –  şi o zbughiră, în urma întregului trup animat de convulsii, pe-o uşiţă inoportună. În gol.

Când am dat s-o urmez – nu era pentru prima oară când îmi făcea asta, mă rutinizasem deja în timp record într-o relaţie fugară şi insolită – clopotele prinseră a bate, o oră exactă! şi alea trei mici şi alea două imense, sau un mort de seamă al urbei? Între două clipociri de timp, tactul ecleziastic îmi făcu mintea terci. Nici un gând, nici o mişcare. Am căzut şi eu lat, într-un gol, parcă de beznă, fără însă a mai putea aprecia şi afirma acestea cu precizia ce mă caracterizase dintotdeauna. Rectific, pînă atunci.

După o vreme, nu ştiu câtă trecuse pentru că îmi pierdusem cu totul cunoştinţa, şi aş putea să adaug cu o înverşunare ulterioară, sporită din vina celui mai becisnic dintre mădulare, încercam din răsputeri să-mi adun, din colbul secular şi din păienjeniş, creierii zdruncinaţi, când, din gol, în cadrul aceleiaşi uşiţe inoportune apăru, după un fâlfâit ca de aripi mari, zdrenţuite, târâtura puberă, spectrul verde-cafeniu, obez de-atâta acuplare criminală, al călugăriţei în crisalidă. Poftim, femeie fatală! Raţiunea, soaţă perversă şi rece, dispusă să-mi suporte escapadele senzuale, mă înşelase cu o chibzuială înfiorătoare. Simţii vraf de jughiuri. Ea, Crina, Fetiţa, Pizdulina, Larva Văduvei Negre, Cocon de târfă ce era, părea dintr-o dată grăbită. Nu tu o felaţie, nu tu o mână de ajutor. Şi când mă gândesc că… Ce mai pot aduăga? Mai versatilă decât o coită matusalemică.

Mama lor de amoraşi! Acum tăceau şi ei cu bucile lor rumene căptuşite cu floci sîrmoşi, cerniţi, îndreptate spre nasul, ochii, faţa, urechea, privirea mea interioră.

Cu pantofii-cui adunaţi la piept, cu pulpele prinse în plasă prăzulie, cu rimelul crud ca un sânge de măr necopt curs pe obraji, se strecură tiptil, tiptil, precum o mâţă neagră, pe panta spiralată a scării, lăsând mici amprente romboidale de nylon verde în lobii creierului meu, împrăştiaţi  peste tot ca dudele răscopate dup-o rafală turbată.

M-am trezit roib într-un câmp cu boboci matinali gata gata să plesnească. Trebuie că visam, câmpul de un roz expandat aducea cu paradisul cireşilor de pe-o stampă japoneză. Dar nu era nici urmă de cireşi. Doar boboci copţi. Singur într-o floră umedă şi bufantă, aveam tot răgazul din lume. Păşteam – păşteam? – leneş, tolănit într-un trup iute de cal. Trebuie că visam, altfel greu aş fi acceptat gândul că nu mai am de făcut absolut nimic cu mintea. Că nu mai am nici un gând real. Doar carne, coamă, crupă, copite, mădular moale şi lung de un cot jumate. „Pula calului!” un gând animalic. Şi, cum jonglam eu cu animalitatea proaspăt recuperată (şi acceptată), eu, spirit uman, în realitate singur cu ea, halcă de carne bestială, mestecaţi laolaltă ca unul şi acelaşi într-un sopor ierbos infinit, i-am zărit prin ochii beliţi de cal imperial venind înspre mine: doi bărbaţi, întinşi până la dumnezeu, însoţiţi de o mignonă brunetă (pentru mine, tot nu destul de mică) într-un şifon ce-i flutura jucăuş între pulpe, gâdilându-i pubisul roz, boboc închis strâns, plin de miez. „Mhahmhă!” am nechezat. Da, nechezam, erau oameni de-adevăratelea, în vreme ce eu eram cal de-adevăratelea. Plenitudinea animală de mai-nainte se lăsa cu fiori reci şi cu tristă însingurare. În urma lor, de căpăstru, era adusă o iapă albă, frumoasă, cu coama galbenă strălucitoare. Vederea ei fără a-mi produce excitaţie, făcu inima să-mi zvâcnească  în piept de emoţie. Nu eram încă obişnuit cu o aşa inimă, nici cu o aşa zvâcnitură. Am realizat cu stupoare că emoţia era cât se poate de lipsită de impuls sexual. Să fiu al naibii, dacă nu căutam în iapa aia adusă la montă singurul dram de umanitate ce-mi mai era dat să-l primesc. Dar, nimic. Îşi ridică buza superioară, îmi trase un zâmbet larg, cabalin, necheză burzulită. Eu unul n-am priceput nimic. Decât avertismentul unei înfricoşătoare singurăţăţi. Singur pe lume, ca un animal fără stăpân. Însă, m-am înşelat. Stâpânul era acolo, dornic să-mi hotărască soarta. Pricepeam ce zice şi-i nechezam în faţă. El era cel care nu pricepea nimic. Mignona, cu carnea fermă ca de oţel rapid (părea mai iute decât iapa, amazoană, bestială) se apropie de mine  şi mi se adresă în şoaptă: „Ce facem? Rămâne între noi! Te las să alegi, dar rămâne între noi: eu pe tine sau tu pe iapă?” Am priceput ce vrea, mă lăsa să aleg, pe mine, omul-cal. Şi, îmbuibat de beţia carnală, am căzut pe gânduri. Mi-am rezervat pe loc eternitatea. Alergând cu labiile ei afundate în coama mea neagră, umedă de prea multă juisare, ca vântul şi ca gândul, pierduţi într-un orgasm animalic, eram gata gata să renunţ (bucuros!) la infima-mi umanitate pentru bestia ce ieşea, grozavă din mine. „Ăsta nu-i bun de călărie don’şoară! E cal de prăsilă! E pentru iapa ceasta albă!” articulă cu înţelepciune revigorată prea-bunul meu stăpân.

Şi-n vreme ce nechezam că asta şi ailaltă, mitocanul, fără să priceapă o iotă, săvârşea preludiul, ghidându-mă spre iapa blondă. „Ai devenit calul ei de prăsilă, deşteptule! Literatule, cultule!, intelectualule!, gânditorule… ”, îşi râdeau de mine, în timp ce stăpânul şi aghiotantul se căzneau să mă monteze. Dar nici asta n-a fost să fie. M-am dovedit a fi un cal becisnic.

M-am chinuit din răsputeri să adun de pe jos ce-a mai rămas din mine. Cînd m-am dezmeticit de tot şi-am ieşit pe balcon să văd ce face am găsit-o atârnată peste balustradă, moale ca o virgulă, gâfâind. Să-şi dea duhul. Voma horcăind, de-aici de sus, peste capetele muritorilor de rând. A trebuit să o apuc de umeri, să o întorc, înainte ca vreun trecător, poliţist al primăriei sau muritor de rând să prindă în închipuire ceva din ceea ce se întâmpla aici. Prin norul cenuşiu, la lumina difuză, părea beată turtă. Rimelul verde nu-i era curs pe obraz, convulsiile stomacale nu îi scuturară în aşa măsură viscerele încât să mi-o scoată lividă în faţa ochilor. Dar, era beată turtă. Un majorat. Am rânjit înciudat. „Ei drăcie!”

S-a lipit singură de piatra rece a balconului. Fără o vorbă. Moale şi scrîncind înfundat.  Trupul sleit compus din celule mistuite, zăcând într-un cosmos esenţial, animat, funcţional, desăvârşire vitală a cimitirului organic, răspândea în boarea înălţimilor deschise un miros sărat, încins. Femeia nu moare niciodată prima! „Ei drăcie! Ei drăcie!” Nu-mi regăsisem pe de-a-ntregul judecata. Asudam ca un animal de povară. Ca un bou în zăpadă. Pentru că în carnea şi în zăpuşeala ei era încrustat orgasmul meu. Şi câtă vreme fata, trupul, prezentul îmi erau indiferente, locului eram priponit numai de trecutul imediat al plăcerilor noastre. Ea, fără să fie câtuşi de puţin moartă, se descompunea ca un cadavru vechi  şi fiecare fărâmă reproducea, pasiv, o vivacitate firească.  Se înmulţea singură sub ochii mei, beliţi, opaci. Goi ca un butoi fără fund.

Văzând-o aşa, în lumina difuză – nu-mi amintesc să fi fost atâta ceaţă cât o lumină înceţoşată şi, dacă situaţia îmi permite o comparaţie, de-o catifelare liliachie, imperială  – cu ciorăpeii verzi găuriţi în nenumărate locuri, lividă, cu fustiţa albă îmbâcsită şi ne la locul ei, micuţă şi beată, cu pantofii criminali rătăciţi pe undeva, nefercită, răvăşită, nedormită, nedorită. O copilă folosită din plin. Simţii dintr-o dată că aş fi făcut amor de-a binelea cu ea. Mi se întărise ca şi beregata însetatului mahmur şi lefter în faţa unei lubeniţe uriaşe crăpate de-a gata în colţul bordurii. Nu m-am putut înfrâna aşa că m-am afundat fără grabă în carnea ei răstălmăcită, posedând-o minute în şir, aburind necontenit sub un nor greu, deasupra unui oraş fumuriu, pervers, gălăgios şi infect.

[Cam asta e tot ce-a rămas nemărturisit. În faţa legii deja scrise nu pot reface decât propriul curs.]

Când am plecat, tremura încă.