libris.ro

Vocabularul latin creştin, fundament pentru un nou tip de limbaj

de Lucia Dărămuş
Motto: Linqua interpres est animi.
(Limba este tălmaciul sufletului.) – Horatius

Literatura latină, nu e nevoie de nici o demonstraţie, se cunoaşte, prin toate genurile pe care le dezvoltă, stă la baza literaturii de astăzi. Practic ceea ce avem astăzi nu constituie o noutate – Nihil novi sub sole

De asemenea, prin expansiunea în tot Imperiul Roman a noii religii – creştinismul – se conturează o literatură nouă, cu principii noi, literatura latină creştină exprimîndu-se prin genurile şi formele cunoscute pe de o parte şi literatura patristică, strict dogmatică, pe de altă parte.

În acest context apare o nouă limbă, latina creştină, cu o gramatică aparte, cu o stilistică de asemenea proprie, desigur, pe linia latinei autorilor clasici. Studierea apariţiei, dezvoltării şi evoluţiei acestei limbi care se abate de la normele gramaticii şi stilisticii clasice este importantă deoarece face obiectul limbii creştine, o limbă tehnică, din cadrul tuturor sistemelor lingvistice, unde creştinismul a pătruns.

Dicţionarele occidentale, în genere, fac distincţie între latina eclezială şi latina creştină. Schrijnen – Charakteristik des altchristlichen Latein, Nijmegen, 1932 – deosebeşte Kirchlatein de Christlatein.

Originalitatea limbii latine creştine constă nu atît în crearea unor termeni noi, aceştia, în măsura în care sînt, aparţin de dogmă şi, subscriind Monseniorului Schrijnen, fac parte din latina ecleziastică – Kirchlatein – cît mai degrabă în crearea unei lumi noi prin reinventarea stilisticii, prin reinventarea limbajului, recurgînd în special la planul figurat, la împrumuturi din limba greacă, apelînd la autorii necreştini, filosofi greci şi latini, din vocabularul cărora au preluat termeni abstracţi.

La sporirea vocabularului latin creştin au contribuit traducerile, care fac obiectul separat al unui studiu, neincluzînu-se în literatura creştină propriu-zisă, traducerile începînd cu secolul al II-lea. E vorba de transpunerea în latină a textelor greceşti cum ar fi: Biblia, Păstorul lui Hermas, etc, după cum subliniază Ch. Mohrmann – Traits caractéristiques du latin des chrétiens, Miscellanea Mercati, I, Vatican, 1946.

Baza conceptuală creştină, şi ne referim aici la sistemul lingvistic latin, trebuie să ţină cont de:

Stil – Aici avem în vedere vocabularul, mijloacele de îmbogăţire, planul figurat, planul afectiv – modalitatea de expresie specifică noii religii, creştinismul – latura mistică şi întrebuinţarea simbolurilor.

Gramatică – Acest context, după cum au arătat specialiştii, nu propune o formulă originală, ci avem, mai degrabă, abateri de la norma clasică, deja consacrată prin autorii literaturii clasice.

Un alt punct de vedere constă în maniera de traducere, considerînd că modificări gramaticale au survenit şi sub imboldul contaminării între limbi, sistemul gramatical în care urma să se transpună, şi nu în ultimul rînd maniera de a se raporta la universal, de a percepe lumea, mentalitatea specifică acelui sistem.

Lucrările de specialitate, care au consacrat mii de pagini studiind vocabularul autorilor creştini, subliniază creativitatea lexicală în urma împrumutului din limba greacă.

Chr. Mohrmann – Traits caractéristiques du latin des chrétiens, Miscellanea Mercati, I, Vatican, 1946 – semnalează un aspect care ţine de latura tehnică a latinei creştine, dar şi de orizontul filosofic al acesteia, considerînd că în mod special s-au păstrat termeni greceşti care desemnează ierarhia, slujitorii, instituţiile clericale, termeni şi acţiuni concrete. Pentru latura abstractă a dogmei sînt utilizate cuvinte latineşti, care însă beneficiază de noi conotaţii.

Aşadar se au în vedere doar acele împrumuturi din greacă ce s-ar putea încadra în cîmpul semantic al reprezentării ierarhice, sau al reprezentării instituţiilor clericale. În cele ce urmează ne vom orienta privirea doar asupra cîtorva termeni în vederea exemplificării.

Lat. diaconus

Termenul diaconus reprezintă un împrumut făcut de latina eclesiastică din greacă: gr. diakonos care are următoarea reprezentare semantică, în conformitate cu Dictionnaire etymologique de la Lanque Grecque, E. Boisacq, Paris, 1916:

Adj. – cel care face un serviciu

Subst. – 1. Servitor, cel care serveşte la masă

2. diacon

3. diaconiţă

În acest caz este semnalat că, dacă în limba greacă verbul care desemnează acţiunea de a sluji este gr. diakoneo, aşadar aceeaşi rădăcină, limba latină nu prea şi verbul. Pentru a reda conotaţiile religioase ale acestuia se utilizează verbul ministro şi servo.

Se consideră că lucrarea de slujire este dată Bisericii de Christos (Cf. Eph. 4:11; Io.13:14) şi se poate realiza prin mai multe modalităţi după cum rezultă din semnificaţiile atribuţiilor lui diaconus:

“ Erant autem ibi mulieres multae a longe, guae secutae erant Iesum a Galilaea, ministrantes ei. (Secundum Matthaeum 27:55 in Novum Testamentum Graece et Latine, Nestle- Aland, Stuttgart, 1906.)

“Însă acolo, de mult timp, erau multe femei, care îl însoţeau pe Iisus din Galilea, spre slujirea acestuia.”

Dacă în acest exemplu, participiul prezent – ministrantes –al verbului lat. ministro are sensul de bază “a sluji” în special la masă, “a ajuta” pe cineva, în următorul exemplu acelaşi verb se va comporta din punct de vedere semantic într-o manieră figurată:

“ Si quis mihi ministraverit, honorificabit eum Pater meus.”

(Secundum Ioannem 12:26 in Novum Testamentum Graece et Latine, Nestle- Aland, Stuttgart, 1906.)

“ În cazul că cineva îmi este credincios (loial), Tatăl meu îl va răsplăti.”

Ministraverit, conjunctiv perfect, indică împreună cu si o condiţională potenţială, termenul, în contextul dat, lărgindu-şi sensul, căpătînd atributul “loial”, “credincios”.

– ministro, are – “a sluji lui Dumnezeu”, “a fi credincios lui Dumnezeu”, “ a fi loial”

Dacă iniţial gr. diakonos indica pe cel care servea la masă, în perioada elenistică ajunge să desemneze anumiţi oficianţi de cult în temple – B. Reicke, Diakonie, Festfreude und Zelos, 1951 – anticipîndu-se sensurile creştine pentru gr. diakonos, lat. diaconus.

Dinspre slujirea cu o încărcătură strict şi vădit materială, se ajunge la slujirea spirituală, indicîndu-i pe cei puşi în fucţii cultice. În acest sens, desemnînd două categorii ierarhice, vine textul din Filipeni:

“Paulus, et Timotheus servi Iesu Christi, omnibus sanctis in Christo Iesu, qui sunt Philippis, cum episcopis, et diaconibus.” (Ad Philippenses 1:1 in Novum Testamentum Graece et Latine, Nestle- Aland, Stuttgart, 1906.)

“Paul şi Timotei, robi ai lui Iisus Christos, către toţi sfinţii în Christos Iisus, care sînt în Filipi, împreună cu episcopii şi diaconii.

F.J.A. Hort – The Christian Ecclesia, 1897, p.198  – este de părere că cei doi termeni, pe de o parte gr. episkopois, pe de altă parte gr. diakonois, se referă strict la structura dihotomică a Bisericii – de conducere şi de slujire şi nu la ierarhie.

În sprijinul ideii că diakonos este un termen deja specializat tehnic, în cadrul latinei N.T. şi intră în ierarhie alături de alte cuvinte ca: presbiteros, episkopos, etc, există pasajul din 1 Timotei 3 în care se realizează  portretul episcopului şi al diaconului, calităţile şi virtuţile unor persoane investite în aceste slujbe duhovniceşti:

“Et hi autem probentur primum: et sic ministrent, nullum crimen habentes.”

(Ad Timotheum I,3:10)

Varianta grecească pentru ministrent propune diakoneitosan. Aşadar, după ce vor fi demonstrat că au virtuţi clare, fără să li se aducă vreo învinuire, pot să fie diaconi.

Latina eclezială prin Clement, Ignatius şi alţii, sugerează aceeaşi abordare, ca ultim sens al lui diakonos, prezentînd funcţia lui ierarhică, foarte clară, după cum vom putea observa din cele ce urmează.

“ Si quis loquitur, quasi sermones Dei: si quis ministrat, tamquam ex virtute, quam administrat Deus: ut in omnibus honorificetur Deus per Iesum Christum cui est gloria, et imperium in saecula saeculorum…”

(Petri Epistula I, 4:11)

“Dacă cineva vorbeşte (să vorbească) precum sînt cuvintele lui Dumnezeu, dacă slujeşte (să slujească) potrivit virtuţii pe care i-a oferit-o Dumnezeu, ca să fie glorificat Dumnezeu în toate, prin Iisus Christos, a căruia este slava şi puterea în vecii vecilor…”

Trebuie subliniat faptul că se face distincţie între slujirea unui bărbat în biserică şi slujirea unei femei. Diaconatul în mod direct şi exclusiv ierarhic, în măsura în care termenul devine sinonim cu ucenic sau înger prin extensie interpretativă.

În acest sens există lat. ministerslujitor, ucenic, slugă, discipol.

“(…) regnum meum non est de hoc mundo, si ex hoc mundo esset regnum meum, ministri mei utique decertarent ut non traderer Iudaeis nunc autem regnum meum non est hinc.”

(Secundum Ionnem 18:36 in Novum Testamentum Graece et Latine, Nestle- Aland, Stuttgart, 1906.)

“Împărăţia mea nu este din lumea aceasta, dacă împărăţia mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii (ucenicii) mei s-ar lupta ca să nu fiu predat iudeilor acum, însă împărăţia mea nu este de aici.”

În contextul oferit latinescului  minister i se atribuie o triadă semantică:

Mai interesant devine termenul diakonos, cînd este pus în legătură cu o femeie.

În Epistola lui Pavel către Romani întîlnim un fragment, unic în Biblie, unde se vorbeşte despre slujirea în Biserică a unei femei, însă trebuie avut în vedere rapiditatea cu care se trece peste acest moment, faptul că apare o singură dată, apoi nu se pune accent pe diaconat la femeie, nefăcîndu-se o listă a virtuţilor. De asemenea, este foarte interesant că în greacă avem diakonos şi cînd vizează slujirea la bărbat, dar şi în acest caz singular pentru slujirea femeii, pe cînd în traducerea latină se face distincţie, diaconus fiind specializat, doar pentru bărbaţi.

În greacă adj. Diakonos, on, avînd aceeaşi terminaţie şi pentru masculin şi pentru feminin, poate fi întrebuinţat şi în caz excepţional, pentru o “slujitoare a Domnului.”

Lat.

“ Commendo autem vobis Phoebem sororem nostram, quae est in ministerio Ecclesiae, que est in Cenchris…”

(Ad Romanos 16:1 in Novum Testamentum Graece et Latine, Nestle- Aland, Stuttgart, 1906.)

Gr.

“ (..) ousan diakonon tes Ekklesias tes en Kenchreais …”

“V-o încedinţez pe Phoebes, sora noastră, care este în slujba Bisericii, care este din Cenchrea…”

În latină termenul diaconus este substituit prin sintagma esse in ministrio – a fi în slujba, pentru a se evita confuzia cu masculinul, deoarece, în latină adjectivele de declinarea a II-a substantivate sînt numai masculine.

Lat. diaconus pe lîngă extensia semantică minister, mai uzitează termenul servus şi varianta conservus, care reprezintă un construct din prepoziţia cum, provenită din arh. com care devine  con cînd este urmat de d, j, t, g, s, t, v, ca în exemplele  con – clamo, con-duco, con-fero, con-venio, con-servo…

Aşadar, conservus este un construct din arh. con, care înseamnă “împreună cu” şi  servus- “rob”, “slujitor”, “lucrător”, “servitor”.

Lat. baptizo

Provine din gr. baptizo, la rîndul său din baptizein, care înseamnă “a se scufunda”, “a uda” iar în limbajul ecleziastic “ a boteza”, faţă de greaca clasică.

Actul botezului are legătură, fără îndoială, cu Ioan Botezătorul, cel care predica şi boteza în pustia Iordanului, conform scrierilor biblice. Iordanul, care se varsă în Marea Moartă, se află la o depărtare de 12 km de Khirbet, spaţiul în care trăiau adepţii grupării esenienilor, după afirmaţia lui Filon din Alexandria şi a lui Iosephus Flavius.

Potrivit lui J. Thomas – Le mouvement baptiste en Palestine et Syrie, 150 avant Jesus Christ – 300 apres Jesus Christ, Gembloux 1935, – între esenieni, identificaţi de cercetătorii moderni cu pustnicii de la Qumran şi Ioan Botezătorul ar fi existat legături atît de ordin spiritual, cît şi practic. Ioan Botezătorul practica botezul precum esenienii scufundările periodice.

De asemenea, J. Thomas, în opera amintită, subliniază diferenţa ritualică a botezului la esenieni practicat în fiecare zi, de actul sacramental unic al botezului lui Ioan Botezătorul, după cum apare în textele sacre precum şi la Iosephus Flavius – Antichităţi iudaice, 2, XVIII, V,2 Ed. Hasefer, Buc. 2001:

“ Unii dintre iudei au fost de părere că Dumnezeu hărăzise pieirii oastea lui Herodes, ca să-i dea îndreptăţita pedeapsă pentru executarea lui Ioan, poreclit Botezătorul. Herodes a poruncit ca el să fie ucis, deşi era un om ales, care  îi îndemna pe iudei să cultive virtutea şi să fie drepţi unul faţă de altul, arătîndu-şi evlavia faţă de Dumnezeu prin intermediul botezului. Ritul de imersiune, simbolul unei purificări spirituale, joacă un rol esenţial în predicile lui Ioan Botezătorul, ai cărui partizani se numeau baptişti, mulţi dintre ei alăturîndu-se nazareenilor. Conducătorul lor trăia după obiceiul nazareilor de odinioară, fără să se tundă şi purtînd un veşmînt din păr de capră. Herodiada nu este implicată în uciderea lui.”

Aşadar botezul are diverse conotaţii fiind practicat în antichitate de diferite comunităţi religioase. În interiorul comunităţii formate în jurul lui Iisus Galileanul, botezul era un rit foarte important cerut adepţilor, celor convertiţi la noua religie.

Însă botezul, aşa cum arată descoperirile arheologice, precum şi scrierile religioase, îşi are rădăcinile în iudaism. Cei care intrau în religia iudaică, în perioada dintre Vechiul Testament, erau botezaţi prin cufundarea în apa unui rîu, ca simbol al spălării spirituale.

Ioan Botezătorul, prin actul botezului practicat de el, reprezintă o punte de legătură între actul cufundării la iudei şi cel al creştinilor, fiind un antemergător al botezului creştin.

Spre deosebire de riturile de cufundare ale celorlalte grupări religioase, botezul creştin aduce elemente noi, fiind nu doar o spălare spirituală, ci o transformare, după cum precizează Pavel. Adeptul, cel care urmează să fie botezat, va suferi moartea şi îngroparea o dată cu intrarea în apă şi revenirea la o viaţă nouă, înviere în momentul în care iese de sub apă.

De obicei, grupările religioase aşezate de-a lungul Iordanului, îşi botezau prozeliţii în Iordan, clima permiţînd acest fapt. Despicătura lungă a Văii Iordanului care ajunge pînă la Marea Moartă arată că zona este instabilă, continua activitate vulcanică favorizînd apariţia celei mai adînci depresiuni naturale din lume.

Rîul Iordan  izvorăşte din apropierea Muntelui Hermon, curge prin Lacul Huleh, vărsîndu-se în Marea Galileii. Datorită condiţiilor geologice şi climaterice apa Iordanului este extrem de caldă vara, încît dezvoltă o vegetaţie luxuriantă, căldura fiind optimă pentru practicarea cufundărilor în tot timpul anului.

Revenind la actul Noului Testament care a favorizat în limbă apariţia termenului baptizo, acesta cunoaşte moduri de manifestare diferite:

Botezul lui Ioan – un rit care se realizează prin intermediul apei:

“ Respondit eis Ioannes, dicens: Ego baptizo in aqua: medius autem vestrum stetit, quem vos nescitis.”
(Secundum Ioannem 1:26 in Novum Testamentum Graece et Latine, Nestle- Aland, Stuttgart, 1906.)

“Ioan a răspuns acestora, zicînd: Eu botez cu apă, însă în mijlocul vostru stă cineva pe care voi nu-l ştiţi.”

În contextul de faţă baptizo are sensul de “a scufunda în apă”, reprezentînd un act de purificare, de curăţire. Acesta îşi are originea în tradiţia iudaică – (Cf. Is 4:4; 30:27; Dan. 7:10)

Botezul cu Spiritul Sfînt

După cum s-a putut observa, botezul realizat de Ioan nu reprezintă un act mîntuitor, ci o prefigurare a celor ce vor urma. Contrar acestuia, botezul cu Spiritul Sfînt implică intervenţia directă a cerului: “(…) ipse vos baptizabit in Spiritu Sancto (…)” “El vă va boteza întru Sfîntul Spirit.” Epistola către Romani face referire la scufundare ca la îngropăciune, un prag dintre o parte şi alta:

“Consepulti enim sumus cum illo per baptismum in mortem: ut quomodo Christus surrexit a mortuis per gloriam Patris, ita et nos in novitate vitae ambulemus.”
(Ad Romanos 6:4)

“Căci prin botezul în moarte am fost îngropaţi împreună cu Acesta, după cum Christos s-a ridicat dintre morţi prin gloria Tatălui, tot astfel şi noi să umblăm prin înoirea vieţii.”

Pasajul din Coloseni, va evidenţia, pe lîngă aspectul amintit mai sus, şi revenirea la o nouă viaţă:

“(…) consepulti ei in baptismo, in quo et resurrexistis per fidem operationis Dei, qui suscitavit illum a mortuis.”

(Ad Colossenses 2:12)

“Îngropaţi cu el în botez, am înviat prin el, prin credinţa salvării lui Dumnezeu, care l-a ridicat pe acesta din morţi.”

Emergenţa sensului termenului baptizo, în cele două exemple, ridică spre problematizare două aspecte cu două conotaţii:

A fi îngropat împreună cu Christos în botez, de unde, prin extensie, a muri împreună cu Christos faţă de cele prezente.

A învia împreună cu Christos, a te ridica din cufundare la o viaţă nouă, lăsîndu-ţi cele dinainte în groapă.

Aceste două accepţiuni semantice conferă sintagmei botez cu Spiritul Sfînt un nou atribut, acela de unire – unire în moarte, unire în viaţă. De reţinut că este vorba de botezul cu Spiritul Sfînt şi nu cu apă, deci investirea sau pecetluirea cu Spiritul Sfînt.

Sintagma a fi botezat cu Spiritul Sfînt presupune sinonimia cu a te uni cu Spiritul Sfînt, a fi în Christos.

Botezul cu focul

Dacă botezul cu apă însemna “purificare”, botezul cu Spiritul Sfînt “unire cu Christos”, botezul cu foc va avea alte accepţiuni. (Cf. Mt. 3:11)

“Ignem veni mittere in terram, et quid volo nisi ut accendatur? Baptismo autem habeo baptizari. (…)” (Secundum Lucam 12:49-50)

“Am venit să arunc foc pe pămînt şi ce vreau decît să fie aprins? Însă am botezul cu care să fiu botezat.”

Expresiile baptizabit (…) igni (Mt. 3:11) şi mittere in terram (Lc. 12:49), printr-o relaţie semantică directă, înfăţişează pedeapsa. Baptizabit (…) igni va căpăta sensul de a pedepsi.

Avînd în vedere textele date, termenul baptizo reliefează următoarea structură semantică:

Din aceeaşi sorginte Macedo-românii au dezvoltat forma pătedzu şi, conform cu Lazăr Şăineanu – Semasiologia Limbii Române, Ed. De Vest, Timişoara, 1999 – “românii din Istria, afară de puţin cunoscutul batez şi botez, întrebuinţează, în general, vorba cărşti din slavicul Krŭstiti, literal “a creştina”, care, ca şi în româneşte, e identic cu “a boteza”.

În tradiţia populară românească, prin actul botezului, Biserica dă pruncului o mamă spirituală şi un tată spiritual, naş sau cumătru, provenit din latina eclezială compater, de la com şi pater.

Acest obicei se reflectă şi în literatura populară ca în balada Român Gruie Grozăvanu:

“Creştinează / Şi botează…” Pe lîngă această desemnare pur religioasă, termenul mai are o conotaţie peiorativă, semnalată de Lazăr Şăineanu în opera citată: “ Botez, ironic, udătură, bunăoară, într-o snoavă de Ispirescu: Îndată se pomeniră în apă; cei mai mulţi se scăldară scăldatul din urmă, vro cîţiva scăpară numai cu un botez…”

Pentru că la timpul potrivit am amintit de Chr. Mohrmann care considera că termenii abstracţi ai dogmei sînt din vocabularul latin, nefiind împrumutaţi, dar care beneficiază de noi conotaţii, exemplificînd prin termenul mîntuire / a mîntui, ne vom opri şi noi asupra aceluiaşi cuvînt urmărindu-i parcursul.

Termenul mîntuire cu această înfăţişare religioasă, desigur în dimensiune metaforică, s-a manifestat chiar de la început, avînd în vedere originea semantică a ebraicului yēša şi a gr. soteria.

Referindu-se la acest concept M.Green – The Meaning of Salvation, 1965 – consideră că înţelesul prim al ebraicului yēša este acela de “a aduce la loc larg” (Cf. Ps.18:36), dar încă de la început are şi o latură metaforică – “libertate nedeterminată”.

Limba latină pentru reprezentarea conceptuală a acestuia recurge la calcul semantic – lat. salus, după gr. soteria, cu sensul generic de “a salva”.

În greaca clasică avea înţelesurile de “păstrare”, “eliberare” şi chiar “garanţie”. Un alt înţeles este acela de “sănătate”.

Originea semantică pentru dimensiunea religioasă o găsim însă în Septuaginta.

Dacă în toate aceste exemple termenul îşi găseşte aplicabilitatea într-o manieră concretă, exemplul următor intră într-un unghi teologic, descoperind sensul des întîlnit în Noul Testament, soteria ca escatologie.

Domnul cu o mîntuire veşnică.” Avînd drept moştenire această paletă bogată din punct de vedere semantic, autorii Noului Testament nu au fost nevoiţi să creeze noi cuvinte, sau să recurgă la împrumuturi, pentru a putea reda un concept atît de complicat şi adînc din perspectivă filosofico-religioasă.

Limba latină, pentru a nu complica şi mai mult gradul perceptibil, preferă lat. salus, pe care-l încarcă religios, transformîndu-l în concept.

Iniţial salus, utis, substantiv feminin, înseamnă “sănătate”, “scăpare”, “plecăciune”, “salutare” în sens de rămas bun. E importantă o scurtă trecere în revistă a termenului şi a familiei lexicale, în vederea evidenţierii bogăţiei semantice, care a stat la baza noului concept.

Din aceeaşi familie fac parte:

Pe aceeaşi rădăcină există şi termenii:

Lexicon totius latinitatis, Roma, 1940, vol I-VIII, îl pune în legătură cu sanscr. Sarva, care înseamnă întreg, bun, nevătămat, ca în exemplele:

Pe baza acestei bogăţii semantice şi plecînd de la conotaţiile versiunii greceşti a scrierilor religioase, latina eclezială preferă calcul semantic, îmbogăţindu-l pe salus.

În Noul Testament capătă înţelesuri multiple:

Salus – scăpare din ghiarele duşmanilor.

“Soarele şi stelele nu s-au văzut mai multe zile şi furtuna era aşa de puternică încît spre sfîrşit pierduseră orice speranţă de salvare.”
Salus – salvare a trupului, sănătate trupească. În contextul latinei ecleziale salus stă în centrul întregului sistem lingvistic nou creat.
“(…) care vă anunţă calea mîntuirii.”

Salus – salvare a sufletului, conotaţie religioasă.

În săvîrşirea lui salus sub accepţiunea creştină concură alte concepte din această sferă:

“(…) poenitentiam in salutem stabilem operatur (…)” (Ad Corinthios, II, 7:10) – “părerea de rău duce spre mîntuirea sigură.”

“…finem fidei vestrae, salutem animarum.” (Petri Epistola 1, 1:9) – “…ca sfîrşit al credinţei voastre, salvarea (mîntuirea) sufletelor.”

Un sinonim pentru salus este redemptio, care în scrierile patristice cîştigă tot mai mult teren, aproape substituindu-l pe salus. Probabil, autorii creştini îl preferă pe redemptio, pentru că acesta, pe lîngă toate sensurile lui salus pe care le preia, mai implică înţelesul de cumpărare şi răscumpărare. Deşi rar, îl întîlnim totuşi în Epistola către Romani – “Iustificati gratis per gratiam ipsius, per redemptionem, quae est in Christo Iesu (…)” – (Ad Romanos 3:24)

“Sînt neprihăniţi, fără plată, prin graţia sa, prin răscumpărarea care este în Christos Iisus.”

În privinţa celorlalte modalităţi lingvistice prin care vocabularul latin creştin s-a conturat, acestea, desigur, sînt multiple, implicînd domenii ca formarea cuvintelor, limbajul figurat, stilistica, morfologia, sintaxa, etc. Toate acestea însă, necesită studii de sine stătătoare.

Cert este că asemenea studii sînt necesare în orice sistem lingvistic, pentru cunoaşterea evoluţiei limbii, dar şi a unui sistem filosofico-religios.

libris.ro%20

1 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » EgoPHobia #29-30 – avanpremieră

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *