libris.ro

De ce dau foc

de Robert Fenhagen [USA]

Traducere de Alina Roşu
for the English version please click here

Următoarele însemnări sunt fragmente din jurnalul lui Stuart Littlejohn.

Nu ştiu de ce dau foc – pur şi simplu nu ştiu.

Să nu crezi că eşti primul psihiatru care mă consultă. Am avut psihiatri de toate soiurile. Buni, răi, de culoare sau albi.

Vă iubesc pe toţi – în primul rând pentru că niciunul dintre voi – nici măcar UNUL dintre voi nu-mi poate da răspunsurile clare de care am nevoie, aşa că îmi scriu gândurile – în speranţa că mă voi putea autodiagnostica. Inteligent din partea voastră să îmi sugeraţi să îmi notez gândurile.

De ce un membru respectat al consiliului de la Cogan’s Bluff din New Mexico simte nevoia să incendieze casele şi afacerile oamenilor?

Sunt un tip foarte de treabă. Toţi îmi spun asta. Nu acum, bineînţeles, dar obişnuiau să mi-o spună înainte să afle adevărul despre mine.

Cred că totul a pornit de la focul cu care tata obişnuia să mă ardă sau, poate, de la focul cu care mă jucam în copilărie în Mississippi. Sau, poate de atunci când mi-am pierdut virginitatea cu Lucy Lane în tabără – când a fost asta, în 1960? Oh, Doamne, vă puteţi închipui? Ea şi cu mine am făcut-o lângă un foc de tabără! Ha!

Sau, poate de atunci când am ars căţelul cu un cui încins. Nu ştiu. Poate că e de atunci când m-am ars singur la, ei, ştiţi voi unde. Poate că e de atunci când fosta mea nevastă folosea beţe de chibrit aprinse să mă ajute să mi se ridice. Cine ştie?

Eu nu ştiu şi nici voi, doftorii de cap, nu ştiţi, aşa că eu, ce ar trebui să fac?

Ba ştiu. Fă exact ceea ce îţi spunem să faci. Stai jos în linişte şi nu vorbi până nu ţi se vorbeşte.

Să nu îndrăzneşti să faci pe tine, sau, o să fii bătut până mâine. Să nu îndrăzneşti!

Cum e viaţa mea acum, când adevărata mea identitate şi pasiunile mele, au ieşit la iveală?

Păi, pe de o parte, e iadul pe pământ. Am vecini care ţipă ca familia mea să se mute din cartierul în care am trăit ani de zile. Apropo de familie – nevastă-mea a intentat acţiunea de divorţ, iar cel mare a fugit de acasă. Cineva mi l-a împuşcat pe Sparkey, câinele meu Collie.

Mi se aruncă pietre în geam, de obicei vinerea noaptea.

În afară de toate astea, sunt bine mersi.

Dacă asta sună ca diatriba „nenorocitul de mine”, chiar asta şi e. Am un viciu. Focul. E un calvar. Am luat un creion şi mi-am străpuns pielea de pe scrot ca să mă auto pedepsesc, dar singurul rezultat a fost că mi-a produs un orgasm. Sunt bolnav, cred. Cred, că şi voi credeţi la fel.

Nu mai ies în oraş de când am fost eliberat pe cauţiune. Stau în propria-mi casă – casa pe care am moştenit-o, şi mă gândesc mai tot timpul la mine.

Mă gândesc că eram aproape dureros de slab. Au.

Pare incredibil, dar cândva cântăream 65kg.

Acum, evident, cântăresc mai mult, mult mai mult, dar nu cred că auto dezgustul pentru că am ajuns un grăsan, a fost cauza care m-a determinat să mă apuc să dau foc.

Dacă stai să te gândeşti, mi-am incendiat propria afacere, aşa că, i-am dat foc nu numai pentru că încercam să le fac rău altora, după cum susţine procurorul, ci şi pentru că încercam să mă distrug pe mine însumi – aşa cum sugeraţi voi, specialiştii.

„Io crez că adevărul zace pe undeva pe la mijloc”, după cum zice Dickens.

Urăsc oamenii, dar mă urăsc şi pe mine.

Ştiu că asta sună a trăncăneală de om ţicnit, dar se nimereşte să fie şi adevărat.

După toţi anii în care lepădătura care se fălea peste tot că e „tatăl” meu, a plecat de acasă, am luat hotărârea că trebuie să îmi canalizez energia în altă direcţie – asta dincolo de, ei bine, alte probleme pe care autorităţile le-au descoperit şi, s-au asigurat al naibii de bine să ajungă în presă.

Mâncam ca să-mi alin durerea interioară, sau cel puţin aşa mi-a spus un consilier pe vremea aceea. Am fost însurat cu o femeie care era ca o căţea pe roţi, şi eram aşa de nervos încât stăteam uneori în biserică şi-mi apăsam unghiile atât de tare în strana din faţa mea, încât se rupeau. Uram ipocrizia bisericii şi îi uram pe enoriaşi, îl uram pe Dumnezeu… mă uram pe mine însumi. Oh, cât mă uram.

Într-o zi, am vrut să urlu şi să smulg capul tuturor fiinţelor umane. Am vrut. Am vrut… am vrut să urlu, nu să le smulg capetele. Le-am aprins în schimb.

Oh, expresia mea „aprind” se referă la incendierile provocate de mine. „Piromaniac” sună atât de pompos şi formal şi nici nu are nimic de a face cu întrebările „de ce?” şi „cum aşa?” referitoare la situaţie.

În societatea noastră, este un fapt prestabilit – sunt piromaniac, aşa că omorâţi-mă! Legaţi-mă sau închideţi-mă într-o văgăună de închisoare, unde, să sperăm, voi fi omorât.

Se miră cum de un tip aparent atât de amabil (chiar dacă supraponderal) ajunge să-l omoare pe paznic? Animalul ăsta l-a omorât, de ce nu l-am ucide şi noi? Destul de simplu la suprafaţă.

Să vedem.

Am început să pun foc, la fel cum am început să mănânc prea mult. Pe rând, câte o gură, şi câte un băţ o dată.

E amuzant – atât de multe lucruri în viaţă sunt amuzante în comparaţie cu seriozitatea mortală cu care o facem. Nu vi se pare? Am omorât pe cineva din cauză că eram furios pe tatăl meu şi, în acelaşi timp, m-am îndopat ca să mă sinucid. Amuzant, nu?

Era un om foarte de treabă, paznicul. Îl chema Jimmy, acelaşi nume cu care tatăl meu îi punea pe prietenii de pahar să i se adreseze. Jimmy. Jim. Jim.

Eu eram poreclit „Slim”, dar asta a fost atunci, acum nu mai e cazul.

Numele meu de acum este mortul care scrie.

Nu am vrut să fac rău nimănui. Niciodată!

M-am însurat cu drăguţa mea din liceu, dar am descoperit curând că era şi ea ca toate celelalte.

O femeie seamănă cu multe alte lighioane. Te va folosi, te va abuza, şi în cele din urmă te va mânca – dacă o laşi.

Nevastă-mea, care într-un mod atât de convenabil a plecat după ce a început să-mi fie denigrat numele, era o scumpete, dar, oh, Doamne, Doamne, cum a mai spălat puţină ca un şobolan când EU, buna corabie, a început să se scufunde. Am pus-o la pierdute.

Am menţionat că sunt supraponderal?

Cât un vapor.

Vă vine să râdeţi? Ideea că un om poate pluti pe apă pentru că e atât de gras? Să fie înţepat cu ce? Cu ce să fie înţepat, ca să o ia la goană pe apă scoţând sunete vulgare înainte de a se scufunda în abis? Poate că m-au înţepat articolele din ziare. Sau poate taică-meu. Sau nevastă-mea. Sau poate un băţ de chibrit.

Mi se pare fascinant că mă aflu în ceea ce se numeşte „arest la domiciliu”, dar mi se dă voie să am tot soiul de lucruri aici.

Păi, am găsit benzină în garaj, am găsit ziare întinse peste tot, pe masa din bucătărie, unde, fără îndoială, nevastă-mea a citit şi a început să trăncănească despre mine şi s-a hotărât să plece.

Am găsit chiar şi kerosen care rămăsese de acum trei veri, când încă mai încercam să joc rolul locuitorului de suburbie, care îşi tundea gazonul etc. – Deşi, reţineţi, aveam palpitaţii la inimă.

Aşa că, pentru ca aceste însemnări să fie găsite după ce inspectorii pirotehnici şi-au făcut treaba (eu ar trebui să ştiu asta), am să le înfăşor în straturi peste straturi de material gros care să le protejeze, chiar dacă nu sunt neinflamabile.

O să-mi dau duhul ca o flamă, un foc, sau poate chiar o bubuitură – depinde de cantitatea de gaze din conducte.

Cred că perdeaua de la duş e numai bună ca ambalaj final.

Obişnuia să facă duşuri şi să mă tachineze – spunând că o tipă atât fierbinte ar trebui să aibă un bărbat fierbinte.

Poate că încerca doar să mă motiveze să slăbesc, dar, ca la întreţinerea gazonului, comentariile acelea răneau.

Uf. Autodistrugerea asta îţi usucă gâtul, aşa că o să deschid o bere dezalcoolizată. O altă amintire de la de fosta. Căţeaua care o mai dă la muie. Oh, cât mi-ar plăcea să…

Okay. Îmi termin berea. Îmi iau la revedere. Ne vedem în Iad, Tată, Nevastă, Procurorule, Reporterilor…

Eu.

Ah. O brichetă Bic. Ce bine s-a nimerit. Îmi plac lucrurile de genul ăsta, vouă nu?

libris.ro

1 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » Why I fire

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *