libris.ro

Măştile

de Andrei Trocea [România]

for the English version please click here

Din pene confecţionăm păsările, pe care apoi le atârnăm de cer, precum ghirlandele în brăduţ.
Sunt două clădiri faţă în faţă, izolate de restul lumii, păzite de un bulevard care se roteşte încontinuu. Două imobile. Unul este zvelt, nedecorat, celălalt scund, înconjurat de acareturi. Blocul depresivilor şi un spital de boli nervoase.
Între ele, pe o pânză de păianjen, malformaţiile se scurg dintr-o parte în alta. El a fost adus vis-a-vis. Eu aici.

De la dozele administrate corect dimineaţa, am început să uit.
Nu ştiu când am venit, nu mai ştiu când voi pleca.
Una dintre relicvele venerabilei instituţii, pacientul de la 6, îmi spune că am fost depus în luna februarie a unui an. Ninsese trei zile înainte, dar în a patra soarele a reanimat zgomotele înfundate. Într-o noapte s-a lăsat un ger cumplit. În grădină pietrele au crăpat. Din întuneric, m-a adus un pitic. Mă legase de gleznă şi mă trăgea după el, opintit. A ajuns la poarta spitalului şi a bătut de trei ori. Nimeni nu i-a răspuns. A mai bătut o dată. Nimeni s-a trezit cu greu. Aşa se numea portarul. Nimeni Constantin. Mai întâi acesta şi-a trimis chipul buhăit, conturat de o barbă patriarhală, cât să întrebe cine este călătorul şi ce vrea la acea oră pustie. Apoi a urmat trupul greoi. S-a deschis o uşă dosnică. Privirile s-au intersectat, de jos în sus. Stăpânul şi tatăl meu i-ar fi povestit că îl îngrijorează înălţarea mea, că e semn de boală. Bătrânul l-a ascultat gânditor. Şi-a mângâiat barba. I-a dat dreptate. Nu e mai bine să-l luaţi în grijă, să-i opriţi creşterea ca să rămână sănătos? întrebase piticul. Cât ţopăiseră vorbele de pe buzele unuia în urechile celuilalt, mâna dreaptă a tatălui meu s-a avântat cu neruşinare în buzunarul paznicului, umflându-l. Se pare că îi strecurase înăuntrul hainei un praf magic. Altfel nu e de înţeles cum portarul a început subit să descrească. Nu că l-ar fi deranjat. Pe măsură ce se apropia de pământ, rotea aceeaşi ţigară, care treptat se îngroşase şi se alungise între degete. S-a micşorat până a ajuns la statura piticului. Nu se ştie ce au mai vorbit, însă în final s-au înţeles. Tatăl meu, fără să mă privească, s-a întors şi a plecat. A dispărut. Paznicul şi-a golit buzunarul. Descotorosindu-se de praful magic, bărbatul crescu înapoi centimetru cu centimetru. În final, trăgându-mă după el de aţa cu care mă adusese piticul, m-a împins în stomacul spitalului.
Iar de atunci spânzur de o celulă, ca o libelulă.
Pe el îl ştiu. E un secret. Apropie-te să ţi-l spun. Tu! Cel cu care scriu acum.
Hai amândoi să intrăm pe furiş în camera în care mă ţin legat. Pe tine te deghizez într-o pastilă şi te ascund sub limbă. Să nu te agiţi. Pot să te înghit din greşeală. Hai. Am ajuns. Uite, aici e patul. Îl trag puţin, cât să putem iscodi în spatele lui. Vezi ceva? Nu? Cum se poate? De fapt nici eu nu văd nimic. Am glumit. Uite, acolo. La un milimetru deasupra podelei, peretele antifonat este sfâşiat. Dăm la o parte învelişul şi…stupoare. Găsim lumină. La fel de curată ca oriunde afară. Acum priveşte cu atenţie. Nu-i aşa că ochii nu desluşesc ceea ce este? Du degetele înainte. Eeeei, ai aflat! Te bucuri ca un copil. Nu mai dansa, te aud îngrijitorii. E o sârmă foarte foarte foarte subţire, practic invizibilă, legată de piciorul patului. Doar pipăind locul ai putea-o afla. Acum să ne ghemuim în patru labe. Ghicitoare. Unde ar putea duce o sârmă nevinovată, folosită pentru întinsul rufelor şi perpetuarea bolilor? De aici vezi, dincolo de zid, ultimele etaje ale blocului de locuinţe. Da! Acolo duce. Face parte dintr-o reţea infinită, construită aparent fără rost. Dar ei nu ştiu. Nu ştiu. Să vezi noaptea somnambulii cum se plimbă de-a lungul pânzei de păianjen, cu mâinile în buzunare, cum ajung într-unul dintre balcoanele clădirii alăturate şi nu se mai întorc. Dimineaţa se povesteşte că ies grăbiţi, nişte domni îmbrăcaţi sobru, pregătiţi să înceapă o nouă zi de muncă. Sau reversul. Vezi doamne respectabile cum alunecă pufnind în râs, de la etajul şapte tocmai într-una dintre celulele spitalului. Şi aici rămân.
Dar alta este bomboana de pe tort. Ascultă! Firul pe care îl pipăi tu acum, uimit, duce la personajul care m-a vizitat ieri. Un oarecare fotograf. La el mă strecor când e plictiseală mare la noi. Vorbim, stăm la un ceai. Ca să aflu ce se petrece în lume, îi vizitez fotografiile expuse pretutindeni, în cameră, în bucătărie, în baie, deasupra căzii. Apoi mă întorc. Nu lipsesc mult, să nu bage de seama surorile medicale. Suntem prieteni vechi. El este cel mereu dincolo de ziduri. Singura condiţie.
Ieri însă tocmai îmi terminasem ritualul zilnic, luasem medicamente aşa cum iei anafură în biserică, cu capul plecat si irişii ascunşi sub sprâncene. Primisem mai multe decât de obicei. M-au aşezat în celulă. Apoi a venit el.
De fapt e aici. Tot timpul e aici.
Ca să-i intezic să mă mai viziteze, i-am făcut cadou o pană. Astfel, va sta să se gândească ziua şi noaptea la mesajul ei. Va citi tomuri vechi şi manuscrise, apoi va enumera pe o foaie semnificaţiile penei. Va întreba cărturari vestiţi. Dar nu e nimic. La fel îi puteam da o unghie, sau… sau o crustă de rugină, de la marginea patului.
Azi este lună plină. O să mă ghemuiesc eu binişor prin gaura asta, o să mă urc precum pisicile pe sârmă, atent să nu alunec, voi sări la el în balcon iar de acolo, ţuşti în oglindă. Şi o să-l pândesc şi o să râd. Cum se munceşte săracul să-mi descifreze taina! Vine asistentul. Ieşi pe aici.
Poate… Poate vii şi mâine?

Gata. Mă tem că mă voi întoarce la el. Iar şi iar, până ce nu se va şti cine e cine. Mă înfăşor strâns în cearşaful ud, ca să lupt cu disperare să mă eliberez. Ca să pierd ceasuri întregi rostogolindu-mă pe covor, cu razele amiezei după mine, mereu curioase. Mă lovesc de pat şi mă înţepenesc între scaun şi masă. Aproape că mă sufoc. E meteahna mea. Fiecare lucru îl prepar minuţios, cu studii practice şi abonamente la biblioteci metropolitane. Mai întâi am cumpărat păpuşi cu ochi mari de sticlă şi, atent la reprezentările egiptene, am reuşit atât de bine să le transform în mumii, încât nici acum nu le pot dezbrăca. Stau aşa, precum nişte coconi, aruncate în timpul unei partide de nervi peste tot prin cameră. Ai zice că la mine se desăvârşeşte o nouă specie de fluturi: fluturii- om. Gata. Prea strâns. Să mă dezlege cineva.

Nu mai pot ieşi. Sunt trei, poate patru ore de când mă chinui. Măcar de ar exista vreo religie care să-mi mulţumească. Să îmi aprecieze gestul, martirizându-mă. Însă e doar el. Doar el. Nebunul. Haideţi, vecinilor, salvaţi-mă! Am exagerat. Cearceaful mă sufocă, se usucă şi încet încet devine un giulgiu. Iar pereţii… Cu coada ochiului observ cum apare încă un segment, înclinat, sus şi jos. Seamănă cu un sicriu imens şi confortabil. Unde sunteţi? Un fotograf premiat cu Pulitzer obligatoriu trebuie să moară decent. Buzele mi-au crăpat, simt cum mă gâdilă, pregătind asaltul broboanelor care urmează setei îndelungate. Transpiraţia îmi inundă fruntea. Parcă mi s-ar descompune, topindu-se, calota craniană. Cearşaful mă strânge. Fac eforturi să ies. Strig. Venele mi se umflă sub tâmple. Ochii îmi ies din orbite. Mi-e frică să nu îi scap, să-i caut apoi, ca în desene animate, pe sub mobilă. Strig. Reuşesc să sfâşii, în felii alungite, cearşaful. Să ies din el ca într-o nouă viaţă. Epuizat mă târăsc la chiuvetă. Picioarele au amorţit şi nu mă mai ascultă. Cad şi mă ridic. Ajung, deschid robinetul, sorb din căuşul palmelor apa de oraş, reciclată, adunată din izvoarele subterane ale cimitirelor, ale cartierelor, ale uzinelor. Dau voie capului să mi se lase pe umăr, apoi corpului să imite un leşin ca în filme, să mă arunce pe jos, fără control. Somnul îmi cutreieră venele asemenea unui ser, alintându-mă prima dată, apoi vindecându-mă. Doar ochii mai sunt deschişi. Un moment. Cât să găsească, într-un colţ, pana blestemată. Să mi-o proiecteze invers înăuntru. Las somnul să-mi calmeze nervii şi, desupra lor, prefacerile pielii. Nu mai ştiu nimic. Tot mai confuz… tot mai confuz… tot mai confuz…

E seară. Infirmierii bat la uşi, cheamă pacienţii, îi adună pe hol, în faţa ghişeului, unde se distribuie pilule colorate. Le iau cucernic, apoi mă întorc în celulă. Aştept să mă creadă toţi adormit. Mă sui în clădirea învecinată, să-l vizitez pe fotograf. Noaptea e rece. Va ploua. Mă caţăr pe sârma invizibilă, mă strecor prin gaură, îmi tai buricele degetelor. Lângă mine un bătrân cărunt se îndreaptă tot înspre blocul de vis-a-vis, însă cu un etaj mai jos. Urc şi sar în balcon. El e întins pe covor. Doarme. Fără să răsuflu, de teamă să nu mă simtă, pas lângă pas, mă apropii de oglindă. Mă aşez în spatele apelor tulburi. E incomod statul aici. Ies. Pe vârfuri. Mă agăţ de asperităţile peretelui şi intru într-o altă oglindă, mai mică, în care este singura mandrie a vieţii lui: premiul Pulitzer.

E seară. Mă trezesc în mijlocul camerei. Oarecum refăcut. Dau la o parte fâşiile de cearşaf. Tot în colţ e pana. Mi-a manipulat toate gândurile. Orice obiect îl văd acum în formă de pană. Orice sentinţă îmi rosteşte conştiinţa, e uşoară, are peri laterali şi un trunchi subţire median, gol pe interior. Ce să însemne? De ce m-a alungat nebunul?
Prin fereastră intră, timid, aer proaspăt. Mă ridic şi mă privesc în oglinda în care am încuiat diploma pentru premiul Pulitzer. Sunt tot eu? Nu ştiu. E întuneric. Disting trăsături subţiri, ca ale unei schiţe. Faţa nu este conturată. Doar forma, proporţiile şi un surâs. Colţurile gurii sunt ridicate către urechi. Îmi pipăi obrajii şi observ că buzele spânzură până aproape de bărbie, mimând dispreţ sau dezamăgire. Dar în oglindă surâd satisfăcut. În rest, nu-mi văd ochii. Nici proeminenţa nasului. Doar chipul vag, zâmbetul, iar în spate, contrastând cu întunericul, pana albă. În dreapta se distinge uşa balconului, larg deschisă.

Din pene confecţionăm păsările, pe care apoi le atârnăm de cer, precum ghirlandele în brăduţ.
L-am văzut urcându-se pe balustradă, unindu-şi călcâiele ca într-un salut milităresc.
Mă urc pe balustradă. Îmi unesc călcâiele ca într-un salut milităresc. Sub mine cele două clădiri se iubesc tandru, intră sacadat una într-alta, contopindu-se. Departe bulevardul se roteşte încontinuu încontinuu încontinuu.

Undeva în Bucureşti, vis-a-vis de Spitalul Clinic de Psihiatrie, s-a construit un bloc de locuinţe. Medicii spun că se întâmplă adesea ca drumul pacienţilor eliberaţi să fie scurt. Aceştia ies pe poarta instituţiei, străbat o alee împrejmuită de tei, intră în celalalt imobil, cheamă liftul, urcă la ultimul etaj, apoi pe acoperiş. Pradă deziluziilor şi vieţii lucide în care se dovedeşte că nu mai încap, de acolo, de foarte sus, se aruncă în gol şi se zdrobesc de caldarâm. Blocul depresivilor, aşa cum îl numesc localnicii, este zidul de dincolo de ziduri, care fără scăpare înconjoară închisoarea minţii.

libris.ro

2 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » The Masks

  2. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » EgoPHobia #29-30 – avanpremieră

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *